Un general al presei sportive

12 11 2007

Pe 25 octombrie, preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat „decretul privind acordarea gradului de general de brigadă, cu o stea, în retragere, domului colonel în retragere Ţopescu Cristian-George, din Ministerul Apărării”. La câteva zile distanţă, în redacţia cotidianului ProSport era linişte. „Furtuna” venea abia seara, odată cu meciurile de Champions League. Steaua îşi juca ultima carte a sezonului în fotbalul mare. „Sportul este un fenomen imprevizibil”, afirma, în ţăcănitul încă domol al tastaturilor, directorul ziarului, Cristian Ţopescu. Totuşi, Steaua avea să piardă, oarecum previzibil, fără drept de apel cu Sevilla (0-2). Echipa roş-albastră a rămas „clubul de lângă inimă” al generalului în retragere Cristian Ţopescu: „Steaua merită iubită, are un număr imens de suporteri, iar performanţele ei sunt greu de egalat. Suporterii trebuie să fie alături de jucători, indiferent ce declaraţii fac conducătorii ei”.

Când îl cunoşti pe Cristian Ţopescu poţi spune multe, dar cel mai bine vorbesc despre comentatorul sportiv numărul unu al României, cuvintele sale, pe care avem plăcerea să vi le redăm alăturat, precum şi cele ale actualilor colegi de redacţie. „Îl privim mai degrabă ca pe un general al presei sportive”, spunea Lucian Lipovan, redactor şef-adjunct al ProSport. „Oriunde se află este tratat cu un respect deosebit pentru tot ceea ce a făcut, deschide orice poartă. Cei din afară se simt privilegiaţi într-un fel când îl cunosc, dar după ce vorbesc cu dânsul îşi dau seama că nu este decât un om ca noi toţi. Impune însă respect prin ce a făcut şi ce este”. Dorin Chioţea, redactorul şef, îl aprecia pe Cristian Ţopescu drept „un general modern. Nu e tipul de individ băţos, care face exces de autoritate, ci îşi impune autoritatea prin modestie şi prin valoare. Este mai degrabă un soi de părinte pentru noi. Pe lângă el, nu te poţi simţi mic pentru că el te face să te simţi valoros. E un domn cu „d” mare”.

 

Ce reacţie aţi avut în momentul în care aţi aflat că veţi fi avansat la gradul de general?

Acum câteva luni, cu ocazia deschiderii Taberei de Cercetaşi, la Sibiu, l-am cunoscut pe domnul general Teodor Munteanu. Dânsul mi-a spus că are intenţia de a propune domnului ministru avansarea mea. Deci nu am fost luat prin surprindere când fostul meu coleg din Televiziunea Română, Benone Neagoe, m-a anunţat că ministrul apărării a înaintat propunerea la administraţia prezidenţială. Iar în ziua în care am aflat că a murit marele fotbalist Dobrin, am primit un telefon de la domnul preşedinte Băsescu, care a început tocmai prin a mă felicita pentru avansarea la gradul de general. I-am mulţumit şi dumnealui, şi prin dânsul Ministerului Apărării pentru această propunere.

Ce a reprezentat pentru dumneavoastră armata de-a lungul timpului?

Cei trei ani de şcoală militară mi-au folosit foarte mult. Au fost un fel de şcoală a vieţii, ani care m-au călit fizic şi mental. Am devenit ofiţer la o vârstă foarte tânără, 20 de ani, şi apoi continuând sportul de performanţă şi ajungând la Clubul Steaua, nu m-am despărţit de armată nici când Televiziunea Română mi-a propus angajarea, în anul 1967.

