Cuvantul


Lovinescu si Tabla de valori a modernitatii romanesti interbelice
Nicolae Manolescu

Am o lectura relativ proaspata din Lovinescu si, la capatul ei, doua lucruri mi se par absolut incontestabile in ceea ce-l priveste. Primul, ca Lovinescu este, poate, cel mai european dintre spiritele critice si culturale romanesti interbelice. Al doilea este ca nici unul dintre confratii lui intru critica, nici din generatia lui, nici din generatiile urmatoare, nu a fost mai contestat, mai urat, mai batjocorit decat el in timpul vietii. Ne-am fi asteptat, poate, la un maestru de ceremonii literare, asa cum il stim cu totii, de la cenaclu, pe care l-a condus vreme de decenii, ca Lovinescu sa fie, din punct de vedere sufletesc, sa spunem, mult mai rezistent decat s-a dovedit a fi. In realitate, era extrem de fragil sufleteste si foarte lesne de lezat. Mai mult decat atat, nu lasa nimic fara replica. Lovinescu a raspuns aproape la toate intampinarile, atacurile, chiar si insultele de care a avut parte, foarte multe venind chiar din partea marilor personalitati ale vremii; nu stiu daca exista vreo exceptie. Poate Eugen Simion, care face o editie, sa fi descoperit lucruri de genul acesta, lasate de Lovinescu in suspensie.
Invatand de la el sa fie obiectivi, criticii celei de-a treia generatii maioresciene incep a-si arata obiectivitatea (�coltii�) chiar cu Lovinescu. El, de fapt, i-a comentat pe toti cu foarte mult calm, si asta chiar si dupa ce-l pusesera la zid. E cazul lui Serban Cioculescu, de pilda, autor al unor vehemente recenzii la Mite si Balauca, destul de exacte in unele observatii de detaliu, dar mai curioase atunci cand este vorba sa vedem cum prefera, de pilda, Romanul lui Eminescu al lui Cezar Petrescu celor doua romane din ciclul eminescian al lui Lovinescu, ceea ce denota nu doar un gust indoielnic, ci si o intentie de a lovi sub centura, adica prin comparatie. In 1942, criticii generatiei cu pricina, cu exceptia lui Calinescu - Calinescu este exceptia care confirma toate regulile in critica noastra -, se reunesc intr-un volum omagial Eugen Lovinescu, deschis de sarbatoritul insusi, care avea 60 de ani, cu o autobiografie spirituala, semnata Anonymus Notarius. De data aceasta, toti lasa malitiile la o parte si ii schiteaza sexagenarului un adevarat portret. Serban Cioculescu admite ca Lovinescu a fost �gradinarul care a plantat si plivit gradina literaturii romane, vreme de doua decenii� (Cioculescu statea bine cu spiritul critic si mai putin bine cu metaforele). Pompiliu Constantinescu remarca afinitatea cu Horatiu (interesanta observatie) - pe care Lovinescu il tradusese integral inca din 1904 -prin �cumpatare si plasticism moral�. Perpessicius intreprinde cea mai adanca si convingatoare analiza de pana azi a monografiei inchinate lui Maiorescu, in anii a40, si a imaginii pe care Lovinescu ne-o lasa despre intaiul critic roman. Streinu zice �stil curtenesc si umanistic�, iar Vianu vede in maestrul tuturor figura unui hon�te homme. Calinescu lipseste din aceasta culegere, dar s-a revansat in felul lui oarecum surprinzator dupa ce, cum se stie, i-a schitat mai multe portrete perfect contradictorii lui Lovinescu. La un an de la moartea lui Lovinescu, in revista �Vremea�, scrie un articol, intitulat Cateva meditatii in jurul lui Eugen Lovinescu, care nu este doar o reparatie necesara pentru toate injustitiile anterioare, ci este, poate, lucrul cel mai frumos care s-a spus despre cel de-al doilea mare critic dupa Maiorescu pe care l-am avut. �Eugen Lovinescu avea - spune Calinescu - structura unui credincios normal fara mistica. Credea in viata literara, in permanenta valorilor, intr-un depozit etern al tuturor evenimentelor. Dupa moartea fizica, presupunea cu fermitate o existenta literara de veci. Vazandu-si existenta istorica proiectata pe eternitate, Lovinescu avea o amenitate de caracter pe care n-a putut-o strica nici una dintre normalele alterari ale sufletului uman. Indiferenta lui pentru valorile neliterare era asa de profunda, incat in preajma lui sedeai ca intelectual, intr-un aer purificat, respirabil�. Nu stiu de ce a asteptat Calinescu sa treaca un an de la moartea lui Lovinescu pentru a spune toate acestea. Cine stie in ce duhuri persistente dupa moarte credea si Calinescu?
