Caragiale la Berlin: Exil voluntar sau "misiune sub acoperire"?

Georgeta Ene

I.L. Caragiale si-a petrecut ultima parte a vietii (1904-1912) la Berlin, într-un exil voluntar. Perioada, ramasa mult timp o "pata alba" a biografiei sale, a suscitat dese controverse, pe care am încercat sa le descifram într-o carte (Caragiale la Berlin, Bucuresti, 1992). Am avansat acolo o ipoteza care, desi considerata îndrazneata, nu a fost infirmata ulterior de dovezi solide. Coroborând datele biografice cunoscute cu stirile referitoare la viata lui Caragiale, aparute în presa vremii, si cu corespondenta dramaturgului, am încercat - si o facem si în articolul de fata - sa elucidam adevaratele cauze care l-au determinat pe marele scriitor sa paraseasca tara si, mai ales, sa se stabileasca anume în capitala Germaniei.

Dar pâna sa ajunga la Berlin, Caragiale a încercat mai întâi sa se stabileasca în Transilvania.

In 1884, O scrisoare pierduta demonta în fata spectatorilor mecanismele interioare ale alegerilor parlamentare. Ca si în alte creatii ale sale, dramaturgul, simpatizant al Partidului Conservator, viza demagogia liberalilor, lustrul de civilizatie, semidoctismul unor politicieni, frazeologia patriotarda, sub care erau coborâte în registrul minor idealurile pasoptiste.

Vendeta liberala

Scriitorul a creat adevarate capodopere din fiecare personaj, cu mare priza la spectatori, expunându-i, astfel, pe liberali oprobriului public. Riposta celor ridiculizati a fost pe masura atacului. A aparut prompt, s-a desfasurat furibund si l-a urmarit pe scriitor tenace toata viata, transformându-se într-o adevarata vendeta. Incepând cu boicotarea Noptii furtunoase si pâna în anul mortii - chiar si dupa - aceasta "conjuratie" de trista faima a înregistrat mai multe etape.

La început a fost actiunea detractorilor minori, neinspirati, manevrati din umbra de câte un reprezentant de frunte liberal, din a carui clientela politica cu siguranta ca faceau parte. Intr-un limbaj suburban si deseori la adapostul anonimatului, ei vizau de regula defectele de caracter, omenesti, adevarate, dar si inventate ale scriitorului. Trecând prin momentul directoratului la Teatrul National din Bucuresti, acestea au culminat cu "afacerea Caion" si respingerea de la premiul Academiei si au refulat, dupa câtiva ani, în perioada aderarii lui Caragiale la Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. In plus, s-au vehiculat acuze de versatilitate politica si sterilitate creatoare.

Numirea lui Caragiale director general al teatrelor (Decretul nr. 2125, publicat în Monitorul Oficial, nr. din 9/21 iulie 1888) si, implicit, director al Teatrului National din Bucuresti avea sa fie momentul de maxima concentrare si concertare a campaniei de presa anti-caragialiene; un reper nefast pe drumul unei veritabile golgote, unde scriitorul a avut de înfruntat contestatia si denigrarea publica, desfasurate în cotidienele liberale, dar si în alte ziare cu mare impact asupra publicului cititor.

Care era substratul acestei negari furibunde a dramaturgului? Sa amintim ca, pâna la el, la conducerea Directiei Teatrelor fusesera mari personalitati culturale, politice sau din înalta societate româneasca (Ion Ghica, Petre Gradisteanu, Gr. C. Cantacuzino, C.I. Stancescu). Numirea lui Caragiale, om de "extractie umila", "venetic", "fost sufleur si simplu comediante", se facuse - dupa unele surse - chiar la sugestia reginei Elisabeta, dupa altele - la aceea a sefului Partidului Conservator, P.P. Carp.