Tatăl meu, fost ofiţer de cavalerie, a făcut parte din echipa hipică a României participantă la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, acolo unde un călăreţ român, Henri Rang, a câştigat medalia olimpică de argint în proba individuală. Tatăl meu m-a sfătuit să nu plec din armată chiar dacă televiziunea reprezenta pentru mine, atunci, a doua pasiune. După sport, apăruse atracţia faţă de reportajul sportiv, de radio sau de televiziune. A existat posibilitatea detaşării mele la Televiziunea Română şi, deşi lucram acolo, eram în continuare cadru al armatei. Primeam solda militară, nu aveam salariu de la televiziune, iar sfatul tatălui meu s-a dovedit îndreptăţit în anul 1983, când Televiziunea Română mi-a comunicat că nu mai are nevoie de serviciile mele. Nu intru în amănunte privind cauzele acestui „divorţ”. M-am întors la Clubul Sportiv al Armatei, unde mi-am regăsit colegii şi m-am simţit ca într-o familie. Pentru că nu mai făceam sport, am lucrat în biroul de presă al clubului împreună cu binecunoscutul reporter radio Octavian Vintilă.

Cum vedeţi astăzi sistemul militar?

Sigur că armata este azi cu totul diferită de ceea ce era cu câteva decenii în urmă. Nu mă pot pronunţa pentru că sunt de multă vreme departe de ea. Ca simplu cetăţean, părinte, fiu al unui fost ofiţer, crescut într-un spirit de disciplină, ordine şi meticulozitate, regret desfiinţarea serviciului militar obligatoriu pentru că, aşa cum spun bătrânii înţelepţi, tânărul care n-a făcut armată nu se poate numi bărbat adevărat. Dar astea sunt vremurile…

Aţi vorbit despre armată. Să trecem acum la alt plan căruia i-aţi consacrat foarte mult timp. Ce a însemnat sportul pentru dumneavostră?

Sportul este absolut necesar tuturor tinerilor pentru formarea lor, pentru consolidarea fizică şi formarea caracterului. Sportul te învaţă să fii cinstit, să fii corect în întâlnirea cu adversarul, să fii perseverent, să nu concepi abandonul în nicio situaţie, adică să lupţi până la ultima picătură de energie pentru succesul tău sau al echipei. Pentru mine, sportul a fost şi rămâne o posibilitate exemplară de formare a caracterului.

Am întâlnit oameni din presă care, făcând angajări la ziare, posturi de radio sau televiziune porneau de la principiul „dacă-i bun, nu mă interesează caracterul lui, că doar nu mă-nsor cu el”. Însă în momentele grele prin care orice redacţie trece, oamenii de caracter sunt cei care ajută cel mai mult la depăşirea problemelor şi sunt cei care nu pleacă la prima ofertă cu câteva zeci de euro mai importantă. Loialitatea sau fidelitatea, stabilitatea la locul de muncă, perseverenţa, toate astea fac parte din şcoala sportului. Pe lângă alte activităţi, sportul te învaţă să fii cinstit, corect, să ţii la onoarea şi demnitatea ta. Aceste trei calităţi umane mi se par cele mai importante în viaţă: cinstea, onoarea şi demnitatea. Şi dacă ar fi să le pun într-o oarecare ierarhie, demnitatea cred că este cea care trebuie să primeze în orice situaţie. Omul trebuie să rămână demn în faţa faptelor sale.

 

Aţi vorbit despre oamenii de presă. Vă rog să comparaţi presa de astăzi cu cea de acum 40 de ani.

În urmă cu 40 de ani, când am început eu colaborările cu presa, erau mai puţini ziarişti. Aproape că nu exista invidia pe care o constatăm astăzi în această breaslă. Acei ziarişti, mai reduşi din punct de vedere numeric aveau cred mai multă pasiune pentru ceea ce făceau, citeau, se informau, aflau, cu alte cuvinte se pregăteau înainte de a susţine un comentariu verbal sau scris.

