Cuvantul


Istoria critica si capriciile memoriei canonice (II)
Paul Cernat



Ideea "istoriei literaturii la doua maini" se sprijina pe mai multi piloni: tensiunea critica-istorie literara impacata dialectic de Calinescu si de Wellek, "fuziunea orizonturilor" de la Gadamer (pentru care traditia este "un tot organic si potential, reactualizabil la fiecare noua judecata"), conceptia lui Jauss asupra noii istorii literare (intelese ca o "multiplicitate de sectiuni sincronice in diacronie"), teoriile lui Fernand Braudel privind "temporalitatea lenta" a domeniului cultural, topologiile culturale ale lui Steiner (potrivit caruia traditia culturala e un palimpsest de texte "interanimate") si observatiile lui Kundera din Le Rideau (cu implicarea obligatorie a constiintei istorice in constiinta estetica). Lectura inversa, practicata cu stralucire de Calinescu, este amendata de reactualizarea operelor trecutului prin sensibilitatea celui care le reciteste, iar teoria lovinesciana a mutatiei valorilor - prin ideea actualitatii selective a clasicilor. Organicismul estetic al lui Calinescu, modelat via Croce, este scos de sub incidenta specificului national, abstractizat si transformat, via Tinianov si Mihai Zamfir, in istorie a formelor literare si "stilistica diacronica". De fapt, singurul lucru care mai ramane din acest specific autohton este limba literara. Cat priveste chestiunea receptarii cursurile tinute de Nicolae Manolescu in ultimii 15 ani la Literele bucurestene au "testat", la nivelul publicului studentesc, perceptia relatiei dintre literatura si cenzura comunista, reexaminand, de asemenea, metamorfozele istoriografiei literare romanesti si chestiunea revizitarii unor texte mai vechi sau mai noi. In plus, postura de director al Romaniei literare dupa 1990 l-a facut sa evalueze dintr-o pozitie privilegiata argumentele si impactul "revizionistilor" din toate generatiile. Asta ca sa nu mai vorbim despre calitatile de politician literar (net superioare celor de literat politician). Dar despre istoria globala a literaturii romane ca discurs suprem de legitimare in "postcalinescianism" s-a discutat destul. E limpede ca N. Manolescu tinde sa se autocanonizeze, dand batalia finala pentru ultimul nivel al Jocului.

O imagine desfigurata

Deceptionant ramane totusi caracterul excesiv de restrans, de epurat si de lacunar al Istoriei critice. Nu cumva pretul platit e prea mare? Caci expedierea contextelor in favoarea literaritatii textelor, discutarea sumara a curentelor si a publicatiilor semnificative doar in capitolele despre autori s. cl. au avantajul economiei, dar si dezavantajul unei imagini saracite, brutal desfigurate. (Curioasa aritmetica: scriem unu si tinem in minte zece). Sub acest aspect, Manolescu se afla mai aproape de Istoria neterminata a lui Ion Negoitescu decat de "monumentala" lui G. Calinescu. E de remarcat ca, in raport cu volumul din 1990, reluat in 1996, a fost eliminat capitolul despre Ideile sociale, istorice si politice din sectiunea dedicata Romantismului si exemplele pot continua.

"Cinci secole de literatura romana": controversatul subtitlu al cartii e, desigur, o figura de stil si un truc editorial ieftin. Evident, conceptul de literatura ratasat perioadei "vechi" nu concorda cu cel modern. Dar, pe urmele lui de Sanctis si Thibaudet, N. Manolescu revalorizeaza textele vechi ca literatura pentru expresivitatea (fie si involuntara) a limbii folosite in ele. Chiar daca in majoritatea cazurilor intentionalitatea literara e nula, limba lor contine virtualitatile literaturii noastre moderne si, inainte de a capata constiinta de sine ca belles lettres, literaritatea unui text tine de expresivitatea sa lingvistica Teoria se sustine si m-as grabi s-o amendez fara a-i recunoaste meritele. Proiectul Istoriei critice nu este unul cultural, ci estetic, prin urmare critic, si nu presupune cercetarea documentara de arhiva. Reusite sunt, din acest unghi, capitolele despre Dosoftei si Antim Ivireanul sau cronicile in versuri sau despre "ludicul si parodicul" din Occisio Gregorii. Spre deosebire de Calinescu, Manolescu vede in textele vechi nu doar anticipari ale unor autori moderni, ci si latente ale formelor literare viitoare. Altfel, rezerva cea mai importanta cu privire la tratarea acestei epoci a formulat-o Florin Manolescu, intr-o cronica din Luceafarul (1991) unde sesiza inconsecventa in aplicarea criteriului limbii: de ce sa eviti discutarea Invataturilor lui Neagoe Basarab, scrise in slavona, cata vreme iei in discutie corespondenta in limba franceza a pasoptistilor? Frapeaza, apoi, neaducerea la zi a bibliografiei fata de editia din 1990 si 1996. In discutarea operelor "medievale" (oportun scoase de sub incidenta Renasterii si a Barocului, cu exceptia fireasca a lui Cantemir), lipsesc toate contributiile critice majore de dupa aceasta data. .

