Roma, 1924-1927.

O ofensiva diplomatica întârziata si dificila
Ion Bulei

La 28 octombrie 1920, principalele mari puteri, organizatoare ale Conferintei de pace de la Paris, respectiv, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia (S.U.A. se retrasesera între timp de la lucrarile Conferintei; Magazin istoric, nr. 11, 12/1987), printr-un tratat semnat cu România, recunosc suveranitatea acesteia asupra teritoriului dintre Prut si Nistru (Magazin istoric, nr. 8/1994). Cu alte cuvinte, recunosc unirea Basarabiei cu România decisa de Sfatul arii la 27 martie/9 aprilie 1918.

Tratatul acesta însa, ca orice tratat, nu putea intra în vigoare decât dupa ratificarea lui de catre institutiile abilitate ale tuturor statelor semnatare. Primul stat care procedeaza astfel e Marea Britanie, la 14 aprilie 1922. Al doilea e Franta, la 24 aprilie 1924 (ratificarea nu se obtine însa fara însemnate concesii economice facute de România).

Ramâneau Italia si Japonia. Diplomatia româna îsi îndreapta eforturile catre Italia. Facuse greseala de a nu fi initiat demersuri diplomatice la Roma mai devreme (se astep- tasera clarificari în viata politica italiana). Acum, în 1924, când diplomatii români încep sa "pipaie" terenul român, acelasi lucru îl face si diplomatia sovietica. De fapt, românii intra în actiune sesizati de demersurile sovietice. La 28 februarie 1924 I.G. Duca, ministrul de externe, telegrafiaza la Roma, lui Emil Lahovary, ministrul român în capitala Italiei: "Rog telegrafiati daca este exact ca Sovietele au intervenit pe lânga guvernul italian ca sa nu ratifice tratatul Basarabiei". La 2 martie, Lahovary discuta cu Contarini, subsecretar de stat la Ministerul de externe italian. Acesta neaga existenta vreunui demers sovietic. In realitate, acest demers fusese însa facut, dupa cum o confirma mai târziu Mussolini, în timpul audientei pe care i-o acorda la 5 septembrie 1924 lui Al. Constantinescu, ministrul agriculturii si domeniilor în guvernul lui I.I.C. Bratianu. Fusese însa facut sub forma privata. Ambasadorul Rusiei Sovietelor la Roma, Constantin Iurenev, îi ceruse o audienta particulara lui Mussolini. El îi spusese liderului italian ca Rusia nu intentioneaza sa faca un razboi pentru Basarabia, dar ea avea drepturi asupra acestei provincii, deoarece populatia ei rurala era ruseasca (cea urbana fiind evreiasca), iar la Moscova exista un Comitet Basarabean care cerea unirea Basarabiei cu U.R.S.S. Tot el îi vorbise lui Mussolini despre crearea unei Comisii ruso-române, prezidata de un neutru, care sa înfaptuiasca un plebiscit în Basarabia, fiind sigur ca acesta va da câstig de cauza Uniunii Sovietice.

In diplomatie, trei din patru fac zero. O lectie pe care, din cauza propriei neputinte, am platit-o scump. Am învatat ceva din ea? O poveste putin cunoscuta despre jocul abil al marilor puteri