Să nu uităm că nu exista internet pe vremea aceea. Documentarea era mai dificilă…

Da, era mai dificilă, dar parcă şi mai temeinică. Documentarea aceea asigura un bagaj de cultură generală absolut necesar oricărui ziarist. Astăzi, ziarişti sunt foarte mulţi, unii dintre ei nu prea au înclinaţii către această meserie, o fac mai mult ca un hobby sau ca o dorinţă de a deveni cunoscuţi şi de a câştiga bani, iar documentarea se rezumă la internet şi cred că este mult mai superficială decât munca de lecturare a diferitelor publicaţii din care poţi afla lucruri necesare meseriei. Aproape că nu mai există nici comunicarea între colegi de breaslă. Colegialitatea, prietenia sunt pe cale de dispariţie fiind înlocuite din cauza concurenţei cu adversitatea şi, poate exagerez, uneori chiar cu duşmănia. Sunt oameni care nu se mai salută pentru că fac parte din trusturi de presă concurente. Eu înţeleg concurenţa ca pe ceva stimulativ şi în niciun caz ca pe ceva care să distrugă relaţiile interumane dintre oameni care fac aceeaşi meserie.

Referindu-mă strict la presa sportivă, cred că este loc pentru toată lumea, cum se spune „e o pâine albă de mâncat pentru toţi”. E o meserie în care nu te plictiseşti niciodată, mereu se întâmplă ceva nou.

Ce vă nemulţumeşte din punctul de vedere al conţinutului ziarelor de sport de la noi?

Avem doar două, dar dacă am avea 20 să ştiţi că toate ar fi citite la fel de bine ca şi cele două. Categoria cititorilor de sport este foarte mare şi consecventă în cumpărarea publicaţiilor sportive. Mă nemulţumeşte, ca şi pe mulţi alţi oameni, faptul că în presa sportivă de astăzi are o greutate foarte mare fotbalul, greutate în sensul spaţiului tipografic acordat. Din 16 sau 24 de pagini, în funcţie de zi, cam trei sferturi este fotbal şi un sfert alte sporturi. Recunosc popularitatea fotbalului şi faptul că adună un număr imens de spectatori, dar în România sunt câteva alte sporturi cu performanţe mult mai bune decât ale fotbaliştilor români.

Ce aţi schimba dumneavoastră în structura ziarului dacă v-ar permite marketingul?

Am avut o discuţie, la un moment dat, cu directorul de marketing al trustului din care fac parte. Mi-a arătat două ziare. Pe prima pagină a unuia dintre ele era fotbalistul Cristian Chivu, tocmai transferat la Roma, iar celălalt ziar o avea în prim-plan pe Dorina Mihai, campioană europeană la scrimă. Cel de-al doilea ziar se vânduse mult mai puţin. Sigur că ziarele sunt scrise pentru a fi vândute. Ca sa fie vândute trebuie să aibă nu numai pe prima pagină, ci şi în corpul lor, subiecte de care publicul este interesat. S-au făcut fel de fel de sondaje care au demonstrat că într-adevăr publicul vrea fotbal, vrea culise din fotbal, vrea senzaţionalul din fotbal. Graniţa dintre senzaţional şi scandal e foarte uşor de trecut, iar celelalte sporturi, ca să mă refer la cele cu mari succese româneşti, cum sunt gimnastica, canotajul, handbalul, scrima trec în planul al doilea. Nu mă împac cu această situaţie, dar nu părerea mea contează, ci a majorităţii publicului.

Credeţi că sunt şanse să vedem un L´Equipe în variantă românească în următorii 10-20 de ani?

L´Equipe este după părerea mea cel mai bun ziar de sport din Europa. Ca să tindem chiar la el mi se pare un pic hazardat. În anul 2000, după ce am plecat din Televiziunea Română, un grup de jurnalişti sportivi m-au rugat să mă alătur lor în demersul de a scoate o publicaţie sportivă care să nu coţină numai fotbal, ci, în primul rând, alte sporturi. Se numea Sport Club. Am rezistat un an de zile la capitolul vânzări, pentru că sponsorul nostru de atunci, un om care făcuse sport şi a vrut să ne ajute, şi-a dat seama că era în pierdere din punct de vedere financiar. Aşadar, publicaţia s-a închis. Vrem sau nu, trebuie să ne supunem gustului publicului, chiar dacă el este discutabil.


