Sabin Gherman

M-am săturat de România

M-am săturat de Mitică, de şmechereala şi ţigănia pe care le lasă în urmă acest nume de ţară, România. Vorbesc cu diverşi politicieni, aflaţi la putere, şi toţi îmi spun: "nu mai avem nici o şansă". Citesc prin ziare că Bucureştiului guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul ‘98 o sumă mai mare decît a întregului Ardeal. Călătoresc cu maşina prin sud şi est şi văd diferenţa: acolo sînt drumuri mai bune, se fac mereu investiţii. Stau la coadă la finanţe, la CEC, la orice aparţine Statului şi peste tot se dă şpagă. Ciubuc. Peşcheş. Turcisme fără de care nu se poate.

Şi atunci? Eu nu vreau să emigrez numai pentru că de 10 ani nu se face nimic. Doar că m-am săturat de România. De sinonimele ei. De eroismele ei, scoase din orice context istoric. Alţii se laudă cu Michelangelo sau Da Vinci şi mie mi se arată scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung. Fantastică realizare, delaţiunea!... Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învăţat pe la şcoli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecţie continuă în faţa istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilităţii, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap şi fugeam în păduri, noi, care leşinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pîine şi nu mai ştim ce şmechereli să mai inventăm.

Ăştia sîntem, peticiţi în cur, rupţi în coate; intrăm în istorie ca-ntr-o infectă crîşmă de cartier. Între două ghiorăituri şi-o înjurătură, poporul (boborul, domnilor), vorbeste bâţos despre Posada, despre Mihai Viteazu, despre "trăiască şi-nflorească Moldova, Ardealul şi Ţara Românească". Şi - iarăşi - un ghiorăit victorios. M-am săturat să-mi fie ruşine. De aceea, prietenilor mei din vest le spun că sînt din Transilvania. Altă ţară. Altra paese. Other country. L’autre pays. M-am săturat să-mi spună toţi neardelenii că aici, în Ardeal, am probleme cu ungurii. Că dacă n-ar fi ei... Că foamea este mama înţelepciunii... Că federalizarea este cel mai mare pericol care mă paşte, mă pîndeşte de după colţul blocului odată cu borfaşul pentru care plătesc impozit. Că musai, trebuie să strîng cureaua, ca măgarul lui Nastratin. În numele "unităţii", "propăşirii" neamului rrromânesc. Şi eu, care aştept de 10 ani o unire adevărată, una a parlamentarilor ardeleni pentru Ardeal, o ofensivă civică pentru salvarea puţinului rămas.

Şi eu, care mă rog în fiecare seară să se termine odată cu Tőkés László, cu aberaţiile lui etnice împotriva tuturor. Şi tot degeaba. Deocamdată. Nişte oameni au făcut Unirea de la 1918. Alţii sperau într-o confederaţie de tip helvetic, împreuna cu Ungaria, Cehia si Austria. Alţii, ca Slavici, au spus că unirea Transilvaniei cu România e o porcărie şi au făcut puşcărie. Acum se vede ce-a ieşit. Seriozitatea, eleganţa, disciplina - atribute ale Ardealului - au fost invadate de miticisme, de balcanisme ordinare, de civilizaţia seminţelor de bostan. Era o şansă pentru România să se unească cu Transilvania, să înveţe cîte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. N-a fost aşa; România a înghiţit Transilvania - de aceea din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde. N-o spun eu, ci un egal al lui Dumnezeu, Cioran. Vor sări o grămadă să contrazică cele spuse mai sus. Dar: cîţi dintre voi n-au mers la Bucureşti cu plasa plină, cu celebra plasă de rafie în care se înghesuiau sticlele de palincă? Şi n-o duceaţi la prieteni, ci la directori, la ministere, la înalte porţi ferecate. Şi dacă, naivi fiind, n-aţi dus acele plase, de cîte ori vi s-a sugerat că la Bucureşti se intră cu capul, mîinile fiind ocupate cu "bagaje". Bucureştiul, acest loc în care genialul tebecist se pupă cu analfabetul miliardar, a învăţat toată ţara că se dă. "Se dă carne". "Se dă oua". Se dă. Mentalitate de moluscă.

Aici nu ai drepturi, ci complezenţe. Aici se manîncă seminţe de bostan, se vorbeşte cu "este mulţi" şi lumea în general se naşte, se înmulţeşte şi moare. N-au învăţat nimic de la unguri, n-au învăţat nimic de la austrieci, n-au învăţat nimic de la nemţi. Au trecut prea repede de la furculision la "Treceţi batalioane române Carpaţii". Poate de aceea cei mai vajnici "apăraăori" ai Transilvaniei s-au născut dincolo de Carpaţi. Poate de aceea Europa se termină pe undeva pe lîngă Braşov. Acolo se termină şi Transilvania. Pentru că în afară de limbă şi şosele proaste nu avem nimic în comun.

Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci. In rest, zile bune - m-am săturat de România, vreau Transilvania mea.

(16 sept. 1998)

Vezi de asemenea: Cartea cu ecourile de presă despre eseu

1