Din nou cu un pas în urma

Astfel, la Roma începe razboiul diplomatic sovieto-român pentru neratificarea sau ratificarea Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Pentru Lahovary, disputa începe cu stângul. El nu prinde prima miscare sovietica. Incearca sa recâstige teren, sondând cabinetul lui Mussolini asupra eventualelor doleante italiene în schimbul ratificarii. Ramâne cu convingerea ca trebuie rezolvata chestiunea despagubirilor italienilor atinsi de exproprie- rile din Basarabia de dupa razboi. Scrie în acest sens la Bucuresti, la 19 martie. I.G. Duca îi raspunde imediat: "Hotarârea noastra de a despagubi pe proprietarii italieni din Basarabia în acelasi mod ca pe cei francezi si englezi a fost luata mai de mult de noi. Pâna azi nu avem cunostinta decât de cazul Malavassi a[le] carui drepturi se stabilesc dupa cum am comunicat-o si Legatiei italiene. N-am sa adaug ce buna impresie ar face în aceste conditii mai ales o grabnica ratificare a tratatului Basarabiei". Lahovary comunica la Roma disponibilitatea Bucurestilor. Demersurile continua si asupra unor oferte economice românesti. Pentru a le da si mai multa consistenta, în septembrie 1924 e trimis la Roma ministrul Al. Constantinescu. Mussolini, care-l primeste în audienta, îi declara ca în ceea ce priveste tratatul pentru Basarabia, el va tine cuvântul dat de Italia si va examina forma legala sub care sa fie facuta ratificarea: decret-lege, lege. Mai mult, el se ofera sa intervina pe lânga Soviete pentru ca acestea sa recunoasca unirea Basarabiei cu România. In ce conditii? Printr-un schimb: Basarabia contra tezaurului Ro- mâniei de la Moscova (nu reiese daca ideea i-a fost sugerata de Constantinescu, nici daca acesta a fost de acord cu initiativa). Mussolini a laudat marele servi- ciu adus de România civilizatiei europene prin înfrângerea revolutiei lui Bela Kun, care actionase mâna în mâna cu bolsevicii. Lasa astfel impresia clara ca nu avea deloc la inima regimul bolsevic.
In urma întrevederii Mussolini-Constantinescu, la Roma se raspândeste zvonul ca Italia e de acod cu ratificarea tratatului basarabean, dar deocamdata nu va da publicitatii aceasta decizie. Agentia italiana de presa "Volta" (era o agentie semioficioasa, folosita de Palazzo Chigi ori de câte ori voia publicarea unor comunicate tot oficiale dar nu atât de pronuntat oficiale ca acelea date de Agentia "Stefani") da o dezmintire la 22 septembrie. Ulterior, dezmintirea e reluata de "Stefani", spre bucuria ziarului comunist Unita , care, fireste, sustinea punctul de vedere sovietic. Intervenise Constantin Iurenev, ambasadorul sovietic la Roma, solicitând expres pozitia cabinetului Mussolini în urma zvonurilor care circulau în capitala italiana. Comentariul ziarului Unita era acid: "Iata un indiciu al usurintei de a-si schimba ideile a unui guvern care, precum el însusi o proclama peste tot, lucreaza la ridicarea prestigiului Italiei în strainatate. Tot norocul fascismului consista în dezinvoltura cu care Il Duce spune, dezminte, promite si nu-si tine cuvântul".
Nu stim amanuntele conversatiei ambasadorului sovietic cu Mussolini. In cercurile opozitiei italiene, îndata dupa întrevedere, apare stirea ca între Mussolini si guvernul sovietic s-a perfectat o întelegere secreta: sovieticii sa intervina influentându-i pe depu- tatii comunisti sa se detaseze de blocul opozitiei si sa se întoarca în Camera, iar Mussolini sa nu ratifice tratatul basarabean. Ca este o întelegere e clar, constata la 27 octombrie 1924 si diplomatul român Al. Cretzianu, numarul doi al Legatiei României la Roma. Problema era daca se stabilise o întelegere mai generala, de actiune comuna de durata a celor doua guverne, italian si sovietic, sau una momentana, în vederea unor manevre de politica interna ale lui Mussolini. Al. Cretzianu nu avea nici o proba formala a unui acord sovieto-italian. Observa însa unele "efecte": tonul foarte blând, chiar amabil, folosit de conducatorii sovietici, fata de Mussolini (Cicerin, comisarul afacerilor externe, chiar îl felicitase pentru politica sa externa independenta), tacerea cea mai desavârsita a Moscovei privind asasinarea lui Matteoti, fata de care toate partidele de stânga europene luasera pozitie, atitudinea Partidului Comunist Italian, care facea nota aparte de restul opozitiei italiene, pâna la urma sustinând jocul politic mussolinian si, de asemenea, un acord de publicare reciproca a stirilor de catre agentiile "Stefani" si "Rosta". "Nu stiu daca dl. Mussolini (care este de o incultura notorie si studiaza chestiunile tehnice în mod superficial) îsi da seama de dreptatea indiscutabila a tezei noastre din toate punctele de vedere " scrie Al. Cretzianu. In orice caz, oricât de mare ar fi ignoranta sa într-ale istoriei si geografiei, nu poate sa nu-si dea seama ca e de un interes vital pentru Italia de a nu vedea statul rusesc instalat la Gurile Dunarii si ca e de un interes vital pentru Italia de a trai în prietenie si de a ajuta la marirea si la siguranta singurului stat latin care sta ca o insula în mijlocul statelor slave". La 28 octombrie 1924 ziarul oficios Popolo d'Italia constata ca România mergând la tratativele de la Viena cu sovieticii (27 mar- tie - 2 aprilie 1924; Magazin istoric, nr. 6/1992), ar fi acceptat de fapt sa discute asupra Basarabiei. Il Mondo, ziarul opozitiei, combate asertiunea, observând ca, dimpotriva, tocmai pentru ca nu a vrut sa discute problema Basarabiei, România a rupt tratativele de la Viena. In acest sens este si comunicatul Legatiei române de la Roma, în care se declara ca la Viena România nu a admis sa se discute drepturile sale suverane asupra Basarabiei. Il Mondo comenteaza favorabil acest comunicat si combate din nou politica lui Mussolini.