Rezultatul denigrarii nu s-a lasat asteptat. Prin Decretul nr. 1376, din 6 mai 1889, publicat în Monitorul Oficial nr. 28, 7/19 mai 1889, Caragiale pierdea directia teatrelor. Acuzat de poetul C. Ionescu-Caion ca a plagiat Napasta, Caragiale a fost nevoit sa se adreseze justitiei. Intra atunci în "scena" si Th.M. Stoenescu, chemat sa dea socoteala în calitate de director al Revistei literare, care gazduise articolele defaimatoare ale acuzatorului. La proces, acesta a cerut însa sa fie scos din cauza, negând ca el ar fi scris "vreun rând împotriva lui Caragiale". S-a dezis, totodata, de imberbul detractor, prin îndepartarea acestuia din functia de prim-redactor al Revistei literare. In felul acesta, Th. M. Stoenescu poza el însusi în victima, deoarece afirmase ca a fost indus în eroare de paginile contrafacute de Caion.

Dar acelasi Th.M. Stoenescu avusese o atitudine ostila fata de Caragiale. Si-a manifestat-o fatis, sub semnatura, în România, când l-a atacat cu înversunare pe noul director al Teatrului National. Cel care-i cerea cu aplomb dramaturgului sa faca dovada studiilor de specialitate, pentru a ocupa postul de director general al teatrelor, era, într-adevar, absolvent al Conservatorului de Muzica si Declamatie si se va fi crezut mai indicat decât autodidactul (dar genialul creator) Caragiale, pentru a fi numit director al Teatrului National.

Prin urmare, nu cu totul întâmplator, Revista literara - a carei directie o preluase în 1887 Stoenescu - gazduieste în 1901 asertiunile imunde ale lui Caion. Cu 14 ani înainte - teribila tenacitate a resentimentelor! - Stoenescu reusise sa declanseze si sa alimenteze constant, prin articolele sale din România, o opinie defavorabila lui Caragiale. Actiunea lui Caion este deci ocazia - aproape nesperata - de a i se da acestuia o noua lovitura. Cineva (fruntasul liberal D.A. Sturdza?) a cunoscut aceste antecedente ale lui Stoenescu si le-a coroborat machiavelic cu animozitatile poetastrului Caion, ridiculizat de Caragiale în Moftul român si cu resentimentele orgoliosului Macedonski, a carui poezie simbolista fusese deseori pastisata caricatural de Caragiale. Th.M. Stoenescu, Macedonski si Caion au fost doar pionii "de sacrificiu" aruncati în prima linie. "Generalul" a ramas în umbra, în afara oricarui risc personal!

Scoaterea din culpa a lui Th.M. Stoenescu s-a produs cu acordul lui Caragiale, dar la opozitia lui Delavrancea, aparatorul dramaturgului în acest proces. In fapt, scriitorul stia prea bine cine este inamicul sau: "Cum a spus un aparator al lui, Caion nu e decât o victima. De ce as da eu, jurat, prin pedepsirea acestui copil inconstient sau dezechilibrat, un exemplu pentru cei multi, mai echilibrati, mai maturi si mai sus-pusi, cari uzeaza de aceleasi mijloace?"

Intre momentul directoratului Teatrului National si "afacerea Caion" se plaseaza respingerea volumului de Teatru si a Napastei de la premiul Academiei Române (1891). Raportul negativ fusese prezentat de Hasdeu, dar, evident, din umbra, manevrele fusesera conduse de D.A. Sturdza, pe atunci secretarul Academiei Române.

Care a fost reactia publica a lui Caragiale fata de aceste trei momente principale ale campaniei denigratoare concertata împotriva sa (caci despre sublimarea artistica a percutiei observatiei sale asupra realitatilor social-politice opera sa este cel mai indicat ambasador)? Daca în 1889 a îndurat - cel putin aparent - cu stoicism campania de presa împotriva sa, poate el însusi fiind convins ca "originea sa obscura", care i se reprosase cu atâta grosolanie, era un serios impediment pentru ocuparea unei înalte functii administrative în stat, respingerea, în 1891, de la premiul Academiei si rechizitoriul facut de Hasdeu operei sale erau deja o lovitura, peste care dramaturgul nu a mai putut trece cu olimpianism.

Oricâte consecinte nefaste ar fi atras dupa sine un asemenea gest de cutezanta, înaltul potentat ce-l denigrase din umbra sau de la tribuna Academiei trebuia sa primeasca o riposta drastica si binemeritata. De aceea, când i se ofera prilejul, scriitorul nu ezita sa scrie, sub semnatura, doua filipice la adresa lui D.A. Sturdza. Atacul la persoana, departe de a fi voalat, este direct, precis, dur si rece; el se produce în momentul în care vechiul si ireconciliabilul sau inamic înregistra un succes politic remarcabil, prin alegerea sa ca sef al liberalilor si presedinte al Senatului României.