Rachetele purtatoare ale revizuirilor

In rediscutarea autorilor importanti, "metoda" este urmatoarea: N. Manolescu isi alege cateva repere exegetice fie pentru a le contrazice, fie pentru a le prelua ca filtre si rachete purtatoare ale propriilor "recitiri". Pentru perioada veche, "aliati" sunt Calinescu, Iorga si Negrici, iar "adversari" D.-H. Mazilu, E. Papu si scoala protocronista. Romantismul e citit preponderent prin filtrul teoriilor lui Sengl si Virgil Nemoianu din The Taming of the Romanticism. La Eminescu sunt chemati in ajutor Monica Spiridon (pentru publicistica politica, spectaculos recuperata) si Caius Dobrescu (pentru imaginarul "burghez" si fizionomia premodernista a unei parti a poeziei). La Caragiale Gelu Negrea si Mihai Ralea, "primul care l-a redat epocii frumoase de care apartinuse" (dar oare cine i-l rapise acelei epoci pe vremea lui Ralea? Modernizarea fortata a lui Nenea Iancu e mult mai tarzie!). La Creanga repere sunt C. Trandafir (ideea "carnavalescului" bahtinian), si, oarecum, Valeriu Cristea (ideea "cruzimii" si a satirei anticlericale), la Macedonski Mihai Zamfir, la Bacovia Lovinescu si Ion Bogdan Lefter (ultimul - spre a fi combatut pentru fetisizarea "tranzitiei" spre inevitabilul postmodernism), la Arghezi (Psalmii) N. Balota, la G. Calinescu-prozatorul I. Negoitescu, la Marin Preda George Geacar etc. Nici vorba de "istoria receptarii". Nu de putine ori, criticul consuma prea multa munitie in combaterea unei opinii de larga circulatie (Negoitescu despre privilegierea exagerata a postumelor eminesciene). Conflictualizarea opiniilor are darul sa dinamizeze un scenariu critic din care Nicolae Manolescu trebuie sa iasa invingator

Stangaci atunci cand trebuie sa narativizeze, criticul-judecator e, in schimb, un specialist al asocierilor si speculatiilor, al verdictelor transante si al sentintelor, mai putin spectaculoase decat la Calinescu, dar mai conceptualizante. Istoria critica reprezinta nu numai un show al conflictualizarilor, ci si unul (re)valorizarilor. Dan C. Mihailescu a facut o lunga lista a textelor considerate "capodopere". Am putea face, la randu-ne, o lunga lista a "anticiparilor" (mai interesante decat irelevantele analogii pe orizontala, care fac deliciul elevilor premianti; cu urechile pline de muzica diversilor poeti, detectand sonuri din Arghezi si Toparceanu la Blaga etc. criticul pierde din vedere nota specifica). Dar, inainte de orice, astepti cu sufletul la gura sa vezi "cum iese" un volum sau altul, un autor sau altul: imprevizibilitatea a fost intotdeauna punctul forte al criticului. "Momentul adevarului" a venit, iar prudentele diplomatice si amabilitatile cronicarului sub vremi au ramas in urma. N. Manolescu nu e un explorator al profunzimilor precum Valeriu Cristea, nu "coboara in subtext" si nu "se ridica in context", evitand suprafata textului, precum N. Balota. Nu practica nici critica epurata de incidente extraliterare a lui Mircea Martin, nici critica de identificare, oarecum indiferenta fata de cititor, din cronicile lui Lucian Raicu, nici critica prudenta a lui Eugen Simion, nici critica extravaganta a lui Negoitescu, nici eticismul Monicai Lovinescu. Nu are nici manierismul stilistic al lui Gh. Grigurcu, nici tonul polemic-sumbru al lui Mircea Iorgulescu, nici calmul aulic al comentariilor lui Matei Calinescu, nici populismul exploziv al lui Alex. Stefanescu, dar e inegalabil, printre congeneri, in impostatia verdictelor si in capacitatea de a schimba perspectiva asupra unui autor sau a unei opere, creandu-le o noua imagine. Ca si G. Calinescu, prefera o eroare inteligenta si originala unei judecati corecte dar plate. Nedrepte sunt minimalizarile operate, vadit, in compensatie cu traditia "eroica" si "didactica" unor scrieri ca Alexandru Lapusneanul si Ciocoii vechi si noi. Dar ce inspirat discutate sunt O alergare de cai sau Don Juanii de Bucuresti de Pantazi Ghica, unde e identificat in nuce modelul lui Mateiu Caragiale. Revalorizarile nu sunt putine: pasoptistii, publicistica lui Eminescu si Slavici, poezia lui St. O. Iosif si G. Calinescu, romanele lui Ion Marin Sadoveanu si C. Stere, memorialul de razboi al lui G. Toparceanu, scrieri "uitate" ale lui Cosbuc si Duiliu Zamfirescu, jurnalele lui Rosetti si Goga, teatrul lui Ion Minulescu, Papucii lui Mahmud de Galaction, proza lui Delavrancea si Agarbiceanu, memorialul de calatorii montane al lui Hogas, dramaturgia lui Sorbul si Ronetti-Roman, foiletonistica lui Ilarie Chendi, Aderca, G. Calinescu si Marin Sorescu, "nememorialisticul" roman Satra al lui Z. Stancu au parte de reconsiderari credibile.