Am inceput, intr-un fel, cu sfarsitul ca sa ma intorc acum la inceput si sa spun ca lipsa de simpatie impinsa pana la ostilitate este extrem de prezenta si de semnificativa chiar in felul in care este intampinat de catre confrati tanarul Lovinescu. E doar cu aproximativ zece ani mai tanar decat Iorga si Ibraileanu, apartin, de fapt, cam aceleiasi generatii, dar nici Iorga, nici Ibraileanu nu-l simt in nici un fel pe autorul Pasilor pe nisip ca pe unul de-ai lor. Lovinescu a imbratisat de la inceput un tip diferit de critica, in ciuda disponibilitatii lui de a colabora la publicatiile care dadeau tonul in epoca. Cu o lipsa totala de prejudecati, Lovinescu �cel tanar� a scris la junimista �Epoca� unde i-au aparut, de fapt, cam toate articolele din Pasi pe nisip, la socialista �Lume noua� a lui Ion Nadejde, a trecut pe la �Convorbiri critice� si �Viata romaneasca�, a incercat pana si la �Samanatorul�, atragandu-si o lunga disputa cu Iorga pe aceasta tema.
Daca observam putin lucrurile, se poate spune ca, pana dupa al Doilea Razboi Mondial, cu exceptia acestei cartulii memoriale din 1942, activitatea lui Lovinescu de dinainte de Primul Razboi Mondial nu a fost luata in considerare la adevaratele ei dimensiuni niciodata. Nici chiar in aceasta carte, Lovinescu nu e tratat de catre confratii lui mai tineri in integralitatea operei, deci cu atentie si pentru acele inceputuri pierdute in timp. Abia dupa al Doilea Razboi Mondial, cum spuneam, incepe sa se dea atentie debutului lui Lovinescu, care e cu mult mai interesant decat paruse contemporanilor. Primul care observa acest lucru este chiar Eugen Simion, care, in prefata la Scrieri, primul volum, editia din 1969 - prima editie care incearca sa-l recupereze pe Lovinescu -, vede in el �intaiul nostru critic nascut, si nu facut din filosofi, sociologi ori ideologi�, cum erau toti inaintasii lui, aceasta fiind, si dupa parerea mea, deosebirea principala. Asta il facea pe Lovinescu o oita ratacita intr-o turma in care toate celelalte oi erau de alta culoare.
Ceea ce i s-a reprosat lui Lovinescu a fost, de la inceput, impresionismul - o eticheta care nu va fi niciodata dezlipita si pe care nici Lovinescu n-a vrut neaparat s-o dezlipeasca; de altfel, el si-a asumat-o destul de repede. Singurul care nu l-a considerat pe tanarul Lovinescu impresionist a fost, bineinteles, Calinescu, care l-a considerat un dogmatic.
Impresionismul, asa cum era interpretat de Iorga sau Ibraileanu, era sinonim cu frivolitatea si diletantismul. Ibraileanu scrie despre Pasi pe nisip, la inceputul secolului XX, ca autorul volumului intelege critica drept �un joc zadarnic si cochet, tragand cu coada ochiului la public�. (Ce o fi rau in asta nu stiu. Trebuie sa mai tragi cu ochiul la public, daca il respecti; daca mai adoarme cineva, trebuie sa-l trezesti.) Ibraileanu, care era om serios, nu intelegea cum poti fi cochet, frivol si, in acelasi timp, critic adevarat. Iorga, mult mai aspru, bineinteles, scria: �Cartile unui tanar trebuie sa aiba in gradul cel mai inalt insusiri de randuiala, cuviinta si seriozitate, iar nu pacate de usuratate, inconsecventa si insulta�. Pe vremea aceea, a prins, si, cand Lovinescu isi va publica monografiile istorice dupa cativa ani, se va ridica din nou obiectia ca ii lipseste spiritul de obiectivitate stiintifica, socotit obligatoriu in asemenea demersuri. Chiar si in pragul Primului Razboi Mondial sau si dupa aceea, odata cu primele revizuiri, putini vor interpreta aceste monografii istorice drept ceea ce erau: recitiri ale operelor trecutului intr-o perspectiva noua. Cei mai multi vor ramane convinsi ca Lovinescu se revizuieste pe sine, schimbandu-si judecatile de la o zi la alta.