Scriitorul realizeaza un adevarat portret în acvaforte, ce trimite cu gândul la alt liberal, imortalizat de Eminescu în Scrisoarea III: "...e un amestec de rabin habotnic, de neînduplecat închizitor si de jacobin jurat. Om marginit si nedrept, pornit totdeauna nu de sentimente ci de resentimente, d-sa nu iubeste atât ceva, pe cât poate urî altceva. [...] Tonul sau totdeauna dârz si mârâit, miscarile scurte si îndesate, privirea mijita, gura rânjitoare, falcile înclestate si scrâsnind, toate arata ca ceea ce-l inspira nu e vreo deosebire de gândiri limpezi, ci numai o fierbere surda de patima. [...]"

Dupa aparitia pamfletului din Epoca (1897), actele vindicative ale lui D.A. Sturdza se desfasoara în lant: respingerea operei de la premiile Academiei, sub pretextul imoralitatii eroilor, (1891 - Teatru si Napasta; 1902 - Momente), disponibilizarea lui Caragiale din postul de registrator pentru economii bugetare (D.A. Sturdza era si ministru de Finante) si, în sfârsit, rolul sefului liberal de "eminenta cenusie" în "afacerea Caion". Contributia lui D.A. Sturdza la influentarea completului de judecata care l-a achitat pe Caion este, desi nedovedita cu probe, mai mult decât transparenta. Dupa cum, la fel de sigura pare a fi subventiona-rea financiara a lui Caion, student si publicist obscur, care si-a angajat ca aparatori patru dintre cei mai buni avocati ai timpului, între care doi profesori universitari: I. Tanoviceanu, întemeietorul stiintei dreptului penal în România, si C. Danielopolu, decanul baroului Ilfov.

Vazându-si opera denigrata în propria-i tara si dusmanit de puternicii zilei, era firesc ca dramaturgul, dorind sa se salveze de la ceea ce parea o veritabila vendeta a liberalilor împotriva sa, sa fie cutreierat de gândul auto-exilarii, singura modalitate de supravietuire a familiei, dar si de regasire a echilibrului sufletesc necesar muncii de creatie.

Transilvania - pamânt al sperantei

Beneficiind de mostenirea lasata de matusa sa, vaduva lui Girolamo Momolo Cardini si bogata vara primara a mamei sale, care mostenea a sasea parte dintr-o avere estimata la trei-patru milioane lei aur, Caragiale ar fi avut sansa sa-si ofere un trai mai mult decât decent si în Regat. Dar ramânând aici, el nu s-ar fi putut sustrage actiunii nefaste a sistemului.

Prima încercare de evadare a dramaturgului din ceea ce pentru sine devenise, desigur, un adevarat infern dâmbovitean, se produce în anul în care Academia îi respingea opera de la Premiul "Heliade-Radulescu". In Lupta lui G. Panu aparea în februarie 1891 o informatie cu privire la plecarea iminenta a scriitorului din tara, ca raspuns la chemarea Asociatiei transilvane de la Sibiu. Caragiale preciza într-o scrisoare adresata redactiei ca hotarârea de a se stabili la Sibiu îi apartine: "Este adevarat ca sunt hotarât a ma duce sa traiesc la Sibiu, însa nu am fost chemat acolo de ÇAsociatiunea transilvanaÈ si nici nu ar fi vorba sa iau catedra de limba româna, nu, ci eu am mers sa solicit onoratului consiliu al Asociatiunei catedra de limba franceza..."

Pertractarile cu sibienii au ajuns într-un impas, deoarece proiectul lui Caragiale a ramas nefinalizat. Peste un an, dramaturgul îsi va exprima aceeasi dorinta catre I. Pantu, scriitor si profesor din Brasov, fiul avocatului C. Pantu, fost deputat în Dieta Ardealului. Din textul scrisorii reies cu claritate atât motivele care l-au determinat sa doreasca a parasi tara, cât si bunele relatii pe care le avea cu cercurile intelectuale brasovene.