Florin Piersic spunea recent că de fapt nu e vorba de 70 de ani, ci de şapte ori câte 10. Cum vă simţiţi anii, domnule Ţopescu?

Păi nu prea îi simt. După părerea mea, vârsta unui om nu trebuie apreciată prin ceea ce scrie în certificatul de naştere, ci prin ceea ce omul respectiv poate să facă şi dovedeşte că face, indiferent câţi ani are. Cunosc oameni de vârsta mea cu mai multă energie şi mai multe idei în profesia lor, cu mai mult dinamism decât unii tineri în jurul vârstei de 30 de ani care se consideră deja blazaţi, plictisiţi, nu mai au chef de nimic, se gândesc numai la aşa-zisele „bucurii ale vieţii”, unele petrecute în aburii alcoolului sau fum de ţigară.

E o chestiune de pasiune, de entuziasm, putere, capacitate intelectuală de a rezista la un nivel înalt până la o vârstă foarte înaintată.

Participând la atât de multe evenimente sportive, nu aţi fost tentat să urmaţi exemplul lui Ioan Chirilă de a relata în scris ce se întâmpla acolo?

Ioan Chirilă a fost şi rămâne cel mai bun ziarist sportiv pe care l-a avut vreodată România. În vremea în care Ioan Chirilă scria, eu vorbeam, comentam la televiziune. Sunt două lucruri complet diferite. Când am ajuns în presa scrisă mi-am dat seama că scriu mai puţin bine decât vorbesc sau, dacă admiteţi, vorbesc ceva mai bine decât scriu, iar stilul oral mă caracterizează şi în articole. Ioan Chirilă folosea multe figuri de stil. Era un om cu o vastă cultură generală şi nu cred că va fi egalat curând. Revenind la întrebare, nu am fost tentat să încerc să egalez un gigant al presei sportive aşa cum a fost Ioan Chirilă, pentru că absolut sigur nu aş fi reuşit. Am preferat să merg pe drumul meu profesional, axat pe comentariile verbale pe care le mai fac şi în ziua de astăzi la canalul Eurosport.

Aţi fost pentru un an director de relaţii publice, imagine şi mass-media la Fotbal Club Steaua. De ce doar un an?

Am stat doar atât pentru că nu am reuşit să fiu tamponul necesar între ziarişti şi patronul clubului, domnul Becali. Dânsul făcea afirmaţii, în nume personal, despre foşti jucători ai echipei Steaua ca Ladislau Böloni sau Anghel Iordănescu, afirmaţii cu care nu eram de acord. Apoi îmi spunea să le zic jurnaliştilor că acela nu era punctul de vedere al clubului. Astfel, eram în rolul de tampon permanent, lucru care nu mi-a plăcut, pentru că aveam o relaţie bună cu ziariştii. Nu puteam să mint şi nu eram de acord cu etichetele pe care domnul Becali le punea, gen „trădătorul Böloni” sau „vânzătorul Iordănescu”. I-am amintit că primul a jucat de 108 ori în echipa naţională a României, nu a Ungariei, şi că singura echipă din cariera de jucător a celui de-al doilea a fost Steaua… De la aceste discuţii în contradictoriu a apărut hotărârea mea de a mă despărţi de funcţia pe care o aveam la Steaua, deşi eram foarte legat sufleteşte de jucători.

Pe lângă metehnele conducătorilor, sportul mai are şi alte boli…

Ar fi multe de spus, dar cea mai gravă este dopajul. Dacă am enumera exemplele din ciclism, haltere sau atletism, am avea o listă impresionantă. Au spus-o alţii mai inteligenţi decât mine: dopingul este flagelul sportului modern. Distruge nu numai cariere sportive, ci şi vieţi. Victoriile olimpice se decid azi în farmacii.

Radu Paraschivescu scria recent în Gazeta Sporturilor că am putea numi Jocurile Olimpice „Olimpiade de Farmacologie”.