Ramane de vazut cate dintre propunerile sau respingerile "canonice" manolesciene se vor impune. Deprecierea globala a romanelor lui Marin Preda cu argumentele lui George Geacar (potrivit caruia ideologia "naratorului supraindividual" din romane ar fi una realist-socialista) este o eroare ce ii va fi imputata criticului multa vreme. Cu tot regretul, nici Breban, nici Mircea Ciobanu, nici Mircea Cartarescu nu rivalizeaza, ca prozatori, cu Preda, asa inegal cum e (doar Intalnirea din Pamanturi si Viata ca o prada se salveaza integral). Au mai patit-o si alti critici: Lovinescu, de pilda, minimalizator tendentios lenvers al literaturii lui Caragiale si Sadoveanu, cel putin pana prin 1937 Apropo: lovinescian cu mintea, desi calinescian cu inima, Nicolae Manolescu il menajeaza pe mentorul sburatorist, ignorandu-i mefienta prelungita fata de autorul Hanului Ancutei (aflam, dimpotriva, ca ar fi fost un mare sustinator) Alta judecata cu efect de bumerang e minimalizarea Luceafarului sau a Odei in favoarea "capodoperei" Mai am un singur dor, a goliardicului Antropomorfism sau a unor fragmente intimist-burgheze si ironic-livresti. Grimase de gust indoielnic raman taxarea lui Euthanasius drept "batran libidinos" si plasarea fantastic-exoticei si "renascentistei" Cezara in proximitatea Buchetierei de la Florenta (in treacat fie zis, Eminescu tratat superficial, fara antene pentru eminescianism in capitolul care-i e dedicat - e discutat mult mai bine indirect, in comentariile despre monografiile lui G. Calinescu). Si aici, din nevoia de a fi cu orice pret la page, criticul a mizat gresit pe "uzura didactica" a unor texte si pe "prospetimea existentiala" a celorlalte, lipsite de emfaza metafizica si, nu-i asa, adecvate sensibilitatii actuale. Rasparul joaca uneori feste: la Caragiale, intr-un capitol altminteri onorabil (cel despre Maiorescu e inspirat, desi nu intotdeauna creditabil, iar cel despre Creanga inegal), luarea in serios a replicilor lui Zoe si ale sotului ei echivaleaza cu ratarea perceptiei artei comice din Scrisoarea pierduta, ce mizeaza si pe decupajul "autentic". Iar in capitolul despre Slavici, dupa ce se razboieste cu opiniile principalilor exegeti, Manolescu ajunge la valorizari care le reiau pe cele afirmate de cei combatuti.