"Frate Pantule,

Pentru buna ta scrisoare si pentru serviciul ce mi-ai facut, îti multumesc din inima. Nu-ti pot exprima placerea ce mi-au facut cuvintele tale încurajatoare: când am aprobarea unui cerc asa de inteligent ca al vostru, se-ntelege ca trebuie sa fiu mândru si nimic nu e mai necesar pentru un om de spirit, strivit de multimea neghiobilor si railor, decât mândria: în mândrie si în despret e scaparea celui maltratat sau nebagat în seama de aceia pentru a caror luminare lucreaza el, storcându-si mintea si sufletul.

Asa e de adânca aceasta simtire la mine, încât iata pentru ce anume îti scriu, scurt si cuprinzator:

Ar fi posibil sa traiesc eu cu nevasta-mea în Brasov dând lectii - eu de limba franceza si cea româna pentru începatori în familii, iar nevasta-mea de limba engleza, franceza si de piano? Am încercat s-o fac asta la Sibiu acum un an. Sibienii nu m-au încurajat îndestul sa fac acest pas [...] Ar fi o mare satisfacere pentru mine, ca o lucrare mai larga, o lucrare la care gândesc si pentru care am adunat material destul s-o pot scrie afara din tara româneasca, unde de-atâta vreme puternicii deosebiti ce s-au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, sa ma tina într-o pozitie umilitoare si inferioara.

Un exil voluntar mi-ar da multa energie de lucru, mai ales ca m-as afla într-un asa inteligent cerc ca al vostru. Eu fac apel la voi toti, la tine îndeosebi, sa ma ajutati în pasul ce voi sa fac."

Nefinalizarea proiectului de stabilire în Ardeal trebuie pusa pe seama incertitudinii scriitorului de a dobândi acolo mijloacele materiale de trai.

Oricum, optiunea lui Caragiale în privinta expatrierii ramâne ferma, iar atitudinea sa pro-ardeleana înregistreaza - pe lânga stabilirea unor contacte si prietenii solide (cu pro-unionistii A.C. Popovici, Al. Vaida-Voevod, V. Goldis s.a.) - si câteva momente de implicare majora si directa. Ele vorbesc de la sine despre raporturile dintre scriitorul regatean si fratii sai de peste munti si, îndeosebi, fata de idealurile comune.

Paharul umilintelor

Nevoit din motive obiective sa-si amâne auto-exilul, Caragiale va mai ramâne în tara înca 13 ani. Paharul umilintelor la care a fost supus nu se umpluse înca! Confruntat cu mari dificultati materiale (mostenirea Momuloaiei se lasa asteptata, fiind disputata în instanta judecatoreasca de falsi mostenitori), dramaturgul încearca fel de fel de experiente pentru a-i asigura familiei sale mijloacele de subzistenta.

In 1899 era numit prin decret regal registrator clasa I la Regia Monopolurilor Statului, de unde - asa cum am amintit - va fi demis în 1901, de catre ministrul Finantelor, D.A. Sturdza; în 1899 este numit pentru putina vreme membru în Comitetul Teatral, ca reprezentant al primarului Bucurestilor B. St. Delavrancea. In 1896 N. Gane îi refuzase functia de director al Teatrului National din Iasi. Prost remunerat pentru articolele distribuite în diverse ziare si reviste ale timpului, "Caragiale trebuie sa munceasca sapte ore pe zi ca sa câstige 400 de lei sau sa scrie pentru Universul cronici platite cu 25 de lei bucata." Este nevoit sa caute ceva mai sigur si astfel devine... restauratar, meserie de altfel onorabila (prietenul sau, criticul C. Dobrogeanu-Gherea prosperase financiar cu restaurantul din Gara Ploiesti), dar pentru care a fost deseori ridiculizat ("Caragiale, ala... berarul!").

Ironia sortii a facut ca, desi neam de greci cu simtul afacerilor foarte dezvoltat (stramosul mamei sale, Mihail Alexovici, fusese un fruntas al comunitatii grecesti din Brasov), scriitorul sa se dovedeasca total inapt pentru lumea afacerilor, iar bilantul dezastruos în urma câtorva asemenea încercari (Beraria din str. Gabroveni, în 1893, Beraria Academica "Bene Bibendi" din str. Selari, în 1894, Beraria din gara Buzau în 1895, Beraria Cooperativa din Piata Teatrului National din Bucuresti în 1901).

