Imaginea voievodului Mihai Viteazul este aşezată pe una din cele mai înalte trepte în panteonul figurilor istorice româneşti. Totuşi de numele şi acţiunile sale se leagă o sumă de controverse: de la motivaţia pentru care a realizat unirea principatelor, până la imaginea sa de simbol al independenţei, şi de la legarea de glie a ţăranilor, până la victoria în bătălia de la Călugăreni.
Tocmai asupra acestui fapt vom încerca să ne oprim. Pentru mulţi bătălia de la Călugăreni a devenit un simbol, un tabu, o icoană despre care nu se poate vorbi decât ca despre cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul. Să fie oare aşa? A câştigat el bătălia de la Călugăreni? Şi este aceasta cea mai important victorie a sa?
Răspund istoricii: Bogdan Murgescu, Ovidiu Cristea, Ioan Aurel Pop şi Marius Diaconescu.
Fazele bătăliei
Faza 1
Batălia începe cu atacul oştirii lui Mihai, care în prealabil fusese divizată în două: corpul principal (circa 10.000 de soldaţi), condus de voievod era aşezat pe malul nordic, iar rezerva condusă de Albert Kiraly poziţionată la nord. Mihai a încercat să atragă infanteria lui Sinan în mocirla Neajlovului pentru
a intra în raza tunurilor sale.
Faza 2
Pentru a putea să-şi angajeze toate trupele, Sinan cere ienicerilor să atace frontal pe pod, în timp ce un corp de oaste condus de Hassan Paşa a încercat o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet Paşa a făcut acelaşi lucru prin est. Lovitura otomanilor a fost puternică. Românii pierd artileria şi se retrag ordonat către trupele de rezervă.
Faza 3
Trupele lui Mihai se regrupează şi resping efectivele lui Mehmed I Paşa şi ale lui Hassan Paşa, provocându-le pierderi considerabile şi datorită tunurilor păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii sunt nevoiţi să se retragă însă nu o fac ordonat şi în înghesuială mulţi soldaţi turci mor înecaţi în mlaştină. În aceste condiţii Mihai execută un contraatac, reuşind să recupereze artileria şi să creeze puţină debandadă pe malul sudic al râului.
Oastea lui Sinan Paşa
Sinan-Paşa a venit cu aproape 100.000 de oameni, însă nu toţi erau soldaţi şi nu toate trupele se aflau în momentul luptei la Călugăreni. Se pare că, efectiv în luptă, au participat 30.000 – 40.000 de soldaţi.
Oastea lui Mihai Viteazul
Trupele voievodului român erau compuse din oastea cea mare a ţării, cetele boiereşti, mercenari cazaci, un contingent mic de moldoveni, precum şi unguri şi secui, trimişi de principele transilvănean. În total, cifrele se ridicau între15-16.000 de soldaţi şi 12 tunuri.
(...)
Cum a fost deformată istoria lui Mihai Vodă
Un simbol al unităţii, precum Mihai Viteazul, ilustrează, prin interpretările succesive, gradul de deformare a trecutului, în sensul unităţii şi conştiinţei naţionale prezente. Pentru Nicolae Bălcescu (Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scriere editată postum în 1863 şi 1878) şi pentru istoriografia romantică în genere, unirea de la 1600 purta pecetea caracterului naţional. Mai târziu, spiritul critic a impus o reevaluare a faptelor. A.D. Xenopol şi P.P. Panaitescu au refuzat orice implicare a conştiinţei naţionale; N. Iorga şi C.C. Giurescu, deşi mai puţini categorici în această privinţă, nu au mers totuşi până la identificarea unei idei naţionale.
(Lucian Boia, Mituri istorice româneşti, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1995)
(...)
Ţările Române, un front secundar
Încercarea de a anexa nemijlocit Moldova şi Ţara Românescă şi campania lui Sinan‑Paşa în Ţara Românească, desfăşurată cu o armată strânsă în grabă, de valoare mediocră (trupele cele mai bune erau mobilizate pe frontul din Ungaria) au eşuat în faţa forţelor creştine superioare rezultate din cooperarea militară a celor trei state româneşti. (...) Pe de altă parte, experienţa distrugerilor din 1595 şi dificultăţile pe care le întâmpina în alcătuirea şi susţinerea financiară a unei armate de mercenari suficent de numeroase l‑au îndemnat şi pe Mihai să evite după 1596 o confruntare majoră cu turcii, preferând chiar să le trimită uneori unele sume de bani simbolice ca haraci.
Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600‑1800), Editura Teora, Bucureşti, 1999
Publică un comentariu nou