Faptul ca imaginea eminesciana e postmodernizata printr-o, altfel, ingenioasa tehnica a caleidoscopului, care-l face pe marele poet sa arate fiecarei epoci fete noi (si altele invechite), in vreme ce Caragiale e redat epocii sale clasice, cu stergerea straturilor "sumbre" adaugate de critica postbelica, tine de un balans strategic. La fel se intampla, la Bacovia, cu valorizarea simbolismului din Plumb in detrimentul tendintelor postsimboliste ulterioare, preferate de criticii mai noi (aici, cel putin, criticul ramane consecvent prefetei sale din 1965). De fapt, Nicolae Manolescu nu merge integral pe mana criticilor modernisti preocupati sa modernizeze fortat trecutul literar, ci practica o actualizare selectiva. Exista o anume sensibilitate "retro", reperabila in comentariile despre proza pasoptista, in reclasicizarea lui Caragiale, in gustul pentru proza lui Duiliu Zamfirescu, Delavrancea s.a. N-as fi insa deloc sigur ca perspectiva postmodernilor nostri asupra trecutului ar fi bazata pe "recunoasterea diferentei". Mania optzecista a cautarii de precursori si minimalizarea literaturii care nu vesteste "noua sensibilitate" sunt responsabile in buna masura pentru reflexele "prezenteiste" ale douamiistilor, iar postmodernizarea fortata a operelor mai vechi nu difera defel de metehnele criticii moderniste.

(Re)formulari antologice

Unele formulari vor face, probabil, cariera. Teoriile lui Ibraileanu (modernist in conservatorismul sau structural) despre comportism si analiza "anticipeaza punctul de vedere al prozei americane din anii 40" (Steinbeck, Caldwell). Apropierea dintre Calinescu si Wellek, necunoscuti unul altuia, merge pana "la nivel de fraza", iar piesele de teatru ale antiionescianului critic sunt cele mai "preionesciene". Conceptia despre metafora a lui Blaga e asociata celei a lui Ricoeur despre "metafora vie". E sesizata, corect, inrudirea prozei lui Sebastian cu a "adversarului" I. Teodoreanu. La Ion Pillat avem "cea mai neta perspectiva retro din intreaga noastra poezie interbelica". Nuvelele fantastice ale lui Eliade sunt "mai bine scrise si construite decat romanele, intr-o limba romana redescoperita cu delicii de scriitorul aflat in exil si plina de o fina savoare arhaica. () Cand e "vechi", Eliade insusi e un artist mai bun decat cand vrea sa fie "nou"". La Ion Barbu este relevata semantica univoca, tipic manierista, "saradista" (cf. F. Aderca) a textelor considerate hermetice. Criticul nu are insa dreptate sa isi revendice prioritatea acestei situari tipologice; o intalnim si la N. Balota, in addenda la traducerea romaneasca a cartii lui Hocke despre Manierismul in literatura. Numeroase sunt si formularile memorabile, chiar daca nu mereu exacte, ce vizeaza renovarea unei imagini critice: "Acest Caragiale de "serie neagra" trebuie curatat precum au fost cladirile pariziene in urma deciziei lui Malraux"; "Daca telefonul a intrat in literatura noastra cu Jocurile Daniei, romanul lui Holban, radioul l-a asteptat pe Sebastian"; "(Camil Petrescu) deteatralizeaza romanul" coborand "viata de pe scena in strada" (oare nu cumva il reteatralizeaza?); in Amurgul gandurilor de Emil Cioran "romantismului de la inceput, dorintei de gotic, le ia acum locul un delicat rococo de stampa japoneza". Si un pasaj in oglinda: "Cu Observari polemice devine limpede ca tinta lui Maiorescu nu e doar literatura, ci si receptarea ei, critica, adica, si istoria literara. Canonul se face si se desface doar pe calea criticii. Magistralul articol din 1869 polemizeaza cu exagerarile de tip protocronist". O dovada este chiar Istoria critica! Nu e nimic esential de reprosat capitolelor despre criticii interbelici (Zarifopol, Cioculescu, Streinu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Ralea; cazul Vianu e mai complicat). Indreptatite sunt si rezervele criticului fata de "autenticitatea" romanelor lui Camil Petrescu (dominate de privilegierea vanitatii mondene a personajelor) sau fata de piesele lui Blaga (nereprezentabile). Remarcabile sunt sectiunile dedicate lui Calinescu, Sadoveanu si chiar Arghezi, considerati (alaturi de Lovinescu) principalele personalitati literare romanesti ale secolului XX. In privinta lui Arghezi, remarc moderarea tonului apologetic din Arca despre Cimitirul Buna-Vestire ("cu o tesatura prea rara pentru a fi o capodopera"), dar nu pot sa nu ma mir cand criticul citeste invierea pamanteana a mortilor ca pe o "utopie negativa" si o "rinocerizare" doar pentru ca inviatii sunt "desexualizati"; desexualizarea colectiva din final nu e insa decat o satira la adresa fornicatiilor maladive din prima parte a romanului. Cat despre dreptul la sex in Viata de Apoi, el e garantat doar de Islam