Racovski ataca, Averescu raspunde

Problema Basarabiei intra astfel în disputa politica interna italiana, între Mussolini si adversarii sai. La 3 noiembrie Popolo d'Italia publica un alt articol La Basarabia e noi, care pretindea ca guvernul român ar fi luat initiativa unui aranjament cu Moscova si lasa sa se înteleaga faptul ca Mussolini ar admite teza moscovita de organizare a unui plebiscit în Basarabia. Oricum, constata oficiosul italian, chestiunea era complicata si "problema nu se poate rezolva astazi cu aceeasi mentalitate care exista în 1920". Il Mondo observa ca, în acest fel, în chestiunea Basarabiei, pozitia guvernului era aceeasi cu a comunistilor.
Toata campania de presa în jurul problemei basarabene se desfasura într-un moment în care Franta si Anglia, recunoscând noua Rusie, o faceau exclusiv "pentru teritoriile aflate astazi în posesia sa", deci, între altele, si fara Basarabia. In disputa ziarelor asupra chestiunii basarabene intervine si Il Popolo, organul de presa al Partidului Popular, sustinând cauza românilor. Intervine si ministrul Italiei la Bucuresti, care asigura guvernul român de aceleasi sentimente ale Ducelui pentru România, pe care deocamdata, pentru a nu-si demasca intentiile, nu le face cunoscute. Cere însa guvernului român sa nu sustina campania de presa din Italia. La 5 noiembrie 1924, I.G. Duca telegrafiaza lui E. Lahovary în acest sens. Campania continua totusi. Il Mezzogiorno din Napoli scrie în favoarea românilor. L'Epoca publica o bine întocmita scrisoare a lui Cristian Racovski, în acel moment la Londra, sustinând cauza Sovietelor (chiar daca în scrisoare se recunoaste ca majoritatea populatiei din Basarabia era ro- mâneasca). Scrisorii lui Racovski îi raspunde generalul Averescu, tot în L'Epoca, descriind tratativele sale cu Rumcerod-ul si ucrainenii, în 1918, pentru salvarea refugia- tilor români de la Odessa. Aflat la Bucuresti, Stellutti Scala, directorul lui Giornale d'Italia, consimte sa reproduca si sa comenteze favorabil articolele din ziarele românesti privitoare la amânarea ratificarii italiene.
La 19 februarie 1925 I.G. Duca se întreaba daca toata aceasta campanie de presa "nu e menita a ne face mai mult rau decât bine". O zi mai târziu, Emil Lahovary îi raspunde ca la Ambasada sovietica de la Roma "se fac mari sfortari pentru ca ziarele italiene sa sprijine revendicatiunea Basarabiei". Si atunci? Chiar în ziua de 19 februarie ambasadorul sovietic, Constantin Iurenev, îi ceruse lui Stellutti Scala sa publice o declaratie a lui în chestiunea Basarabiei. Scala îi arata declaratia lui Lahovary, înainte de publicare, pentru ca aceasta sa-si pregateasca raspunsul. Cele doua interventii apar la 20 februarie 1925. Doua zile mai târziu, în acelasi ziar, publica si Vasile Pârvan, directorul Academiei Române de la Roma.