Totusi, cele doua volume de Pasi pe nisip, din 1906, infirma aceasta idee comuna in epoca despre autorul lor. Titlul, care s-a pretat la ironii, este limpede explicat de Lovinescu: �In aceste doua volume, m-am preocupat numai de literatura noua. Noua, in ceea ce priveste momentul ei de producere, si nu atat in ceea ce ne aduce. O astfel de literatura in plina ebulitie nu poate fi considerata, asadar, ca ceva complet si neschimbat. Oricat ar fi de promitatoare, nu poti fi sigur daca isi va indeplini promisiunea. Critica acestei literaturi este mai mult ca oricand nesigura. Pasii ei sunt sovaitori, ca niste pasi pe nisip, pe care vantul ii poate sterge oricand�. Precautia este absolut fireasca, tratata insa cu malitie de toti cei care preferau sa-l socoteasca sovaielnic pe Lovinescu insusi. Articolele nu indreptatesc nici reprosul de usuratate, nici pe acela de inconsecventa. Cu atat mai putin e vorba de insulta, cum spusese Iorga. Polemistul Lovinescu este de la inceput, de la 20 si ceva de ani, absolut civilizat, nu aluneca niciodata in pamflet - de altfel, este cel care da cea mai buna distinctie intre pamflet si polemica, dupa cum stiti -, iar daca articolele pacatuiesc prin ceva, pacatuiesc printr-un stil abrupt, familiar, anecdotic, dialectic si, mai ales, prolix, asa cum spune Lovinescu insusi ceva mai tarziu.
Aceste articole de inceput ale lui Lovinescu, recitite dupa atat de multa vreme, sunt inca extrem de serioase si temeinice. Doua dintre ele, celebre, despre Sadoveanu si Goga, il arata pe Lovinescu scriind despre doi debutanti (in 1905, apar articolele, Sadoveanu debuteaza in 1904, Goga, in 1905). Sunt doua studii foarte serioase, impartite pe capitole, cu observatii de evolutie. Cat evoluase Sadoveanu din 1904 pana in 1906? Ei bine, spune Lovinescu, de la romantismul eroic la naturalism. Este absolut exact; a trebuit sa treaca multe decenii ca sa se faca o observatie simpla pe care Lovinescu a facut-o pe o materie care inca fierbea, care nu se asezase. Nu mai spun de compararea lui Goga cu Leopardi care este absolut remarcabila, cu nuanta lui ca ritmul lui Leopardi e mult mai barbatesc decat litania lui Goga. Dar, oricum, observatia este extraordinara cand ma gandesc la cat de tineri si cat de necunoscuti si fara precedent erau in epoca cei doi autori. Tot atunci, Lovinescu scrie despre Gherea, Maiorescu, Iorga. Aproape tot ce spune aici despre ei si despre altii, consacrati sau incepatori, se verifica, este adevarat si astazi si este de neocolit in orice exegeza critica despre autorii cu pricina. As vrea sa vad si eu, si m-as bucura, un critic care sa se poata lauda ca, la inceputurile lui, foarte tanar fiind, a spus aproape numai lucruri pe care timpul le-a verificat.
