Site designed and created by Razvan Paraianu.
© Created in February 2002, Last revised: May 14, 2002.

English version

 

În amintirea lui

Aniversarea a 200 de ani de la naşterea sa


"La doar un deceniu după redobândirea, cel puţin teodoretică, a  libertăţilor democratice fundamentale, este necesar de reamintit că documentele programatice del a 1848 dau o mare importanţă nu numai drepturilor şi libertăţilor individuale, „siguranţei personale,” „libertăţii, naţionalitaţii şi dreptăţii,” dar şi principiul fundamental al separaţiei puterilor în stat. Aceasta... lipseşte totuşi din Constituţia actuală a României. ... Şi ce să mai spunem despre principiul descentralizării administrative, nici până azi precis legiferat? Şi la acest capitol Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova sunt mult mai înaintate decât contemporanii noştri cu preocupări politico-parlamentare: „dritul fiecărui ţinut, oraş şi comună de a-şi controla administraţia prin sfaturile ţinutale, municipale şi comunale.” Despre toate aceste drituri esenţiale se vorbeste în România de peste una sută cinzeci de ani... dar nici până azi realizate. Şi ceea ce este şi mai trist: nu se întrevede încă nici o rezolvare grabnică şi precis legiferată a unei astfel de situaţii negative.... Mesajul neopaşoptist, în ciuda acestor enorme obstacole, rămâne în continuare o necesitate obiectivă imperioasă a modernizării, europenizării şi democratizării României postcomuniste. La distanţă de un secol şi jumătate, actualitatea principiilor sale de bază este şi rămâne indiscutabilă.” (A. Marino)

 

 

 

 

— cronologie —

 

1802 6 ianuarie. Se naşte la Tîrgovişte Ioan Rădulescu, fiul lui Ilie Rădulescu, funcţionar militar (căpitan de poteră,  polcovnic de dorobanţi) şi proprietar care, mai tîrziu, va participa la mişcarea lui Tudor Vladimirescu, şi al Eufrosinei, fiica lui Al. Danielopol.

1811 În timp ce învăţa carte grecească, după moda timpului, cu un dascăl Alexe, descoperă Alixăndria populară şi învaţă să citească româneşte cu un argat.

1813—1815 învaţă mai departe, la Bucureşti, cu dascălul Naum, călugăr la Sf. Niculae (probabil Naum Râmniceanu).

1815—1818 Urmează la şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, unde continuă să facă încercări poetice. Spre sfîrşitul acestei perioade, probabil, descoperă versurile lui Atanasie Hristopol, care-i „taie tot cheful de a mai face versuri” şi pe care le traduce în întregime.

1818—1820 Urmează la şcoala românească de la Sf. Sava, înfiinţată şi condusă de Gh. Lazăr.

1820-1821 Rămîne la Sf. Sava, ca ajutor al lui Gh. Lazăr, nefiind inclus — nu ştim de ce — în grupul primilor patru bursieri trimişi în occident (printre care Eufrosin Poteca).

1822 După plecarea lui Lazăr, redeschide şcoala de la Sf. Sava în condilii grele şi — se pare — fără nici o retribuţie la început. Acum au loc probabil primele încercări de traducere din Boileau.

1827 la parte activă la înfiinţarea „Societăţii literare” patronate de Dinicu Golescu şi redactează statutele; în şedinţele acestei societăţi va citi pentru prima oară traduceri din Lamartine şi gramatica sa.

1828 Apare la Sibiu Gramatica românească, după modelul gramaticii lui Le Tellier, pregătită se pare de pe la 1820. Principala ei inovaţie este reducerea numărului de slove (litere) conform principiului fonetic.

1829 Heliade afirmă că în acest an mor de ciumă, amîndoi părinţii; de fapt, mama sa murise mai inainte pentru că în Dispoziţiile şi încercările mele de poezie aminteşte de tragedia pe care a vrut s-o scrie la moartea mamei, intitulată Ion ţel zalnic, cu pelticia de care s-a vindecat după „intrarea la şcoala românească” (1818).

Începe să publice gazeta Curierul românesc, de o importanţă deosebită în formarea limbii şi a gustului literar al vremii.

1830 în jurul acestei date cunoaşte pe Young, pe care-l menţionează acum în Curierul românesc, şi — probabil — pe Ossian, din care va traduce înainte de 1837 în orice caz. Apare primul său volum de versuri: Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de la Martin, în care sînt cuprinse şi primele poezii originale (Sonet, La anul 1830, Trecutul, Dragele mele umbre, Cîntarea dimineţii, La moartea lui Cîrlova etc.).

1851 Publică traducerea piesei Fanatismul sau Mahomed proorocul de Voltaire, şi Regulile s'au gramatica poeziei, traducere şi prelucrare parţială după Cours de littérature, d'hisioire et de philosophie... de Lévizac şi Moysant, operă eclectică, influenţată de Marmontel, La Harpe, Voltaire.

1833 Ia parte — alături de Cîmpineanu, Aristia, Voinescu II, Poenaru etc. — Ia înfiinţarea „Societăţii filarmonice”, pe care o susţine organizatoric şi băneşte; Societatea milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor şi a teatrului românesc, în care scop înfiinţează şi o şcoală, Şcoala filarmonică, unde Aristia era profesor, iar Heliade director.