O istorie deformata a formelor literare

Sa vedem insa cum functioneaza "istoria formelor literare". Cu observatii despre moderni si contemporani superioare celor din sectiunile dedicate lor, capitolul Moartea unor specii nobile are unele puncte vulnerabile. E adevarat ca epica in versuri, satira, fabula supravietuiesc, dupa momentul romantic, numai in masura in care se integreaza lirismului modern. Mi se pare totusi imprudenta consideratia potrivit careia epopeea ar intra, la noi, in aceasta categorie. Singura creatie finalizata Tiganiada e o exceptie eroicomica, iar epopeile romantice ale lui Heliade, Bolintineanu, Baronzi s.cl. au murit in statu nascendi.

Unii au fost sedusi, dupa aparitia volumului din 1990, de identificarea romantismului pasoptist autohton via Nemoianu cu romantismul Biedermeier. O obiectie consistenta i-a adus Paul Cornea intr-o comunicare din 1999: romantismul pasoptist a fost unul imatur, in plina emergenta si puternic infuzat de clasicism, nu "imblanzit" (caci nu exista la noi niciun romantism "salbatic", metafizic si vizionar). Asa stand lucrurile, apropierea stabilita de Manolescu intre pasoptismul romanesc si costumbrismul spaniol e legitima doar in virtutea caracterului periferic al amandurora in raport cu Centrul francez sau german. Raportul de succesiune dintre HR si BR existent in Franta, Anglia si Germania nu poate fi translat nici in Spania, nici in estul european si in Tarile Romane. N. Manolescu comite o eroare de perspectiva privilegiind asemanarile de suprafata dintre BR si pasoptismul romanesc.

Viziunea manolesciana privind relatia dintre canonul didactic, receptarea critica si "varstele" literaturii romane sufera de pe urma unei erori de perspectiva: poezia clasica si/sau traditionala ar tine de "copilaria" gustului, fiind preferata mai ales de publicul naiv; cea moderna in schimb cu complexitatea ei stratificata se adreseaza varstei adulte si unui public initiat. Capitolele despre Cosbuc, Minulescu, Toparceanu dezvolta atari consideratii. Dar nu traditionalitatea clasica a acestor autori ii face sa fie prizati, cvasiexclusiv, de cititorii naivi, ci aparentul sau realul lor minorat estetic.

Acestea fiind zise, sa vedem care sunt genurile, speciile si atitudinile fata de care criticul isi declara antipatia... Mai intai, poemul in proza. Intr-un capitol dedicat lui Mihai Zamfir vede in acest hibrid un "gen marginal si, din punctul meu de vedere, antipatic", iar victimele nu sunt deloc putine. Aversiune ii trezeste si romanul popular, "creator de mitologie" si deci mistificator. O antipatie ideologica, deghizata estetic, ii provoaca, apoi, mefienta fata de "omul cu bani" in proza romaneasca de la Filimon la Camil Petrescu, G. Calinescu si E. Lovinescu. Exceptia lui Slavici din Mara, unde banul e valorizat pozitiv, este privita ca mostra de inteligenta artistica, desi in nu mai putin notabila Moara cu noroc apare perspectiva opusa. Desi ii recunoaste romanului foileton de secol XIX bogata posteritate in operele modernilor canonici, N. Manolescu taxeaza nu intotdeauna justificat orice incidenta a "senzationalului" in absenta reconditionarii comice sau parodice. Ni-l aducem aminte delimitandu-se de ceea ce Thibaudet numea "cititor de romane"... In La Medeleni, dulcegariile stilistice de poem in proza si elementele de melodrama il impiedica sa observe ca ucenicia lui Danut nu implica atat o "educatie sentimentala", cat una scriitoriceasca (volumul e puternic autoreferential, cu elemente de "roman al romanului" ca la Gide). Romanele manierist-parabolice ale lui Eugen Barbu sunt masurate tendentios si inadecvat cu ocaua verosimilitatii istorice. Zahei Orbul si unele povestiri ale lui Voiculescu sunt similar taxate pentru privilegierea "senzationalului" in defavoarea "caracterului psihologic si moral". Alta bte noire: proza mahalalei sau a ghetto-ului. Cu exceptia relativa a Gropii et pour cause! a primului roman al lui Aderca si a reportajelor interbelice bogziene, niciun ilustrator al respectivelor medii nu primeste bilet de intrare in Panteon. La limita se califica Radu Aldulescu, cel mai puternic prozator roman postdecembrist fiind insa urecheat pentru senzationalism Panait Istrati, I. Calugaru, I. Peltz sunt retrogradati la "autori de dictionar", iar Brunea-Fox si Ury Benador nu apar nici acolo.