Ceea ce este interesant la tanarul Lovinescu, expunandu-l atacurilor colegilor de breasla, este si altceva. Este, cum spuneam citandu-l pe Simion, faptul ca el nu vrea sa fie filosof, sociolog, nu vrea sa faca nimic, el vrea sa fie critic (�nici mai mult, dar nici mai putin decat atat�, cum va spune chiar el la un moment dat). Aceasta ii da o perspectiva cu totul noua asupra literaturii. El spune intr-un moment in care Ibraileanu, Iorga, criticii de la �Samanatorul�, in general, toata lumea, vorbeau de �baza sociala a literaturii�, cam cum se va vorbi dupa 1948. Ei bine, Lovinescu vine cu o perspectiva care va fi aceea a intregii generatii de mari critici interbelici. El spune: �Nu moda printre tinerii de la 1830 a creat schiopatatul lui Byron si pletele lui Alfred de Musset, ci invers. Wertherianismul nu e modul naturii sociale, e un fenomen cultural raspandit in societate�. Prin urmare, nu mediul este ceea ce-l formeaza pe artist, ci foarte adeseori artistii mari formeaza mediul. Aici era o intoarcere, literalmente, pe dos a conceptiilor care circulau intr-o epoca de dogmatisme sociologice si morale.
Interesant este ca impresionistului Lovinescu nu-i plac teoriile. �Teoreticienii - spune el, cu o formula care aminteste pregnanta formulelor lui Calinescu de mai tarziu - sunt viermi de matase, ce nu fac insa matase�. Recunoasteti ca nu suna deloc rau. Sigur ca n-a fost greu sa se identifice aici o anumita scoala de critica, si anume aceea franceza, de la Anatole France si Jules Lemaitre pana mai tarziu. Lovinescu si-a judecat singur foarte bine in Memorii aceste inceputuri ale lui si, pana astazi, dintre toti criticii de dinainte de al Doilea Razboi Mondial care i-au examinat, cel putin in parte, opera de tinerete, cel mai aproape de adevar a fost Lovinescu insusi.
Dupa aceste inceputuri (n-am vorbit insa si de celelalte articole ale sale din primele volume de Critice, care sunt mai literare si pe care Lovinescu le-a repudiat mai apoi), Lovinescu scrie acele monografii istorice de care am amintit. El voia sa fie profesor la facultate si incearca intr-un fel, nedandu-si seama ca va intampina rezistenta foarte serioasa din partea acestei institutii extrem de conservatoare care era Universitatea romaneasca, si la Iasi, si la Bucuresti, la inceputul secolului trecut. De regula, nu i s-a prea recunoscut lui Lovinescu vreun merit de istoric literar in aceste monografii sau chiar mai tarziu. Parerea aceea a lui Iorga, ca n-are obiectivitate stiintifica, a prins, cum spuneam, si a ramas eticheta. Calinescu, in Istoria literaturii�, reia aceasta opinie defavorabila, admitand ca Lovinescu este cel dintai la noi care introduce criteriul estetic si critic in istoria literaturii. �Dar - spune el - ce sunt cele trei monografii? Cronologie uscata, aprecieri critice banale�. Nu e adevarat deloc, vom vedea. Interesant este ca Lovinescu a dezbatut singur din punct de vedere teoretic aceste tentative intr-un articol din �Convorbiri literare�, care a fost si lectia lui de deschidere la Universitatea din Bucuresti (a fost suplinitor, dupa aceea l-au dat afara), intitulat Critica si istoria literara. Este, as spune, mai putin un crez al tanarului critic care vrea sa fie istoric literar si profesor, cat mai mult o strategie. Lovinescu promite ca o sa lase critica si arta ei la usa amfiteatrului si ca o sa se devoteze istoriei literare si stiintei literaturii; ba chiar se leapada de Anatole France si Jules Lemaitre, pe care ii cam trimite la colt (n-au reusit, spune el, sa abandoneze pyrrhonismul in critica).