1836 În acest an Heliade imaginează pentru prima dată cuprinderea producţiei sale poetice, „care îşi au o legătură întru sine ca să facă un tot” („Serafimul şi heruvimul” şi „Visul”). Se gîndeşte şi la o colecţie „de autori clasici”, la care visa încă din 1829; ar fi trebuit să apară 24 de broşuri pe an (Alfieri, Byron, Hugo, Homer, Vergiliu, Tasso etc.).

Începe corespondenţa publică cu Costache Negruzzi cu privire la limba literară, principiile de cultivare a ei, căile de introducere şi de adaptare a neologismelor şi necesitatea unificării formelor utilizate în diferite locuri, de diferiţi autori. Primele scrisori (invitaţia la dialog a lui Negruzzi şi răspunsul lui Heliade) sînt publicate în nr. 36 din Muzeul Naţional sub titlul Corespondenţă între doi romăni, şi reluată în Foaia literară de la Braşov, a lui Bariţ. Aici exprimă Heliade ideea că scriitorul trebuie să cunoască fi să respecte spiritul limbii: „Limba am aflat-o desioinică, căci ea mi-a fost dascălul şi ea singură m-a povăţuit cum trebuie să o mîi; şi cine o va asculta, cine nu va ieşi din regulile prescrise ale naturei ei, va ajunge în scurtă vreme departe...” Se tipăreşte volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie.

1837 În iunie se editează prima fascicolă a revistei Curier de ambe sexe, plănuită să aibă 24 de numere anual, care va apărea însă în cinci mari „perioduri”, la intervale neregulate; cel de al şaselea, început în 1847, va fi întrerupt de izbucnirea revoluţiei. Revista publică literatură originală şi traduceri, scrieri cu caracter didactic, pedagogic, filozofic şi lingvistic.

1838 Este un an dificil şi plin de dezamăgiri pentru Heliade, care aduce, după dizolvarea Societăţii filarmonice (prin intrigile abile ale autorităţii, temătoare de activitatea patriotică desfăşurată sub acoperirea preocupărilor culturale), despărţirea de gruparea lui I. Cîmpineanu, pe care-l ironizează într-o scenetă şi cearta cu Gr. Alexandrescu, cu care va polemiza îndelung şi căruia îi va consacra mai multe satire.

1840 Este descoperită conjuraţia lui Dimitrie Filipescu, care urmărea răsturnarea domnului, şi participanţii sînt arestaţi şi condamnaţi la închisoare sau surghiun (printre ei Bălcescu, M. Serghiescu ş.a.). Între cei implicaţi pare să se fi aflat şi Gr. Alexandrescu şi Cezar Boliiac (deşi împotriva lor nu s-au aflat probe), motiv în plus ca Heliade, care dezaproba în principiu orice violenţă; să privească cu antipatie mişcarea. Din această cauză, Căderea dracilor, poem de factură byroniană scris anterior, dar publicat abia acum (ulterior va fi integrat în Anatolida), va fi înleles de contemporani ca o alegorie a evenimentelor: „Mihalache Ghica este arhanghelul Mihail şi noi toţi, cei închişi şi esilaţi la 1840, demonii trăzniţi de acesta" va zice mai tîrziu C. Bolliac.

1841 Apare, în decembrie, în Foaia pentru minte, inimă şi literatură de la Braşov articolul lui Heliade Peniru opinie în care pledează pentru drepturile politice ale claselor sociale active, intelectualitatea în primul rînd; el acuză o parte a boierimiii că adoptă principii liberale în scopuri demagogice, pe care nu le respectă în practică. Articolul are un răsunet imens şi-i aduce autorului multe neplăceri. 1843 Este numit director al Arhivelor Statului.

1844 Publică, în Curierul românesc şi apoi în Curier de ambe sexe, poezia Zburătorul, subintitulată „baladă”. Este un an fertil în opere satirice; scrie satira Trandafirul şi florile, îndreptată împotriva concesiunii minelor din ţară unui antreprenor străin, care s-a răspîndit în mii de copii manuscrise şi reia seria fiziologiilor inaugurată cu Bată-te Dumnezeu.

1846 Heliade lansează faimosul său proiect de traduceri care prezintă — inspirîndu-se dintr-o întreprindere similară a publicistului francez L. Aiîmé Martin — cea mai îndrăzneaţă încercare de organizare a traducerii autorilor clasici în limba română; lor li se adaug un număr de scriitori romantici care indică preferinţele sale.

1848 Deşi iniţial se ţinuse departe de pregătirile făcute sub mantia „Asociaţiei literare”, în aprilie, Heliade este invitat să se alăture comitetului revoluţionar format din Bălcescu, Rosetti, Ghica, Brătianu, Goleştii, Tell ş.a. El acceptă, după ce Bibescu refuză să discute cu el necesitatea unor reforme şi după ce, la recomandaţia comisarului Duhamel, Curierul românesc este suspendat. La 9 iunie, Heliade citeşte proclamaţia de la Izlaz şi intră în guvernul provizoriu, unde joacă un rol de frunte, conducînd linia mai moderată — din motive pragmatice —, opusă măsurilor decise pe care le preconiza Bălcescu. Face parte, împreună cu Chr. Tell şi N. Golescu, din locotenenţa de trei, recunoscută de comisarul otoman şi este apoi obligat să se exileze, ca şi ceilalţi conducători ai revoluţiei, după intrarea trupelor lui Fuad în Bucureşti, în septembrie.