Contarini e un om practic

Pentru moment campania aceasta de presa pare sa dea câstig sovieticilor. Mussolini nu ratifica tratatul basarabean. Cicerin, în discursul sau de la Tiflis, de la începutul lui martie 1925, lauda atitudinea Italiei în termeni foarte elogiosi, dar cam nepotriviti. Lahovary îi scrie o scrisoare personala lui Mussolini. Contarini îl invita la Ministerul de externe italian, încercând sa-i explice ca nu era momentul atunci sa se irite guvernul sovietic. Lahovary îi replica demn, constatând ca neratificarea de catre italieni a tratatului "slabeste puterea morala a românilor în diferendul lor cu Sovietele". La sfârsitul convorbirii, Contarini îl întreaba de negocierile comerciale italo-române. "Nu i-am ascuns, îi scrie Lahovary lui I.G. Duca, ca interesele economice ale Italiei nu se pot astepta sa fie favorizate la noi cât timp va lipsi ratificarea".
Intre timp, I.G. Duca înclina evident catre o diplomatie mai putin transparenta cu Italia. La 19 martie 1925 îi scrie lui Lahovary: "Cred mai mult ca oricând inoportune în momentul de fata campaniile în chestia Basarabiei si va rog a lua masurile în consecinta". Nu era o opinie. Era un ordin.
In relatiile româno-italiene intervine o perioada de contacte mai putine si mai neangajante. Omul politic italian Don Sturzo îi spunea lui Lahovary, în august 1925: "De ce ati întârziat cu cererea? [de ratificare " n.n. ]. Italia ar fi ratificat tratatul mult mai usor acum trei ani. Acum, însa, nu vad nici o posibilitate, nici una. Regret, regret mult". Si îi vorbeste diplomatului român de încercarea Italiei de a diminua influenta franceza în Orient si de a crea o alianta a românilor, sârbilor, grecilor si bulgarilor, sub egida italiana. Lahovary îi spune ca el considera o astfel de politica "întocmai cu eforturile de a fotografia necontenit norii". Subsecretarul de stat Contarini îi vorbeste lui Lahovary si mai deschis, propunându-i "sa dezvoltam mai întâi pe terenul economic, apoi naturalmente si pe terenul politic o intimitate, care în gândul nostru merge pâna la o adevarata alianta". Evoca în fata lui Lahovary bogatiile României, ale solului si subsolului ei (de parca diplomatul român nu le-ar fi cunoscut) si îi vorbeste de nevoia de a le pune în valoare. "Nu este pacat ca economia italiana sa nu ia parte la aceasta opera care nu asteapta decât participarea industriei si capitalului strain?". El voia ca Italia sa joace în România rolul jucat mai înainte de Germania si intentiona sa propuna Ducelui o întreaga politica de urmat fata de România, dar în asa fel încât sa para ca ideea a pornit chiar de la el, "pentru ca Ducele nu se intereseaza cu pasiune decât de afacerile care pornesc din initiativa lui personala".
Intre timp ambasadorul sovietic la Roma nu înceta sa fluture pe dinaintea lui Mussolini planuri de implicare economica în U.R.S.S. Italia era interesata de materiile prime din U.R.S.S. si, în acest sens se gândea ca plata lor sa fie facuta în produse industriale. La începutul anului 1926 sovieticii propun o întelegere prin care Italiei i se acorda o reducere a preturilor de achizitionare, de 15%, la materiile prime dorite. Ei cer însa, dupa cum o confirma la Roma diplomatul sovietic Pevsner, cunoasterea obiectivelor politicii italiene în Balcani, inclusiv în relatiile cu România. Ambasadorul Italiei la Moscova, contele Manzoni, îi da lui Cicerin toate explicatiile, asigurându-l ca politica italiana în Balcani nu are nimic ostil Rusiei. Diplomatii români la Roma se asteptau chiar la semnarea unui tratat de garantie sovieto-italian, analog celui sovieto-turc. Despre negocierile italo-sovietice afla si diplomatii români de la Atena. Ba chiar afla ca în august 1926 ar veni la Roma Cicerin, însotit de Stalin! Daily Telegraph da mai multe date asupra negocierilor italo-sovietice. Presa din Berlin, din Italia, de la Bucuresti relateaza stirea ca Italia a refuzat sa ratifice tratatul privind Basarabia, cu toate demersurile repetate ale guvernului român.
Toate aceste zvonuri nu se confirma decât partial. Tratative avusesera loc, într-adevar, prin contele Manzoni de la Moscova. Ele ramasesera însa în sfera pur economica.