Daca citim fara nici o prejudecata aceste trei monografii de inceput ale lui Lovinescu (e vorba de cele despre Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi si Gheorghe Asachi), as spune ca sunt foarte bune; sigur, sunt didactice. Lovinescu nu este doar foarte exact si riguros in ce priveste documentarea, aceste carti sunt bazate pe tot ce se stia mai sigur in anii aceia despre cei trei scriitori. El nu face aici nici o concesie; nu te astepti din partea lui Lovinescu la atata acribie. Dincolo de asta, degeaba spune Calinescu ca Lovinescu este banal in aprecieri. Vreau sa va spun ca in monografiile lui Calinescu despre Creanga si Eminescu, metoda de a reconstitui raporturile umane dintre personajele nefictive, dintre scriitori, este cea a lui Lovinescu. De pilda, atunci cand descrie conflictul dintre Alexandrescu si Heliade, celebru in epoca (se stie si de unde a pornit, de la o femeie, bineinteles), acesta e reconstituit nu prin documente, ci prin literatura lor; este o batalie intre cei doi prin poeziile pe care si le dedicau unul celuilalt, din ce in ce mai vehemente si mai violente. De exemplu, la Negruzzi, in Cum am invatat romaneste, minunea aceea de text, refacerea figurii dascalului pe care il batjocoreste autorul este extraordinara; nimeni n-a mai dat atentie cine era dascalul, ce era cu el. Lovinescu insa are curiozitatea sa-l caute, il gaseste in documente, afla cine este si ii reconstituie, plecand de la Negruzzi, o figura extraordinar de interesanta, mult deosebita, de altfel, de cea din proza lui Negruzzi. Asachi are parte de un portret care este calinescian suta la suta.
A doua samanta de discordie, dupa acest impresionism, lipsa de obiectivitate, frivolitate si usuratate, pe care Lovinescu o arunca in joc este ideea revizuirilor. N-a avut de lucru si s-a legat la cap cu o idee care a facut sa curga multa cerneala. Lovinescu avea aceasta idee din 1916, in prefata la Critice IV, pe care a reluat-o in toate editiile urmatoare. Aici, ideea revizuirilor este exprimata prima data in forma definitiva, dupa parerea mea. E vorba despre �revizuirea constiintei literare care, legata de un timp istoric, nu poate ramane aceeasi. Tot ce scoala si cutuma ne-au invatat se cade dezvatat. Valorile sunt supuse schimbarii� - iata ideea mutatiei, cu un deceniu mai devreme. Din pacate, Lovinescu nu are de la inceput si exemplele potrivite; chiar in acest volum de Critice IV, prea putine dintre texte sunt niste revizuiri. N-ai ce sa revizuiesti la Gala Galaction, care abia incepuse si el sa scrie, destul de vaga este revizuirea in articolele despre Gherea si Maiorescu. Abia, daca vreti, taxandu-l pe Vlahuta de epigon, iar pe Bratescu-Voinesti, de scriitor minor, Lovinescu face un prim pas spre calea revizuirii adevarate, cand obliga constiinta literara sa ia act de schimbarea de perceptie a valorilor.
N-as vrea sa trec peste un articol, care nu are nici o legatura cu revizuirea, dar care merita sa fie discutat, intitulat Filosofia lui Eminescu, in care este anticipata teza lui Negoitescu de peste jumatate de veac a gandirii protolegionare, sigur, in alti termeni, din opera politica a poetului. Articolul n-a fost niciodata reluat. Nu trebuie sa va spun eu cum suna, in 1916, in plin iorghism, o asemenea idee. Curajul lui Lovinescu este absolut remarcabil. As adauga un al doilea articol, Un fetis modern: poezia populara, in care intreaga mitologie culturala a secolului al XIX-lea, romantic, este data peste cap. Lovinescu neaga rolul folclorului poetic in trezirea constiintei nationale, spunand ca lucrurile stau pe dos - intai s-a trezit constiinta nationala si, cu ocazia aceasta, s-a descoperit si folclorul -, dupa cum i se pare, pe buna dreptate, o prostie ca poezia romaneasca este superioara poeziei populare din celelalte tari.