O chestiune gingasa ramane cea a "anticiparilor" actualiste: de ce meritau invocate ca un titlu de glorie feluritele anticipari ale "generatiei 2000" daca autorul nu da doi bani pe douamiisti si nici nu i-a citit? Ignoranta e flagranta: "Ar fi de stiut, daca am avea marturii, cati dintre tinerii poeti din jurul lui 2000 l-au citit pe Mircea Ivanescu". Ar fi, daca N. Manolescu ar fi vazut monografia "douamiistului" Radu Vancu si, in genere, daca ar cunoaste fenomenul despre care se pronunta. Suficienta unor afirmatii in necunostinta de cauza deconcerteaza si tradeaza malpraxisul, din pacate vizibil in destule verdicte: "Daca (Bogza din Poemul invectiva, n.m.) ar fi fost cunoscut tinerilor poeti contemporani, e posibil sa fi avut un efect paradoxal, descurajand excesele care provin din incredintarea unora ca sunt cei dintai exploratori in literatura ai zonelor erogene cu pricina". Dar numai cine nu i-a urmarit pe Ianus sau Komartin poate sustine ca respectivii nu l-au citit pe tanarul Bogza. Lasa ca poeza "generatiei 2000" e un fenomen sensibil mai complex decat crede Nicolae Manolescu

Modern = modernitate = modernism?

In privinta poeticii avangardiste, Manolescu are dreptate sa observe ca "marxismul grotesc al ultimilor avangardisti a trecut aproape neobservat (). Daca i se acorda atentia cuvenita, s-ar fi luat in seama dubla lor tradare a proiectului modernist de reforma, iar radicalismul le-ar fi fost evaluat cu mai multa circumspectie: pe de o parte, renuntarea la ontologic si metafizic in favoarea revolutiei verbale, pe de alta degradarea inaltei contestatii morale si artistice intr-o politica materialista joasa". Chestiunea politizarii literaturii de catre avangardisti , atat la nivelul mesajului cat si la acela al revolutiei gramaticale este insa singura "idee personala" expusa in acest capitol (lui Marin Mincu i se neaga orice astfel de contributie in studiul avangardei). Din pacate, rau valorificata. Revizuindu-si cu 180 de grade ideile din Planeta ascunsa (1986), convins acum de I.B. Lefter (Recapitularea modernitatii e luata ca moto al capitolului Modernismul) ca nu doar tradtionalismul, ci si avangarda istorica tin de modernism, istoricul literar ii reproseaza avangardei faptul ca nu e suficient de lirica, ontologica si metafizica: "Chiar si cand a parut ca se intoarce la specii epice sau didactice, la retoric si la manifest, ea a ramas esentialmente lirica. Si n-a mai fost niciodata naiva. () In ceea ce ma priveste, nu vad vreo dificultate in a-i aplica acelasi criteriu ca si poeziei pure: este o poezie lirica prin excelenta, cu o dezvoltata constiinta de sine, individualista si intimista. Radicala este mai putin decat poezia pura, inovand aproape exclusiv in materie de lexic si de "gramatica" a textului (...). Poezia pura a reformat, ea, semantica genului". Las la o parte faptul ca si suprarealismul e ontologic si ezoteric, iar "constiinta de sine" si intimismul sunt proprii si poeziei postmoderne. Dar tocmai diferentele amintite fac din avangarda altceva decat modernismul, prin transgresarea autonomiei esteticului si a "poeziei pure" fie si in acceptia largita a lui N. Manolescu! Iar politizarea avangardista a literaturii (cu unele exceptii, indeosebi suprarealiste) nu e fatisa, ca in cazul realismului socialist. E vorba mai curand de o estetizare a politicului (Futurismul) si de o schimbare a atitudinii fata de limbaj, o laicizare materialista, o demetafizicizare si o "injosire" programatica a "lirismului inalt-simbolic" propriu modernismului canonic. Lasa ca plasarea unor autori Urmuz, Voronca, primul Tzara sau prea postsimbolistul Vinea sub emblema "politizarii literaturii" e aberanta, dar in ce are mai specific avangarda tradeaza proiectul modernist de reforma, negand autonomia artei Iar citadinismul metropolitan al lui Voronca din Ulise oportun valorizat drept unul dintre cele mai valoroase volume interbelice de poezie nu e o marca definitorie a avangardismului. Ce facem atunci cu Verhaeren? Dar cu Whitman? Dar cu optzecistii nostri citatidinisti? Problema e ca, daca avangardistii sunt evaluabili cu criteriile estetice ale modernismului, avangardismul nu poate fi evaluat astfel decat ignorandu-i specificitatea. Autorul o recunoaste undeva: "O deosebire notabila vine dintr-o constiinta polemica mai puternica a avangardistilor. Ei au privit inapoi cu manie () spre tendinta elitista a reformistilor poeziei din jurul lui 1900 (). Au transferat problema schimbarii de pe metafora, obscuritate, individualism, pe crearea unui limbaj direct, exploziv si popular. Intr-un fel, avangardistii au politizat poezia. () Urau mercantilismul si conventionalismul burghez. Voiau, de altfel, sa fie considerati revolutionari, nu reformisti. Si n-au fost scutiti de instincte totalitare". Una peste alta, daca Marin Mincu tragea avangarda autohtona inspre "experimentalismul" postbelic, Nicolae Manolescu o impinge, pe urmele optzecistilor, spre modernism (desi optzecistii sunt mai inruditi cu avangarda decat cu modernismul inalt) dupa ce acum douazeci de ani o plasase pe culoarul postmodernismului. Cu traditionalismul problema este rezolvata mai simplu, prin dictionarizarea autorilor sai (cu exceptia modernilor Voiculescu si Pillat). Iar protocronistii sunt, cu exceptia lui Edgar Papu, "stersi din istoria literaturii".