Mussolini se decide, dar...

Schimbarea de guvern din România (la 30 martie 1926 vine cabinetul Averescu, cu Ion Mitilineu la afacerile straine) pare sa modifice ceva si în abordarea problemei ratificarii italiene. Averescu trecea drept filoitalian. Isi facuse studiile militare la Torino (terminase Scoala Superioara de Razboi de aici în 1886), era casatorit cu o italianca si era cunoscut de o multime de oameni politici italieni. Sub ce forma urmau sa continue tratativele cu Italia? Langa-Rascanu, cel care condusese delegatia României la discutiile de la Viena din 1924, propune la 20 mai 1926 o alta modalitate de abordare. "Amara înselaciune daca se poate crede ca ratificarea Parlamentului italian ar fi rezolvarea chestiunii Basarabiei si îndrumarea spre stabilirea de raporturi ruso-române". Ratificarea italiana ar aduce, dimpotriva, o racire si mai adânca a relatiilor cu Rusia Sovietelor si ar provoca greutati chiar în raporturile cu Italia (în conditiile în care Germania a încheiat un nou acord cu Rusia, si Italia, la rândul ei, va fi interesata tot mai mult de materiile prime rusesti). Langa-Rascanu propune o abordare noua, plecând de la constatarea, la îndemâna oricui, potrivit careia România nu avea nevoie de ratificarea Italiei în ceea ce priveste Basarabia, ci de ratificarea Rusiei. Si atunci, România trebuie sa ceara altceva Italiei: s-o ajute sa se împace cu Rusia. "Mussolini e singurul care poate interveni spre a gasi solutiunea gratie careia raporturile ruso-române sa poata fi reluate". Si Langa-Rascanu ofera câteva "intrari" într-o eventuala reluare a discutiilor cu Rusia Sovietica: declaratia ambasadorului Krestinsky, seful delegatiei sovietice la tratativele de la Viena, din 1924, potrivit careia U.R.S.S. nu susti- nea teza unor drepturi istorice ale Rusiei asupra Basarabiei, rezultatul alegerilor generale din România, deci inclusiv din Basarabia, din anii 1919, 1920, 1924, prin care se demonstra ca nici un deputat nu se alesese sustinând deslipirea Basarabiei de România (se combatea astfel teoria plebiscitului) si faptul ca exista o Comisie mixta româno-sovietica pentru incidentele de pe Nistru (daca sovieticii trimit delegati nu înseamna ca recunosc granita pe Nistru?).
Propunerea lui Langa-Rascanu nu era lipsita de interes, chiar daca sustinerea ei nu parea suficient întemeiata. I. Mitilineu asaza pe ea rezolutia: "La dosarul Basarabiei. Se va comunica confidential d-lui presedinte al Consiliului". El, ca ministru de externe, si generalul Averescu merg pe alta cale: obtinerea ratificarii italiene odata cu semnarea unui tratat de prietenie si colaborare italo-român. La 16 septembrie, Mussolini îi scrie lui Averescu, fiind de acord cu aceasta abordare. Dar adaugând: "pentru motive pe care am avut onoarea sa vi le expun, nici o aluzie nu se face în Pact cu privire la mai sus-numitul tratat [asupra Basarabiei " n.n. ], a carui ratificare din partea italiana nu se va face decât în conditiile în care nu se aduc prejudicii intereselor de ordin general ale Italiei".
Discutiile continua mult dupa semnarea Tratatului de prietenie (încheiat la 17 septembrie 1926). Continua pâna în primavara lui 1927, cu destule momente de ezitare din partea italienilor, supusi presiunilor continui din partea Ambasadei sovietice la Roma (activul ambasador Kamenev). Italienii cer sovieticilor recunoasterea unirii Basarabiei cu România printr-un acord de compensatii sovieto-român. Sovieticii refuza. La 6 martie 1927, în sfârsit, Mussolini îl cheama la Palazzo Chigi pe Kamenev si îi comunica hotarârea Italiei de a ratifica tratatul cu privire la Basarabia. La 7 martie 1927 Consiliul de Ministri italian decide ratificarea.
Efectul acestui act de recunoastere? Nu s-a vazut. Cum nu s-a vazut nici dupa recunoasterea britanica sau franceza. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 nu s-a pus niciodata în practica. Pentru ca nu a fost ratificat de Japonia (Rusia sovietica a stiut sa cointereseze eficient Japonia pentru a o determina sa nu semneze, iar diplomatia româna s-a miscat greu si cu mare întârziere în spatiul asiatic). Astfel ca el n-a putut fi invocat de români în 1940. Si nici în 1947. Si nu poate fi invocat nici azi, la alte gânduri basarabene. De parca Nistrul s-ar fi mutat definitiv pe Prut. n

La Paris o carte despre Moldova

Pasionat cercetator al istoriei românilor, istoricul francez Alain Ruze a publicat pâna acum doua carti consacrate istoriei noastre stravechi. Ces Latins des Carpathes. Preuves de la continuite roumaine en nord du Danube (Peter Lang Europ ischer Verlag der Wissenschaften, Bern-Berlin " Frankfurt am Main " New York " Paris " Wien, 1989; editie româneasca, în 1994, la Editura Stiintifica, Latinii din Carpati) si Vestiges celtiques en Roumanie. Archeologie et linguisique (aceeasi editura Peter Lang, 1994), care a primit premiul "Vasile Pârvan" al Academiei Române în 1994.
Anul trecut profesorul Ruze a scos o noua lucrare de istorie româneasca aparuta în Ed. L'Harmattan, Paris-Montreal, 1997: La Moldova entre la Roumanie et la Russie. De Pierre le Grand Boris Eltsine.
Aparuta în cadrul colectiei " arile de Est", lucrarea " dupa cum marturiseste autorul " se înscrie într-un program mai amplu de a face cunoscute cititorului occidental istoria si problemele cu care se confrunta statele din "partea orientala a continentului nostru".
Desi este consacrat în principal trecutului Moldovei (cu preponderenta partii ei dintre Prut si Nistru, cunoscuta si sub numele de Basarabia), volumul nu ignora ansamblul general al istoriei românesti, urmarind evolutia moldovenilor în strânsa legatura cu aceea a fratilor din Muntenia, Oltenia, Transilvania, Maramures, Banat etc. Cele doua capitole ale cartii prezinta succesiv istoria Moldovei de la începuturile preistorice ale spatiului românesc, pâna la întemeierea Principatului Moldovenesc în 1359, autorul fixându-ti apoi alte momente importante pentru ordonarea materiei: Tratatul de alianta a lui D. Cantemir cu Petru cel Mare (1711), anexarea Basarabiei la Ru- sia (1812), Congresul de Pace de la Paris (1856), Congresul de la Berlin (1878), Marea Unire din 1918 când Basarabia a revenit la patria mama, încorporarea Basarabiei la U.R.S.S. (1940), proclamarea independentei Republicii Moldova (1991) si, în fine, prezentul Republicii Moldova, cu participarea sa la noul proces de integrare europeana si euro-atlantica.
Desi selectiva, bibliografia cu care se încheie volumul retine studiile, monografiile, articolele de referinta consacrate Moldovei si, în particular, Basarabiei, cu informatia adusa la zi.
Urmarind cu staruinta prezentarea realitatilor istorice moldo- venesti, Alain Ruze ofera cititorilor din Franta si, în general, celor din lume o binevenita si necesara sinteza, menita, dupa cum scrie autorul, "sa completeze, cel putin asa speram, unele lacune ale omului de buna credinta (l'Honnete homme) din acest final de secol".

Top