Are mare dreptate. Aşa este. Pentru că în acele laboratoare se descoperă şi antidopingul, adică acele substanţe care îi împiedică pe controlori să depisteze dopingul unui sportiv. Cu mulţi ani în urmă, în fosta Republică Democrată Germană, fiind într-o delegaţie care a vizitat Institutul de Cultură Fizică de la Leipzig, ni s-au arătat toate sălile şi bazele de antrenament, numai laboratoarele pe uşile cărora scria în limba germană „Verboten” – Interzis - nu le-am putut vizita. Câţiva ani mai târziu am aflat că mulţi dintre sportivii acestei ţări se dopau, iar în acele laboratoare se descoperiseră şi antidopingurile.

Credeţi că şi în ziua de astăzi sunt astfel de laboratoare care merg cu un pas înaintea testelor?

Da, există, iar ultimul exemplu este laboratorul numit BALCO, din Statele Unite ale Americii, care a contribuit la victoriile olimpice ale alergătoarei Marion Jones, depistată şi pedepsită de curând prin obligativitatea de a restitui medaliile olimpice câştigate la Sydney în anul 2000. După părerea mea, rădăcina dopingului sunt banii. Premiile au devenit atât de ispititoare – la atletism a ajuns să se recompenseze în lingouri de aur – încât îi împing pe mulţi la a trişa. Pentru că testele se fac prin sondaj, există şanse de a scăpa. Scapi o dată, de două sau trei ori, dar tot te prinde şi îţi distrugi cariera sau chiar viaţa.

Cum priviţi sportul românesc de astăzi? Un singur campion mondial în 2006, o singură medalie mondială de aur în 2007…

În România, baza piramidei sportului de performanţă este dinamitată de dispariţia competiţiilor şcolare, inexistenţa întrecerilor universitare, de felul în care nu se face sport în şcoli, de schimbarea de mentalitate a părinţilor care nu prea îşi mai trimit copiii să facă sport de performanţă pentru că asta înseamnă muncă foarte multă şi riscuri de accidentări, de schimbarea mentalităţii copiilor, care nu mai au motivaţia participării la mari întreceri sportive peste hotare, pentru că se pot duce în orice ţară acum fără a fi campioni. În schimb, tinerii se îndreaptă către discoteci şi jocuri pe calculator, către o viaţă lipsită de efortul pe care îl presupune performanţa.

Şi sistemul valorilor a avut foarte mult de suferit. S-a produs o denaturare a modelelor.

Da, o spun sondajele. Modele sunt astăzi cei care câştigă bani mulţi, repede şi fără mari eforturi. Nu vreau să nominalizez persoanele pe care le-am văzut în primele locuri ale unor astfel de sondaje, dar categoria maneliştilor e foarte prezentă pe poziţii fruntaşe.

Aveţi o familie minunată de care v-aţi declarat deseori mulţumit. Cu ceva vreme în urmă, în „Săptămâna Financiară” spuneaţi: „nu am maşină, nu am piscină, nu am iaht, am însă o familie minunată”. Vă consideraţi împlinit?

Cred că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt sănătatea şi familia. Am norocul unei familii minunate, deşi mă aflu la a treia căsnicie, am trei copii, din fiecare căsnicie câte unul. Doi dintre ei sunt deja oameni maturi, realizaţi în viaţă. Cel mic e deocamdată elev în clasa a treia şi, cum „ce se naşte din pisică şoareci mănâncă”, băieţelul meu de nouă ani şi jumătate este îndrăgostit de sport, înoată foarte bine, schiază excelent, joacă tenis şi baschet, călăreşte, deocamdată pe ponei, cu speranţa că va urma cariera bunicului său, participant, după cum am mai spus, la Jocurile Olimpice din 1936. Cu alte cuvinte, din punct de vedere sufletesc sunt fericit, iar profesional mă consider împlinit. Nu cred că sunt o vedetă, sunt un om obişnuit, pasionat de ceea ce face şi dacă nu e prea pretenţios spus, un profesionist în meseria lui.