Folosind neriguros, in variatie libera termenii de modern, modernism, modernitate, N. Manolescu considera, pe urmele lui I. B. Lefter, ca toate curentele literare postjunimiste si precomuniste din spatiul romanesc intra sub umbrela unificatoare a modernismului. Capitolul despre Modernism incepe cu Gherea si critica sa stiintifica si continua cu Iorga, al carui nationalism, modern fireste, este cat se poate de antimodernist Prin urmare, plasarea sub semnul Modernismului (aflat in perioada de incubatie) a intregii literaturi dintre apogeul Junimii si Primul Razboi Mondial nu are sens. La mijloc se afla o confuzie conceptuala si terminologica grava. Chiar daca inglobam parnasianismul, simbolismul si estetismul decadent in modernism, termeni precum "modern" sau "modernitate" nu desemneaza aceleasi realitati. Realistul Rebreanu e modern, nu si modernist. Or, pentru I. B. Lefter si, iata, pentru N. Manolescu, modernismul inceteaza sa mai desemneze un curent literar, devenind model cultural si paradigma. Iar daca in poezie mai putem conveni ca "traditionalismul", modernismul si avangardismul sunt inrudite prin lirism, intelectualizare si constiinta de sine, in proza a unifica sub semnul modernismului "doricul", "ionicul" si "corinticul" e hazardat. N. Manolescu nu o face explicit, dar o sugereaza, adaugand ca in ultimele decenii, "dupa ce energia reformei s-a incheiat", romanul a ajuns amalgameze cele trei modele. Eliberat de incorsetarile comunismului si de structuralismul genetic al lui Goldmann, criticul isi "revizuieste" radical perspectiva din Arca: "Nu mai sunt convins ca viziunea asupra lumii si a omului din romanul romanesc s-a modificat neaparat in functie de evolutia societatii insesi, de la omogenitate si valori obstesti la eterogenitate si valori individuale, spre a tinde la un moment dat spre anarhie. () Si in al doilea rand n-as mai lega atat de strans literatura de societate". Numai ca eroarea lui N. Manolescu nu sta in asta, ci in postularea unei scheme liniare, istoriciste de evolutie a speciei: "Doricul, ionicul si corinticul sunt, inainte de orice, varste ale romanului ca specie literara, si abia apoi reflexe ale modificarii unei conceptii generale asupra vietii. Doricul este varsta dintai (). El este si un roman rural, cu exceptiile de rigoare, mai ales in preistoria genului". Ultima afirmatie este falsa. Mai intai, in Romania, cele trei "varste" se afla intr-un raport de simultaneitate, nu de succesiune, si vin pe traditii literare diferite. Thalassa e scris in acelasi timp cu Mara, inainte de Ion, iar Palnia si Stamate inainte de romanele lui Camil Petrescu, contemporane, ele, cu Cimitirul Buna-Vestire. In al doilea rand, "doricul" e preponderent rural, la noi, intre 1900-1920, nu si in "preistoria genului". De ce? Nu pentru ca lumea romaneasca de la 1900 era in majoritate rurala, nu pentru ca "metropola" autohtona inca nu exista, ci pentru ca ideologiile populiste, din care romancierii postjunimisti se alimentau, erau centrate pe ideea de ruralitate a natiunii, iar publicul caruia i se adresau era altul decat cel pentru care scriau Filimon sau Bolintineanu. Dar este Mara un roman rural? Sau Viata la tara? N. Manolescu e primul care ne-ar contrazice. Lasa ca, in Occident, realismul (burghez, citadin) si naturalismul au fost mereu insotite de romanul fantast, antimimetic, mostenitor al romantului medieval. Dar nu ne-a lamurit oare chiar N. Manolescu ca nici romanul romanesc al inceputurilor nu are un caracter rural, ci urban? Iar "reforma lui Camil Petrescu din anii 30" n-a fost urmata de cea a "generatiei lui Holban", ci a avut loc exact in acelasi timp. Modernitatea literara nu e unidirectionala; o spune N. Manolescu insusi: "In orice cultura care nu se mai afla in prima ei copilarie, epocile se incaleca adesea si formulele coexista. In istoria literaturii se afla mai acasa ca oriunde ideea autorilor de S.F. despre lumile paralele".