Aceasta febrila activitate extra-literara a avut darul de a-i submina sanatatea si de a-i deturna energia de creatie. Paharul umilintelor dadea pe dinafara! Scriitorul era hotarât sa paraseasca tara. Cum intrase în posesia unei sume substantiale din averea bogatei sale matusi, Caragiale îsi ofera un amplu voiaj european împreuna cu familia, vizitând Italia, Austria, Franta, Germania si Elvetia (iarna 1903-primavara 1904).

Chemarea brasovenilor

O noua încercare de stabilire la Cluj, în granitele de grai si suflet ale tarii, dar în afara câmpului de manevre ostile ale inamicului sau din umbra, încerca scriitorul prin scrisoarea catre Ilie Daianu, din februarie 1904:

"Stimate domnule si amice,

Va mai amintiti, sper, de cele ce am vorbit împreuna vara trecuta, când eu am fost în treacat pe la Cluj. Eu v-am aratat atunci intensa mea dorinta de a ma stabili în mijlocul d-voastre; iar dv. si prietinii cari erau de fata ati binevoit a-mi arata ca dorinta mea nu ar fi tocmai peste putinta de realizat..."

Grupul clujean strâns în acel moment în jurul periodicului saptamânal Ravasul, cu orientari poporaniste, era favorabil primirii lui Caragiale, dupa însemnarile lui Daianu, si ar fi avut proiecte politico-literare precise: "O tipografie noua, româneasca, perfect arangeata [...], o revista literara-politica...", cu sprijinul aceluia în care vedeau omul providential de peste munti. Realizarea dorintei comune ar fi fost împiedicata de previzibila suspiciune a autoritatilor austro-ungare într-o Çmisiune neoficialaÈ a lui Caragiale cu caracter, fireste, politic. Sa citim pateticele rânduri adresate de scriitor lui Daianu, dupa revenirea în tara din periplul sau european:

"Ce va pot spune acuma e ca as intra în mijlocul dv. cu sufletul plin de prietenie recunoscatoare: acolo m-as afla în sfârsit ajuns la liman ocrotitor; acolo m-as putea vindeca în liniste de atâtea s-atâtea ofense, mâhniri si amaraciuni, acolo, cu spiritul senin, as putea urma nedesavârsita mea cariera literara, atât de des întrerupta de adânca descurajare.

Daca dar va mai amintiti de vorba noastra si daca, din norocire pentru mine, mai staruiti a crede ca n-ar fi imposibila realizarea dorintei mele, va rog din suflet, stimate domnule si amice, binevoiti a-mi trimite câteva rânduri de îndemn: imediat ce le-as primi as alerga catre dv., ca, îndelete, sa punem la cale îndeplinirea unui frumos vis al declinului vietii mele.

Salutând cordial pe toti prietenii de acolo, sper ca aceste rânduri vor fi primite cu atâta dragoste cu câta le-am scris..."

Poate raspunzând unei chemari atavice a stramosilor materni brasoveni, poate sedus de ideea imperiala (Ardealul era înca parte a Imperiului habsburgic), poate cutreierat de dorul permanent al plecarii spre alte orizonturi, transmis pe linie paterna ("Sunt samânta de idriot" si "nepot al navigatorilor cupeti"), sau poate, mai degraba, simplu patriot ce dorea sa-si petreaca viata în mijlocul neamului sau, dar acolo unde ar fi gasit un climat moral si politic superior celui din Regat, Caragiale a dorit cu ardoare sa se stabileasca în Ardeal, iar gândul acesta, visul acesta nu l-a parasit pâna în ultima clipa a plecarii sale din tara: "Proiectul nostru ramâne în picioare [...] Eu ramân nestramutat. Ramâneti si voi tot cum v-am lasat", îi scrie aceluiasi Daianu.

Dar peste sase luni (noiembrie 1904) el se afla deja instalat la Berlin. Care a fost cauza? Opinia noastra este ca, dintr-o ratiune superioara, Caragiale a fost consiliat si a acceptat sa abandoneze ideea stabilirii sale în Ardeal si sa plece în Germania. Dar despre aceasta parte controversata si misterioasa a biografiei dramaturgului vom vorbi în numarul viitor.

(Va urma)