1849 Încearcă să organizeze emigraţia română, care recunoscuse la început autoritatea fostei locotenenţe domneşti; face o călătorie la Londra, împreună cu Tell, unde explică lordului Palmerston obiectivele revoluţiei.

1850 Desfăşoară o iniensă activitate publicistică la Paris, explicînd obiectivele revoluţiei, drepturile şi justificările ei istorice, precum şi motivele pentru care Europa ar fi trebuit să o susţină. Publică în acest sens broşura Le Protectorat du Czar (Protectorul ţarului) şi volumul Souvenirs et impressions d'un proscrit (Amintiri şi impresii ale unui proscris) şi colaborează la mai multe ziare, între care Le Temps, La Voix du Peuple, Revue de la Ligue du Peuple ş.a.

1851 Publică volumul Mémoires sur l'Histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie (Memorii asupra istoriei regeneraţiei române adică asupra evenimentelor întîmplate în Ţata Românească în 1848), în care afirmă, pentru a justifica revoluţia, că „tiranii nu cedează niciodată drepturi dacă popoiul nu li se smulge.” Nereuşind să adune emigraţia în jurul ideilor sale, abandonează pentru moment lupta politică şi se stabileşte în insula Chios, unde se afla familia sa; aici începe să redacteze Istoria critică universală (neterminată, apărută postum) în care formulează pentru prima dată sistemul său filozofic, cu intuiţia sensului ascendent, progresiv, al istoriei şi a dezvoltării umanităţii sub semnul luptei antagonice dintre două grupuri sociale; al profitorilor şi al celor de pe urmă cărora se profită.

1854 Se întoarce pentru cinci săptămîni în Bucureşti, în timpul ocupaţiei turceşti a Capitalei, dar este nevoit să plece la protestele consulatului austriac.

1859 La sfîrşitul anului, revine în ţară şi încearcă să reintre în viaţa politică; candidează în alegeri dar este învins de Bolliac, publică din nou Curierul românesc, care este suspendat de guvernul I. Ghica numai după trei numere. Începe să publice seria de broşuri care vor fi adunate în 1869 sub titlul comun de Issachar sau Laboratorul. Echilibru între antiteze, cuprinzînd principlile sale politice, amintiri, satire în proză, proiecte de organizare socială şi economică, fantezii istorice ş.a.

1866 Parlamentul votează o recompensă naţională, precum şi o pensie anuală în valoare de 20 000 lei.

Este ales preşedinte al Societăţii Academice Române, viitoarea Academie.

1867

1868 Începe să-şi republice creaţia poetică, revăzută, în Curs întreg de poezie generală (trei volume, 1868— 1870, al patrulea postum).

1872 27 Aprilie Moare Ion Heliade Rădulescu; funeralii grandioase (vorbesc: G. Sion, Hasdeu, C. Exarcu); e înmormîntat în curtea bisericii Mavrogheni, de la Şosea.

 

 


Bibliography

Heliade Radulescu, Ion. Equilibru intre antithesi, sau, spiritul si material. Bucuresti [s.n.] 1859-1869.
Heliade Radulescu, Ion. Mémoires sur l'histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valache. Paris : Librairie de la propagande démocratique et sociale européene, 1851.

Heliade Radulescu, Ion.

Heliade-Radulescu, Ion. Vasilii Stankovich (ed.). Pokr¯Est¯En¯I¯Eto Na¯Ednogo Svesht¯Ennika Isidin´´, Ili Nachaloto Na Khr¯Ist¯Ianstvoto. 1845.


Heliade Radulescu, Ion, George Baiculescu (ed.) Scrieri literare. Craiova: Clasici Romani comentati, 1939.

Heliade Radulescu, Ion, Cosma Mosescu, and Emil Vîrtosu. Scrisori inedite ale lui I. Heliade Radulescu catre preotul Cosma Mosescu din Braila între anii 1857-1872. Bucuresti: Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului Imprimeria Nationala, 1940.

Heliade Radulescu, Ion. Vladimir Drimba (ed.) Opere. Bucuresti: Minerva, 1967.
Heliade-Radulescu, Ion. Vladimir Drîmba (ed). Versuri şi proză. Bucuresti: Minerva, 1972.
Heliade Radulescu, Ion. Vladimir Drimba (ed). Scrieri alese. Bucuresti,: Albatros, 1972.
Heliade Radulescu, Ion. Scrisori şi acte. Bucureşti: Minerva, 1972.
Heliade Radulescu, Ion. Ion Popescu-Sireteanu (ed.) Scrieri Lingvistice. Bucuresti: Editura stiintifica, 1973.
Heliade Radulescu, Ion. Liviu Leonte (ed.). Poezii. Bucuresti: Minerva, 1975.
Heliade Radulescu, Ion. Suvenire şi impresii ale unui proscris. Cluj-Napoca: Dacia, 1975.
Heliade Radulescu, Ion. Poezii, Proza. Bucuresti: Minerva, 1977.
Heliade Radulescu, Ion. Scrieri Alese. Editia a 3-a. Bucuresti: Albatros, 1978.
Heliade Radulescu, Ion. Aurel Sasu (ed.). Critica Literara. Bucuresti: Minerva, 1979.
Heliade Radulescu, Ion. Gramatica Româneasca. Bucuresti: Editura Eminescu, 1980.
Heliade Radulescu, Ion. Vladimir Drimba si Constantin Maciuca (ed.). Scrieri Alese. Bucuresti: Albatros, 1984.
Heliade Radulescu, Ion. Vladimir Drimba şi Mircea Anghelescu (ed.) Versuri. Bucuresti: Minerva, 1986.

*


B. P. Hasdeu, "Centenarul lui Eliade, cuvântare aniversară," Analele Academiei Române, S. II. Tomul XXIV. 1902
D. Popovici: Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, 1935
Cornea, Paul. I. Heliade Radulescu: Interpretat de M. Eminescu, Et Al. Bucuresti: Editura Eminescu, 1980.
Anghelescu, Mircea. Ion Heliade Radulescu: o biografie a omului şi a pperei. Bucuresti: Minerva, 1986.
Biblioteca Municipala Tirgoviste et al. Ion Heliade Radulescu. (1802-1872). Tîrgoviste: 1972.
Piru, Al. I. Eliade Radulescu. Introducere în opera lui, Bucuresti: Minerva, 1971.
Popovici, Dumitru, şi Ioana Em Petrescu. Studii Literare. Cluj: Dacia, 1972.
Sorohan, Elvira. Ipostaze ale revoltei la Heliade Radulescu şi Eminescu. Bucuresti: Minerva, 1982.
Tugui, Grigore. Ion Heliade Radulescu îndrumatorul cultural şi scriitorul. Bucuresti: Minerva, 1984.

 

Prof. dr. Elena Dragos, Universitatea Cluj-Napoca    "Ion Heliade-Radulescu, ipostaza pragmatica a discursului stiintific" Conferinţă ţinută la Academia Română pe data de 20 Iunie 2002

WEB Communicate referitor la şedinta omagială "200 de ani de la nasterea lui Ion Heliade Radulescu." Aula Academiei Române. 14 Ianuarie 2002
 


In Memoriam

Eugen Simion, "a subliniat ca Ion Heliade Radulescu a fost considerat parintele literaturii române" ceea ce inseamna ca nu mai e considerat.

Ecaterina Andronescu, "S-a vorbit mult despre personalitatea sa, dar exista un acord deplin atunci când se afirma ca a fost un activ promotor al luminarii neamului, ca dascal poet, editor, lider de opinie." Ceea ce inseamna ca personalitatea sa este controversata.

Dan Berindei, "Fara sa fie înteles, ramâne o personalitate dominanta printre fauritorii României..."

 

Epilog

Se pare că există o mare antipatie faţă de Heliade Rădulescu. Aş fi adăugat aici câteva adrese ale unor artcole prilejuite de bicentenarul Heliade dar nu am putut gasi nimic nici în România Literară (no. 1-4/2002); Observatorul Cultural (no. 97-100); Adevărul Literar Artistic (no. 599-604). Febra comemorărilor este cel mai adesea dezgustătoare mai ales atunci când este îmbinată de festivismul official de proastă calitate. Totusi bicentenarul unui atât de fervent creator de instituţii, mai ales acum în condiţiile în care instituţiile existente înfruntă un major deficit de legitimitate, poate fi un moment pios de aducere aminte şi de îndemn la regândirea moştenirii paşptiste care ne-a fost lăsată printre alţii şi de Heliade.

Recent am participat la un seminar care s-a ţinut în Sala de consiliu a Facultăţii de litere. Opt portrete sunt aranjate de jur împrejurul camerei. Nici unul nu e al lui Heliade. Pe holul facultatii sunt alte portrete dar nici acolo nu este Heliade. Am cautat pe Internet numele lui. Rezultatul a fost ca am gasit foarte multe adrese aflate pe strada Heliade si multe nume de licee sau colegii. Cu rare exceptii nu exista nimic care sa sugereze cine a fost Heliade. Intr-adevăr, se pare ca preşedintele Academiei are dreptate: Heliade a fost considerat părintele literaturii române. Acum nu mai e.

Pentru a repara aceasta lipsa reproduc în continuare câteva din textele ce i-au fost închiante cu prilejul moriţii sau centenarului lui Heliade. Dincolo de retorica naţionalistă, un fapt este sigur: Heliade a avut o influenţă foarte importantă pentru dezvoltarea multor instituţii moderne Româneşti.

 

Cezar Boliac

Discurs ţinut la înmormântarea lui Heliade Rădulescu
… Moarte a venit în fine să pună cununa nemiririi pe numele Heliade. Ea a ezitat mult. Părea sfiicioasă chiar după moartea intelectuală să se apropie de acela, în care creatorul a pus nemurirea.
Prodigioasa inteligenţă, care a servit o jumătate se secol pe acest geniu creator în toate, s’a stins cu încetul, şi moartea apoi a luptat mai bine de un an de zile, ca să dărâme edificiul clădit spre a încăpea acest geniu şi inteligenţa ce ‘l servià. Ast-fel timpul şi restimpii, cari dărâmă cu o suflare clădirile şubrede, luptă în delung spre dărmarea edificiilor celor mari şi tari.
Născut pe tărâmul frământat cu sângele Românilor vărsat pentru gloria română; născut în ruinele palatelor Basarabilor; judecându-se şi adormind pre muschiul crescând spre a acoperi ca depozit românismul cel pur contra pângăririi străinismului, ar zice cineva că geniul României se încarna încetul cu încetul în acest copil.
Heliade, ajuns bărbat, nu se înfricoşă de nimic; nimic nu’l făcu să se dea înapoi de la cele ce credea el că trebuie să se facă. Sfida colosul ce înspăimânta lumea şi pana lui, graiul lui, curagiul lui erau mai tari de cât puterea şi forţele celor mai putinţi ai timpului.
Religiunea cu filozofia, patriotismul cu umanitatea au format baza conceptelor sale, au condus toate lucrările sale, şi le a plântat în toţi câţi se apropiau de el. Blând, dulce şi vesel, niciodată aspru, Heliade n-a înspirat ura de cât numai în aceia cari lipsiţi de or ce merit sunt vrăşmaşii naturali ai meritului.
A face elogii lui Heliade, ar fi o pierdere de timp. Şcoalele României, teatrul Român, literatura Română, limba Română, Patria Română vor pomeni în veci Heliade, Heliade. Heliade pretutindenea, Heliade a fost în toate o jumătate se secol întreg.
Părinţi cari aţi fost juni şi copii pe când Heliade deştepta în noi ceea ce adormise Fanariotul, privilegiatul oligarhiei şi străinului, îndemnaţi pe junii voştii şi duceţi de mână pe copii voşti să se închine moăstelor care astăzi se depun în pământ spre a se contopi în elemente.

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Centenarul lui Eliade. Cuvântare aniversară rostită în şedinţa solemnă a Academiei Române, în ziua de 1 Ianuarie 1902.

Academia Română, institutul cultural cel mai înalt al ţării, serbează astăzi centenarul primului nostru preşedinte, pe când tot dată România întreagă se pregăteşte nu mai puţin a serba pe… nu ştiu ce epitet mai cuprinzător să-I pot da… pe tatăl Eliade, pe tatăl, da, căci toţi cei mai buni dintre Românii cei bătrâni de acuma sunt fii spirituali ai acestui mare dascăl, tribun şi poet.

Dar mai întâi cred de cuviinţă a spune, de ce anume am primit asupra-mi, mult înălţătoarea sarcină de a vă vorbi tocmai eu, nu altul, sintetizând omagiul Academiei Române.

În penultima şedinţă de Crăciun, colegul Tocilescu ne-a amintit centenarul lui Eliade, cerând participarea nostră la dorinţa generală a ţării. Propunerea a fost îmbrăţişată cu căldură, şi unii dintre cei de faţă au indicat pe d. Maiorescu să vorbească cu acea solemnă ocaziune. D. Maoirescu a refuzat. Atunci eu mi-am permis a-i observa că, pentru d-sa în specie, nu e un simplu prilej de a se afirma, ci este chiar o datorie imperioasă. În adevăr, sunt abia câteva zile de când în Analele Academiei s-a publicat un memoriu extra-academic de d. Petre Popescu, unde se zice – cetesc textualmente – următoarele cuvinte: D-l Maiorescu, omul care de mai bine de 30 ani conduce, din fericire, pe calea adevărului, toată activitatea intelectuală şi artistică a Românilor.” Mai bine de 30 ani! conduce din fericire! calea adevărului! toată, toată toată activitatea intelectuală şi – şi – şi artistică a românilor!!! probabil, şi pe podul pe Dunăre. Prin urmare, d Maiorescu este succesorul direct legitim al lui Eliade, şi deci d. Maiorescu este dator a aprecia moştenirea ce-i rămăsese  d-sale de la Eliade. Îl rugai, dar, cu stăruinţă să vorbească anume d. Maiorescu. D. Maiorescu iarăşi a refuzat. Atunci unii colegi m-au propus pe mine şi eu m-am grăbit a primi acestă împuternicire: împuternicirea de a examina capitalul cel lăsat Românilor de Eliade; m-am grăbit, căci am fost totdeauna, sunt şi voi fi Eliadist. Mulţumesc, dară d Maiorescu că mi-a cedat locul, şi totodată cu multă graţiozitate mi-a înlesnit momentul psihologic de a pecetlui comedioasa aserţiune a dlui Petre Popescu, care - autorul şi opera lui – rămâne o regretabilă greşeală de tipar în publicaţiunile Academiei Române.

De astă dată voi vorbi, adica voi simţi şi voi cugeta pentru a treia oară despre neuitatul Eliade.

El a murit la 27 Aprilie 1872 şi, la înmormântarea lui, sunt acum 30 ani, am cuvântat eu, atunci tânăr încă, dar voi fi tânăr totdeauna de câte ori mă va învăpăia dragostea pentru neamul românesc şi neîmpăcata ură – oportună sau neoportună – contra vrăjmaşilor românismului.

Tot la 1872 s-a constituit în Bucureşti un comitet pentru ridicarea unei statui în memoria lui Eliade. În acel comitet de admiratori ai răposatului figurau Kogălniceanu, Dumitru Brătianu, Scarlat Creţulescu, Costică Boerescu, Odobescu, Aurelian, pictorii Aman şi Grogorescu, etc., între care eu nu puteam să lipsesc. La inaugurarea acelui frumos monument în faţa Universităţii, o statuă datorită măestrei dalte a italianului Ferrari, peste nouă ani de la moartea lui Eliade, am vorbit eu din partea comitetului. Voi reproduce aci câteva pasaje din discursul meu de atunci, aşa cum în găsesc publicat în Românul de la 25 Noiembrie 1881:

“Microcosm al unei generaţiuni care se mai continuă în generaţiunea de  astăzi, după cum generaţiunea de astăzi se va continua în generaţiunile ulterioare, biografia lui Eliade sunteţi voi toţi, câţi aţi venit aci aducându-i cunune de lauri. Biografia lui sunt ceşti reprezentanţi ai presei – el părinte al presei române; biografia lui sunt aceşti dascăli şcolari - el întâiul născut al învăţământului românesc; voi tipografi, voi librari, voi bărbaţi de carte, sunteţi biografia lui – el tipograf, el librar, el renăscător al prozei şi al peoziei române după o seculară amorţire. Dintr-o mică rădăcină a crescut un măraţ arbore: acest arbore este biografia rădăcinei… O naţiune ingrată către oamenii cei mari ce au lucrat s-o înalţe este o naţiune fără rădăcină, o naţiune moartă, o naţiune care se sinucide. Nebună, ea n-a ştiut să fie nici măcar egoistă! Pentru un popor, a iubi pe oamenii săi cei mari este a se iubi pe sineşi. Un individ, pe cât de genial, e om mare numai atunci când ajunge a fi prisma tuturora, numai atunci când o întreagă societate, cu toate ale sale, se simte oglindită într-însul, se cunoaşte într-însul, într-însul se iubeşte pe sineşi. Într-un suflet. În bine şi chiar în rău, o neputincioasă multiplicitate a poporului devine asfel o formidabilă unitate prin omul cel mare, şi – devenind o formidabilă unitate – poate să meargă înainte. Nu lui, dar, îi aducem noi prinoasele noastre, ci ni le aducem nouă înşine. Noi am fost el şi el a fost noi într-un lung period din viaţa noastră naţională.”

Şi acuma, vorbind pentru a treia oară, după alţi 20 de ani, ce să mai spun eu, oare, tot despre Eliade? Non multa, sed multum: voi spune eu multe, dar mult; mult şi nou. Cu cât mai sus ne depărtăm de la punctul de plecare, obiectele cele masive nu ne mai preocupă, căci le văzurăm din capul locului; la o distanţă însă ne apare din ce în ce mai limpede o nouă perspectivă, o sferă mai întinsă, o sinteză ale cărei amănunte ne scăpau din vedere în apropierea cea miopică; şi acele amănunte sunt adesea trăsăturile cele mai caracteristice. Privit de aproape, Eliade e omul de la 1848 şi numai atâta; privit însă de departe, din înălţime, el ţine o mînă rezemată pe Tudor Vladimirescu, iar cealaltă pe Vodă-Cuza. Eliade se născuse prin corp cu mult înaintea lui Tudor, aşa este, dar misiunea lui cea providenţială se începe imediat după 1821; la cellalalt capăt al scarii, el a murit prin corp cu mult în urma detronării lui Cuza, dar la întronare Eliade abia mai trăia prin suflet, căci misiunea îi era împlinită. În realitate dar, Eliade nu se concentrează în anul 1848, nici omul născut la 1802 şi mort la 1872, ci este o idee  a întregului interval dintre 1822-1857.

În 1821, cade Tudor Vladimirescu, asasinat mişeleşte de grecul cel muscalit Ipsilante, care, în faptă, n-a omorât altceva decât fanariotismul în România. La 1822, se iveşte deodată Eliade, un tânăr de 20 de ani, numit profesor la Sf. Sava, predând gramatica românească. Acea mult memorabilă gramatică românească s-a publicat numai peste 6 ani, la 1828, cu “cheltuiala domnului, coconului Scarlat Roset”; în manuscript însă ea circula deja la 1822 în şcoala din Bucureşti, de asemeneala Craiova şi la Slatina. Eram eu de vro 10 ani, când tatăl meu, departe, în Basarabia, mi-a dat un exemplar, pe care-l conserv ca o relicvie. Gramatica cea de la 1822 nu este un simplu început didactic, nu este – “ziua se cunoaşte de dimineaţă”, ci este individualitatea integrală a lui Eliade în politică şi în literatură totodată.

S-a spus adesea că Eliade a fost format de George lazăr, predecesorul său în şcoala din Bucureşti între anii 1816-1822, “fericitul arhidiaconul şi doctorul în teologie şi legi.” E adevărat că Eliade laudă pe Lazărm dar pe o linie foarte secundară. Toată admiraţiunea şi toată recunoştinţa el o datora câtorva boieri munteni cărturari, mai ales lui Gheorghe şi Constantin Golescu, lui Scarlat Rosetti, lui Barbu Văcărescu, lui Iancu Văcărescu, acela care zice că prin litere se naşte literatura, oar de la slove să n-aştepte cineva decât numai “slovnire,” şi în fine lui Constantin Bălăceanu, “protectorul şi apărătorul şcoalelor româneşti, care cu osteneli le-a început şi iarăşi prin osteneli, cu pieptul şi braţul său cel românesc şi viteaz le apără şi le păzeşte până în ziua de astăzi…” Cultura lui Eliade era curat muntenească, încât trebuie cu desăvârşire să mai slăbim cu pretinsa paternitate a lui Lazăr. Pe cei de peste Carpaţi, Eliade îi iubeşte şi îi admiră, dar cu multă rezervă, bunăoară în următorul pasagiu, remarcabil prin bun simţ şi chiar prin tact ştiinţific… “Aci îndrăznesc a vorbi pentru fraţii noşti din Transylvania şi Banat, cari sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile şi silinţa ce pun pentru literatura românească. Pentru ortografia însă, care voiesc să o introducă, scriind cu litere latineşti, bine ar fi fost să urmeze duhului italienesc, adecă a scri după cum vorbim. Şi să nu se iea după ortografia franceză şi englezească, care păzeşte derivaţia zicerilor născute în veacurile scolasticismului şi de care chiar singuri acum ar voi să se scuture. Noi nu scrim pentru strămoşii noştri pe cari i-a adus marele Traian aci, ci pentru contimporanii noştri…”

Amici, ocrotitori şi inspiratori ai tânărului Eliade au fost câţiva boieri munteni patrioţi, familiarizaţi cu tendinţele occidentale, mai ales Goleştii şi Văcăreştii. În urmă Goleştii au ajuns liberali, foarte liberali, iar Văcăreştii conservatori, foarte conservatori. Să nu uităm însă că până la 1856 nu erau la români nici conservatori, nici liberali, căci partidele cele constituţionale nu se putea zămisli până la încolţirea unui regim constituţional. Afară de venetici şi parveniţi, afară de clienţi ai candidaţilor la Domnie, afară adecă de ciocoii lui Filimon, toţi boierii de baştină mari şi mici, unii mai îndrăzneţi, alţii mai pe ascuns, iubeau neamul românesc, urau jugul străin, dejucau intrigele trădătorilor, ţineau la limba străbună şi lucrau cu zor la deşteptarea poporului. De la acei boieri învăţase Eliade ruga, pe care o intercalează în gramatica sa: “Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slavească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stinga-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stinga-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la lelelalte, întinză-se în înmulţească-se şi în nenorocita nostră Partrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!” În această gramatică o altă rugă , pare răsărită ca un sublim requiem din proaspătul atunci mormânt al lui Tudor Vladimirescu: “Dea Domnul ca să sporescă râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile, coboara-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea nostră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângăiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… “

De la primul său pas la 1822, atunci biet dăscălaş, imberb, Eliade îşi manifesta deja pe deplin misiunea dualităţii sale: literatură şi politică, cuvânt şi faptă, ambele strâns cimentate prin aceeaşi ţintă – nesleita iubire a neamului Românesc. Aşa a crescut în curs de 25 ani generaţiunea cea de la 1848, o legiune atât de oţelită, încât năpădirea ulterioară a microbilor pesimismului, cari îşi puseră cu fală pe steag de a-şi bate joc de Românism, Micro-Schopenhauerienii n-au fost în stare să nimicească măreţul avânt. Eliade, văzut sau nevăzut, era pretutindenea în suflete, şi nu numai până la Milcov. Kogălniceanu şi Costachi Negruzzi la Prut, Alexandru Hasdeu şi Constantin Stamati la Nistru, simpatizau şi simfonizau cu Eliade; în Muntenia, însă, se adăpostea cuibulfiresc al mişcării, fiind aci mai apărat de pestilenta suflare a muscalului. Pentru a da mulţimii o hrana zilnică de tendinţe patriotice, trebuia negreşit o presă periodică şi trebuia un teatru. La 1828 Eliade întemeiază Curierul său, iar la 1834, ajutat de Câmpineanu, el ridică o scenă Românească pe lângă o Societate Filarmonică, cari au exercitat cea mai puternică înrâurire asupra deşteptării aspiraţiunilor naţionale. La 1836 inaugurează o combatere sistematică a machiavelismului Rusiei, demascând un fals muscalesc în textul Regulamentului Organic; şi acea luptă contra “Faraonului de la Nord,” după cum caracteriza Eliade aristocraţia Rusească, nu se mai sfârşeşte decât cu moartea profetului. Din acea epopee antimoscovită sunt mai piperate cele două satire, prin cari Eliade a scăpat România de două mari năpăşti. La 1844 Rusia se încearcă a pune mâna pe minele ţării – ceva aşa ca Anglia în Transvaal, sau după cum ar fi la noi astăzi cestiunea cea evreiască a “capitalurilor străine.” Venise într-adins un speculant numit Trandafilov. Obşteasca Adunare era cât p-aci ca să cadă în cursă. Atunci Eliade răspândeşte în sute de exemplare manuscrise fabula: Măcieşul şi Florile. Propunerea de la Petersburg a fost respinsă. La 1848 vine în Bucureşti un alt agent rusesc Duhamel, contra căruia Eliade scrie o satiră intitulată Cântecul ursului cu refrenul “Diha! Diha-mei!”, care făcu de râs pe intrigantul muscal.

Nu voi mai atinge cele multe peripeţii din viaţa lui Eliade. Trec chiar peste rolul cel covârşitor în revoluţiunea de la 1848. Înlătur evenimentele cele prea bine cunoscute. Mă voi opri o clipă numai asupra literatului. În proză ca şi-n versuri, Eliade se distinge printr-o extremă energie. Acea energie încântă mai cu deosebire pe nenorocitul Eminescu, care a scris o frumoasă poezie La Eliade… La începutul cuvântării mele eu am mulţumit cu efuziune d. Maiorescu; acum la sfârşit am vrut să-I mai fac o nouă mare plăcere, evocând pe Eminescu. Şi aci, însă un regret. În colecţia postumă a versurilor lui Eminescu, d. Maiorescu, în calitate  de editor, a suprimat poezia La Eliade. Rău-voitorii pretind că d-sa ar fi dorit să distrugă până şi memoria lui Eliade. Rău-voitorii n-au dreptate. Pe Eliade nimenea nu va putea, necum sa-l distrugă, dar nici măcar a-l ştirbi. Prin acea neînţeleasă suprimare, care frumoasă nu e, corectă nu e şi nu prea cu minte, se ştirbeşte Eminescu, iar prin ştirbirea lui Eminescu se ştirbeşte mai ales – natürlich – însuşi d. Maiorescu. Şcoala lui Eliade stă şi rămâne în picioare mai tare decât ori şi când, ca:

                                           … falnica cunună a bradului bătrân,

după cum cântă Eminescu n acea peozie La Eliade…

Astăzi despre Eliade, mai deunăzi despre Vasile Urechea… ar zice cineva că m-am făcut cioclu umblând după morminte. Ei bine, da, primesc epitetul de cioclu, nu însă pentru a îngropa, ci pentru a dezmormânta gloriile cele naţionale.

Voi termina.

Imitând pe colegul şi vechiul meu amic Sturdza, care la orice mare solemnitate naţională obişnuieşte a face câte un dar Academiei, îmi iau libertatea de a vă da şi eu ceea ce este foarte scump suvenirilor mele. Tatăl meu a fost unul dintre fundatorii Academiei şi tot odată un părtinitor nestrămutat al lui Eliade. La centenarul de astăzi, în semn de comemoraţiune, vă ofer această cupă de argint, din care închinase bunicul meu Tadeu la botezul tatălui meu Alexandru. Din acestă cupă eu am închinat o singură dată, anume la botezul fiicei mele, strigând atunci, ca şi acuma: Trăiască România! Piară duşmanii! Şi când zic România, înţeleg pe prima linie capul Româiei, căci Regele nostru e tare prin iubirea Românilor, iar Românii sunt tari prin înţelepciunea Regelui.

Apărarea Naţională, III (1902), Nr. 16 (20 Ianuarie), p. 1.

Mihai Eminescu

LA HELIADE

 

De mi-ar permite - Apolon s'aleg dintre cunune,

Ghirlanda n'aş alege-o de flori plăpânde, june,

Ci falnica cunună a bardului bătrân;

Eu n'aş alege lira vibrândă de iubire,

Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,

Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

 

Ghirlanda, ce se 'nsoară cu silfele uşoare,

Pe fruntea inspirată, pe fruntea 'nspirătoare

De bucle 'ncungiurată, blondine, undoind,

Plăcută-i a ghirlandă — sublimă însă este

Cununa cea de laur, ce sântă se 'mpleteşte

Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

 

Ca visul e cântarea ce-o 'ntoană Eol dulce,

Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,

Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori;

Sublim însă e cântul când ţipă şi ia 'n goană

Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,

Şi spumegă ca furii şi urlă 'ngrozitor.

 

Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade,

Cum curge profeţia unei Ieremiade,

Cum se răzbun' un vifor sburând din nor în nor.

Ruga-m'aş la Erato, să cânt ca Tine, barde,

De nu în vieaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte

Să fie ca « Blestemu »-Ţi. . . să-l cânt, apoi să mor.

LA MOARTEA LUI ELIADE

 

Tăceţi! Cearta-amuţească. — E-o oră grea şi mare

Aripele ei negre în ceruri se întind

Astfel lumea-amuţeşte la 'ntunecări solare.

Astfel marea-amuţeşte vulcane când s'aprind

Când prin a vieţii visuri — oştiri de nori — apare

A morţii umbră slabă cu coasa de argint.

Tăceţi! Cum tace 'n spaimă al Nordului popor

Când evul asfinţeşte şi Dumnezeii mor.

 

Aduceţi-vă a minte de-acele nalte pose

De frunţile 'n lumină a vechilor profeţi

Pe un pustiu de piatră, pe cer d'azur şi rose

Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreţ

Şi 'n fruntea unui popol pierdut în chin — e Mose

Şi sufletul lui mare adânc şi îndrăzneţ

Prevede că din sânul pierdutului popor

E viitorul lumei ş'al ei mântuitor.

 

El n'a văzut pământul promisiei divine

Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri

Corpul i-l poartă 'ntregul pustiu fără de fine

O ginte 'ntreagă poartă a lui învăţături

Ca 'nmormântată 'n secoli cenuşa lui rămâne

Dar spiritu-i sfăramă înnalţii, vechii muri

De Iericho — şi 'n gânduri şi 'n biblia lui scrisă

Viaţa 'ntreagă mare [-a] unui popor e 'nchisă. 

 

Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară

Un glas de deşteptare adânc a răsunat

O stea a supt puternic eclipsa cea solară

Un stâlp pin chinuire un drum ne[-a] arătat

O arpă de aramă cu coarda temerară

Trezi 'n sufletul nostru simţire de bărbat

Ca glasul Provindenţei din stinsele

Decade Astfel s'auzi glasu-ţi bătrâne Eliade!

 

O, limba lui! Imi pare c'aud cum ea răsună

In aspra ei mânie zidind nor peste nor

Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună

A descifrat al ginţii puternic viitor

El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,

Valuri cari în ceartă se scutură şi mor.

Os magna sonaturum! Idei c'ale lui Crist

In limba inspirată[-a] unui Evangelis

 

Inima lui cea mare menită fu de soartă

Să nasc 'ntr'un timp rece, căzut, degenerat

Dacă în fundul negru adânc din marea-moartă

Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie 'n a ei pat

Vulcan puternic care cutremur în el poartă

Cu razele-i de flacări ar fi acufundat

Pân ce deodată mândre, gândirile-i irump

Pin undele greoaie, pin apele de plumb.

1