Reperele carierei comentatorului Cristian Ţopescu: două finale mondiale de handbal masculin, câştigate de echipa României (1970 şi 1974), o finală de Cupă Davis (1972 – „chiar dacă ai noştri au pierdut-o…”), patru turnee finale mondiale de fotbal („dintre care cel din 1994 a însemnat cea mai bună performanţă a echipei naţionale a României”), prima notă de zece din istoria gimnasticii (repetată de încă şase ori în noaptea fantastică 16-17 iulie 1976), cinci campionate mondiale şi şase campionate europene de gimnastică, la care s-au impus gimnastele românce, dar şi trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, la care a triumfat aceeaşi echipă feminină de gimnastică a României. „Le sunt recunoscător sportivilor români care mi-au dat posibilitatea să comentez aceste mari victorii, handbaliştilor, gimnastelor, jucătorilor de tenis, Nadiei Comăneci, lui Ivan Patzaichin, Cristian Gaţu, Iolandei Balaş, ca să dau numai câteva nume de mari campioni”.

Generalul de brigadă în retragere Cristian Ţopescu a urmat timp de trei ani Şcoala de Grăniceri de la Oradea. „Era singura armă care mai avea cai”, îşi aminteşte astăzi directorul ProSport. „Eram legat de sportul hipic pe care îl practicam de la vârsta de 13 ani şi acolo, la Oradea, am putut continua sportul de performanţă. S-a format o echipă care s-a numit Grănicerul Oradea, am câştigat câteva concursuri importante şi datorită acelor rezultate am fost transferat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, pentru care, în plan sportiv, am câştigat şi două campionate naţionale la sărituri peste obstacole”.

Sunt îndemnat de familie şi prieteni să pun pe hârtie aşa numitele memorii, cum fac mulţi oameni aflaţi pe ultima sută de metri a carierei lor. Dar cred că e încă prea devreme pentru acest lucru, pentru că aceste memorii ar putea fi interpretate ca nişte sfaturi date generaţiilor mai tinere şi nu vreau să mă erijez în sfătuitorul cuiva.

Mă autofelicit pentru hotărârea luată la Campionatul Mondial din 1994, de a nu mai comenta meciuri de fotbal. Fotbalul românesc este astăzi într-o stare de mizerie morală, care mă ţine departe de el, de acuzaţiile, jignirile, insultele, scandalurile, care pornesc în principal de la conducători şi coboară până la suporteri. Aceştia din urmă au devenit violenţi fiind incitaţi de unele declaraţii belicoase ale conducătorilor.

Uitaţi-vă ce se întâmplă pe străzi sau în şcoli, şi veţi înţelege că e greu de evitat violenţa de pe stadioane sau din afara lor. Tinerii care circulă cu viteze foarte mari pe şosele sunt aceiaşi care se bat în şcoli, care-şi agresează inclusiv profesorii, şi sunt aceiaşi cu tinerii care merg pe stadioane nu pentru a vedea un meci de fotbal, ci pur şi simplu pentru ca galeria lor să o bată pe cea a echipei adverse. Fair-play-ul a dispărut aproape complet din sportul românesc, dar mai dramatic mi se pare că el dispare şi din viaţă.

 


Acţiuni

informatie

One response sa “Un general al presei sportive”

4 04 2008
Karin Mainescu

Intimplator am citit acest articol. Si tatäl meu, major / ofizer de cavalerie a fost in echipa nationala de calarie, iar dupa razboi dupa ce a fost inläturat din armata si s-a zbuciumat ani de zile sa-si intretina familia, i s-a ofertit un post de antrenor de calarie la clubul Stiinta din Bucuresti unde a fost ani de zile antrenor de calarie si a format echipa de juniori. Il cunostea pe Christian Topescu ( si pe tatäl sau )V.Hering,D.Marcoci, A.Purcherea, D-l gen. Chirculescu,Simina Caracas/Mezincescu etc. Oare citeste cineva aceste rinduri, din alte vremuri ? Karin Mainescu ( R.F.G )

Lăsați un comentariu

Poţi folosi aceste etichete : <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>