Trei generatii

Oarecum stranie la un istoric literar ce si-a facut un titlu de glorie din pomenirea confratilor "care merita" e uitarea paternitatii unei formule ca "generatia 27" (apartinand lui Dan C. Mihailescu). O generatie tratata cu doar patru reprezentanti (Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, M. Sebastian), singurii abordati serios, de altfel, altii tratati in general mediocru fiind exilati la memorialisti sau prin alte parti. Exista insa o contributie periodizanta cat se poate de personala, din pacate inabila: "generatia 40", cu Maria Banus, E. Jebeleanu, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Geo Dumitrescu, Preda, E. Barbu, Titus Popovici, P. Dumitriu, Z. Stancu (debutant in 1927), dar si cu, atentie, Ion Gheorghe (n. 1935) sau N. Labis (n. 1935)!! In schimb, Constant Tonegaru, Noica, Papu, Paleologu si cerchistii foarte tineri in anii 40 intra la "vestigii din epoca unei literaturi normale". E limpede ca in aceste cazuri criteriul istorico-estetic mascheaza un criteriu ideologic de incadrare: de o parte, aderentii comunismului, debutati sau "redebutati" in anii 40, de cealalta victimele. Asta, probabil, si spre a da un lustru de normalitate unei generatii care nu putea fi, in mod organic, "a anilor 50". Secatuirea imaginatiei periodizante a criticului se manifesta si printr-un neinspirat chiasm ludic: Literatura "noua". Generatia 40 vs. Noua literatura. Generatia 60. (pentru N. Manolescu, mai rezonabil decat Laurentiu Ulici, generatiile se schimba o data la 20 de ani).

Cu privire la literatura romana din perioada ceausista, retine atentia o observatie importanta: "In unele privinte, nu este exagerat sa consideram romanele, poeziile, teatrul, critica, eseul din deceniile 7-9 ale secolului XX un gen literar nou. Necunoscut inainte, acest organism amfibiu a reusit sa reconditioneze forme de expresie anterioare ori chiar sa dea nastere unora noi, cele mai multe de tip indirect si insidios (). Proteica si cameleonica, avand, ca Ianus, doua fete, aceasta literatura pune astazi o mare problema: ea a avut, in chipul cel mai inextricabil, doi autori: unul, romancier, poet sau dramaturg, celalalt, cititorul, criticul, interpretul. Cenzura a facut din ea rodul colaborarii dintre ei. Altfel spus, numai citita intr-un anume cod, de catre cititorul contemporan, ea isi dezvaluia pe de-a-ntregul intelesul. E o intrebare ce se va alege de toata aceasta literatura cand va disparea cititorul ei avizat din anii 60-80". Oricum, realitatea analizei se dovedeste mai nuantata, iar diagnosticul final favorabil: "au rezistat admirabil la o relectura care nu mai datora mare lucru celei de altadata. Contestarea acestor scriitori in vremea din urma n-are nicio justificare. Prin operele lor, oricat de imperfecte, ne cunoastem mai b

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro