Pagina de istorie a Transnistriei

            Apăsaţi aici pentru a răsfoi lista numeroaselor      
                  monede româneşti găzduite de noi!

Transnistria înainte şi acum

Monedele Transnistriei | Spre 1 | 5 | 10 | 25 | 50 copeici


Perioada antică şi cea medievală | Rusia la Nistru | Perioada interbelică | Perioada actuală


Localizarea Transnistriei. Transnistria în antichitate

Transnistria îşi derivă numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celtică, fiind înrudit cu Istrul (Dunărea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albă.

Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras [...], la apus cu iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînă în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru...” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre. Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna "după mutare". Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreună cu roxolanii, înainte de a se muta.)

Şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (după Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei

în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părţile unui întreg teritorial. Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.

Cea mai veche posesiune moldovenească atestată la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia - Oceakov), castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). Cetatea Mangop din îndepărtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinţesa de ilustră ascendenţă bizantină Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o jumătate de veac.

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreună cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova - Niemirow în poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape pustie. Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii efective moldoveneşti ori eventual poloneze. S-ar putea pune problema dacă românii aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit aceeaşi limbă şi acelaşi grai cu ei. Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

Un document extrem de interesant dat de Ioan Vodă cel Cumplit, la 10 mai 1574, confirmă boierilor săi, logofătul Ion Golia şi Ieremia pîrcălabul, teritorii pe cealaltă parte a Nistrului (malul stîng), în viitoarea Transnistrie: „loc pentru patru mori, de ceea parte a Nistrului, pe pîrău, la gura Iahorlîcului, unde se varsă în Nistru”.

Petru Şchiopul întărea, printr-un document emis la 4 august 1588, împărţirea între Ion Golia logofătul şi Tudora, jupîneasa lui Ieremia pîrcălabul, a morilor de dincolo de Nistru, confirmînd fiecărei părţi cîte două. La rîndul său Ieremia Movilă a dat proprietarilor hrisov domnesc, întărindu-le „loc de patru mori, pre ceea parte de Nistru, în pîraie, în gura Iahorlîcului, unde cade în Nistru”.

Aceste documente constituie dovada că în Evul Mediu, cel puţin în apropierea văii Nistrului, Moldova şi-a exercitat autoritatea politică la răsărit de rîu în mod similar ca şi pe restul teritoriului principatului.

Dată fiind sărăcia documentară şi repetata distrugere a arhivelor familiale şi statale în principatele române (urmare tocmai a lipsei de stabilitate şi continuitate ce a marcat evul mediu românesc, sau ca urmare a unor catastrofe: de exemplu, pe 20 iulie 1827 un mare incendiu a distrus a treia parte a Iaşului, printre altele fiind complet distrusă arhiva visteriei şi a divanului Moldovei), documentele amintite, păstrate în pofida atîtor vicisitudini, trebuie privite nu ca dovezi singulare ale pătrunderii statalităţii moldoveneşti în stînga Nistrului ci ca certificări ale permanentei legături demografice şi juridice între cele două maluri ale rîului încă dintr-o perioadă veche şi care trebuie să fi depăşit cu mult nivelul strict atestat documentar.

Micul tîrg Movilău se pare să fi fost fondat de Ieremia Movilă în jurul anului 1600 pe malul stîng al Nistrului. În aceeaşi perioada boierul Jura stăpînea ambele maluri ale Nistrului de la Rîbniţa la Dubăsari.

Fiica lui Vasile Lupu, căsătorită cu Timuş Hmelniţki, fiul lui Bogdan Hmelniţki, a fost înzestrată de tatăl său cu moşii la Iampol şi Raşcov, dincolo de Nistru. Aceste moşii, locuite de moldoveni, au devenit proprietatea mănăstirii Golia din Iaşi după moartea ei.

Duca Vodă, domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei şi-a ridicat curţi domneşti la Ţicănăuca, în faţa cetăţii Soroca de pe Nistru, aproximativ la jumătatea drumului dintre Iaşi şi Nemirova, de unde a emis documente ca dintr-o cancelarie domnească. Tot Duca Vodă colonizează moldoveni în stepele sărace în oameni dinspre Nipru.

Grigore Ureche menţionează barbariile cazacilor veniţi în jaf pe la 1583 comise asupra coloniştilor moldoveni care trecuseră de cealaltă parte a Nistrului în vremurile grele ale domnitorului Iancu Sasul (pretins fiu al lui Petru Rareş): „Nu multă vreme după aceia au mai lovit cazacii din sus de Tighina, pre decindea de Nistru, nişte sate ce să discălicase pre hotarul leşescu, turci ciutaci, moldoveni foarte mulţi, carii ieşisă din ţară de răul nevoilor Iancului vodă şi mare moarte au făcut într-înşii şi pradă şi robii şi cu dobîndă s-au întorsu la casile lor.” Ciutaci erau numiţi musulmanii din raialele basarabene şi din Dobrogea care erau descendenţi ai turcilor şi ai localnicilor creştini, români sau bulgari (Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti).

Multe familii moldoveneşti se întindeau deci pe ambele maluri ale Nistrului, la fel cum azi se întind pe ambele maluri ale Prutului. O interesantă menţiune vorbeşte de sosirea boierilor hotarnici la Peresecina în ţinutul Orheiului, pentru a delimita moşiile boierilor Dulman şi Petrică. Aceştia doi mărturisesc că hrisoavele lor „au fost arse în vremea unui foc năprasnic noaptea, cînd au ars totul în casa lor, aşa încît ei n-au putut scăpa nimic; rămasu-le-a numai un singur hrisov domnesc, dar acesta se află la neamurile lor de peste Nistru...”

Ultimul domn moldovean cunoscut care dăruieşte prin hrisov o moşie dincolo de Nistru unui supus moldovean este Mihail Racoviţă în 1717.

Importanta cetate otomană Oceac (numită de turci Ozu iar de moldoveni Vozia, astăzi Oceakov) din nordul Mării Negre era cea mai importantă aşezare din spaţiul dintre Nistru şi Bug şi de asemenea un important pol al prezenţei moldoveneşti. Plasarea sa era în apropierea cunoscutei colonii milesiene Olbia.

Mărturii ale călătorilor străini despre moldovenii din Transnistria

Călătorul italian Giovanni Battista Malbi trece la 1620 prin Moldova şi vorbeşte despre învecinarea la est a principatului cu tătarii. Descriind cetăţile tătărăşti şi inclusiv Oceakovul, apreciază că locuitorii acelor pămînturi sînt „creştini de rit ortodox şi avînd o limbă coruptă din latină, italiană şi rusă.”. De bună seamă, acesta observase nu coruperea cu limba vorbită de ruşi, ci împrumuturile (timpurii) în limba română din limba slavonă şi care constituie o importantă parte a fondului lingvistic românesc. Deducem uşor deci că românii din partea locului erau cei vizaţi.

Alt călător italian din secolul XVII, Niccolo Barsi din Luca, trece prin Oceakov şi descrie cele trei fortăreţe existente. El menţionează că „Numai într-o singură fortăreaţă - unde se făcea piaţă - puteau să intre turcii şi cei din afară care erau valahi.” Tot el relatează faptul că împărţise drumul cu delegaţia moldovenească ce o aducea din Caucaz pe viitoarea soţie a lui Vasile Lupu, prinţesa circaziană Ecaterina. Paşa de Silistra, aflat şi el la Oceakov, o vede şi şi-o doreşte în haremul lui. Moldovenii o ascund pe Ecaterina în carele lor, iar oamenii paşalei o caută în special în „hanurile moldovenilor” din tîrg. Iată deci că moldovenii erau prezenţi în număr important în Vozia - Oceakov, atît băştinaşi cît şi călători, dat fiind că aveau hanurile lor. Tot Niccolo Barsi face o categorică remarcă în privinţa elementului moldovenesc. Înainte de plecarea din Vozia „mă dusei în casa unui moldovean din care, după cum am mai arătat, sînt mulţi în acest oraş, şi-l rugai să-mi facă nişte biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămîni încheiate, prin locuri pustii.” Iată deci şi sărăcia de atunci în oameni a viitoarei Transnistrii.

În timpul războaielor suedezo-ruse prin Oceakov trece călugărul Daniel Krmann, venind de la Poltava. În drum întîlneşte moldoveni, iar la Oceakov locuieşte în tinda „împodobită cu covoare” a casei unui moldovean. La un han local bea, de asemenea, „vin moldovenesc”. Referitor la locuitorii aşezării el distinge întîi pe valahi, apoi pe tătari, pe greci şi pe turci. Despre valahii din Vozia-Oceakov, apreciază că „Acest neam de oameni al valahilor are aceeaşi limbă cu a valahilor şi religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor.”. Menţionarea confesiunii (pe care o deduce din felul în care i-a văzut pe români făcîndu-şi cruce) era probabil menită să deosebească pentru cititorii jurnalului său pe băştinaşi de italieni, dat fiind că numele valah a avut un sens larg în limbile multor popoare şi nu era suficient pentru a identifica etnic pe români.

Lawrin Piaczeczynski, secretarul regelui polon Sigismund al III-lea, trimis ca sol la hanul tătărăsc Gazi Ghirai al II-lea, traversează regiunile în discuţie. În călătoria sa nu întîlneşte aşezări slave, ci „sate moldoveneşti pe care le ţine hanul tătărăsc şi pe care le guvernează în numele lui sluga lui Nazyl aga”, atît în jurul Cetăţii Albe, cît şi în părţile de peste Nistru.

Principatele române, închinate fiind de la sfîrşitului secolului al XV-lea sultanului turc, au fost nevoite să plătească tribut Porţii Otomane, la început simbolic, apoi împovărător o dată cu trecerea timpului. În contul unei părţi din tribut, Poarta a solicitat adesea domnilor moldoveni să rezolve diverse probleme antreprenoriale precum repararea şi întărirea diverselor fortăreţe turceşti de frontieră. Astfel moldovenii au reparat în special Cameniţa şi Vozia (Oceakov) în Transnistria, iar muntenii Orşova la Dunăre. Domnii erau obligaţi să se ocupe de îndată de însărcinări şi să se deplaseze în persoană cu curtea lor, fiind scutiţi de drum doar în eventualitatea justificată a unei boli. Numai Petru Şchiopul, ca domn a Moldovei, a trimis cincisprezece mii de salahori la Vozia şi trei mii de care de materiale de construcţie.

Această situaţie complexă a făcut propice exodul către spaţiile vaste de dincolo de Nistru al unui mare număr de moldoveni în căutare de înavuţire, pămînt liber, taxe insignifiante şi oportunităţi diverse, pe tot parcursul evului mediu, preluînd însă asupra lor riscurile de a trăi într-o regiune mai instabilă, mai bogată în războaie şi depărtată de organizarea de tip est european pe care o lăsaseră acasă. Densitatea etnică importantă a românilor în spaţiile de dincolo de Nistru a indus în eroare geografi şi istorici importanţi ai vremii, care au dedus din realitatea etnică incontestabilă şi o apartenenţă politică a regiunii discutate la spaţiul românesc.

Antonio Bonfini (circa 1434 - 1503), cunoscut istoric de origine italiană care şi-a încheiat viaţa la curtea ungară ca invitat al lui Matei Corvin, este cel mai important istoric al secolului XV care a dezvoltat tema originii poporului român (în lucrarea „Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia”). Vorbind despre cele două Valahii, Moldova şi Ţara Românească, el apreciază că acestea se întind „a Transsylvania incipientes inter Tyram et Borysthenem fluvium, ad Euxinum usque mare latius effunduntur”, adică „din Transilvania începînd şi pînă la Marea Neagră unde se varsă Nistrul şi Bugul”.

Şi mulţi geografi importanţi au inclus, greşit totuşi, Oceakovul între oraşele Moldovei. Această includere apare la Giovanni Botero (1540-1617) în „Relazioni universali”, carte care s-a bucurat de 17 ediţii şi trei traduceri în limba latină (prima la Veneţia în 1591), la Gian Lorenzo d'Anania în „Sistemul universal al lumii sau cosmografia” (Veneţia, 1596) şi la Giovanni Antonio Magini (1555-1617), profesor la Universitatea din Padova, în „Geographie universae”, publicată prima dată la Veneţia în 1596.

Despre „cazacii moldoveni” de peste Nistru

Merită menţionată şi atracţia pe care viaţa mercenarilor cazaci a exercitat-o asupra aventurierilor moldoveni. Mulţi moldoveni s-au mutat între cazaci, ducînd viaţa militară zbuciumată a lor şi lăsînd mărturii toponimice în spaţiul dintre Nipru şi Don. Multe menţiuni ale prezenţei moldoveneşti între cazaci şi a imixtiunii lor în luptele pentru putere din Moldova pot fi găsite atît în cronicile moldoveneşti cît şi în cele polone. Bogdan Hmelniţchi, întîiul hatman al Ucrainei (denumire însemnînd ţinut de la Graniţă, dat fiind că acolo, în zona Niprului şi Donului era graniţa dintre tătari-otomani şi Rusia) avea şase polcovnici moldoveni din treisprezece, zece mii de ostaşi din cei patruzeci de mii pe care îi avea fiind tot moldoveni. Ultimul hatman liber ales al Ucrainei, în accepţiunea de comandant al regiunii militarizate de frontieră, a fost Dănilă Apostol (1727 - 1734), şi el moldovean, avînd în subordine şi detaşamente de „cazaci moldoveni”.

O Transnistrie cu viaţă spirituală românească

Teritoriul dintre Nistru şi Bug a depins spiritual de ierarhii ortodocşi ai Brăilei (Ţara Românească) şi Huşi (Moldova). Mitropolitul Daniil al Proilaviei (Brăila) se intitula într-un act dat în 30 februarie 1769 la Tighina: „Mitropolitul Proilaviei, al Tamarovei [Reniului, pe Prut], al Hotinului [raia turcească în acele timpuri], al tuturor marginilor Dunărei [în afara jurisdicţiei principatelor, adică] şi al Nistrului şi a întregii Ucraine a hanului”. Acelaşi Daniil a binecuvîntat construirea mai multor biserici în Transnistria la Malovata, Doroţcaia, Măhala, Pohrebea, Cocieri şi Dencu. După moartea lui Daniil această eparhie a trecut la episcopia de Huşi. Pînă la 1837 cînd se creează mitropolia Hersonului, Transnistria depinde spiritual de ierarhii Moldovei.

Omul de litere Mihail Strelbiţchi îşi mută tipografia în 1792 de la Iaşi, capitala Moldovei, la Dubăsari, în Transnistria. Aici tipăreşte cărţi în româneşte, ruseşte şi greceşte. Prima carte românească de poezii e tipărită aici, „Poezii noo” de Ioan Cantacuzino. În 1796 mută tipografia la Movilău, tot în Transnistria. Aici publică multe cărţi populare destinate întreg spaţiului românesc precum „Alixăndria”, istorie fantezistă a vieţii lui Alexandru Macedon.



Perioada antică şi cea medievală | Rusia la Nistru | Perioada interbelică | Perioada actuală


| BHHRG |
Monedele Transnistriei | Spre 1 | 5 | 10 | 25 | 50 copeici

Pentru mai multe informaţii citiţi secţiunea Istoria modernă şi contemporană din pagina Scurtă şi pe înţeles istorie a românilor şi a României.

1