Sunt doua articole senzationale ale tanarului Lovinescu care nu-i atrag deloc mai multa simpatie decat aceea de care se bucurase. Ca sa vedem si reversul, tot in Critice IV, editia din 1920, este si articolul despre Caragiale, in care autorul Scrisorii pierdute este socotit ca ar fi scris o opera sapata intr-un material putin trainic, pe care timpul a inceput sa-l macine; Romania s-a schimbat atat de tare in prima perioada a domniei lui Carol I pana acum, incat Caragiale nu mai are nici o actualitate. Razbunarea lui Caragiale a fost ingrozitoare, dar, din pacate, suntem si noi victimele lui, pentru ca, dupa inca un secol, nu se pare ca s-a schimbat atat de mult lumea noastra, incat Conu Leonida si revolutia lui si toate celelalte personaje sa se fi invechit. Dimpotriva, au capatat o actualitate extraordinara, am inceput sa vorbim ca eroii lui. Uitati-va, de pilda, cum vorbesc de la tribuna Parlamentului unii parlamentari din toate partidele - niste Catavenci fara talent, Catavencu era genial. Caragiale este o problema in revizuirile lui Lovinescu - ce-ar fi fost daca il revizuia si pe Caragiale cum se cade?
Mai este un autor pe care Lovinescu nu-l revizuieste si care va ramane nerevizuit pana tarziu: Slavici. Pompiliu Constantinescu, la reaparitia Marei, il gasea pe Slavici un ardelean plicticos si pisalog. Iorga, e adevarat, cu Slavici a brodit-o, i-a placut. In a29, a scris un articol entuziast despre Slavici, numai ca spunea si o mare prostie: Mara, roman taranesc. De-aici s-a nascut o carte de sase sute de pagini despre Mara ca roman taranesc, comparabil cu romanele lui Karl Immerman, neamtul cu literatura taraneasca. Ce-o fi taranesc la Mara, habar n-am! E un targusor frumusel acolo, in Austro-Ungaria, n-are nici o treaba cu taranul roman; mai multe au avut Novelele din popor, desi si-acolo satul ardelenesc... Degeaba vin unii, ca Iorga, si spun, intru slava lui Slavici, iata cel mai bun zugravitor al sufletului taranului roman de pretutindeni! Acum, taranii aceia ceremoniosi, formidabili din Padureanca, din Moara cu noroc nu seamana cu taranii de la sud, nici de la Preda, nici de la Stancu, nici de la altii de mai tarziu. Deci, nu-i chiar taranul de pretutindeni, e taranul austro-ungar. Eu am o idee fixa. Daca istoria n-ar avea prostul obicei sa dea dreptate numai invingatorilor, daca, in 1918, Romania nu iesea integrata si Ardealul ramanea al Austro-Ungariei, ar fi reiesit ca Slavici avea dreptate. As vrea sa va intreb acum, cand ne pregatim sa ne ducem inapoi in Austro-Ungaria cu totul, cum ar fi fost daca jumatate de tara era deja in Austro-Ungaria din 1918. Era, oare, chiar atat de rau sa fim austrieci inca de pe atunci? Numai ca prejudecatile noastre sunt formate pe baza celor care inving in istorie. Si atunci Slavici a pierdut. Pierzand, el a fost judecat foarte aspru, Calinescu zicand, in studiul din Istoria literaturii�: �Moartea a izbavit opera de om�. Saracul Slavici! Era un om atat de bun si de cumsecade, dar daca ne gandim cum l-au tratat romanii (Lovinescu stia toate aceste chestii, era contemporan) care l-au arestat, in 1916, pe strada si l-au dus direct la inchisoare� Si scriind despre inchisorile lui, Slavici a comparat inchisoarea romaneasca, in care era deja, cu Slavici cel din tinerete inchis de unguri. Si cu ce nostalgie se gandea el la inchisoarea ungureasca unde statuse ca roman disident! Si ce urat l-au tratat romanii pe Slavici cel mare si ce frumos l-au tratat ungurii pe Slavici care scrisese doar cateva articole despre ei! Inca nu-si daduse opera.
Sigur ca aceste revizuiri ale lui Lovinescu ar fi ramas pe jumatate, daca nu facea si el ca Maiorescu, sa gaseasca si o �directie noua� in literatura. Si-aici, lucrurile sunt extraordinar de interesante pentru ca, intr-adevar, la cenaclu, la revista, in jurul lui Lovinescu se aduna, practic, toti scriitorii care reprezinta astazi pentru noi falanga modernista. Deci, toti marii scriitori interbelici, cu extrem de putine exceptii. N-a calcat pe la cenaclu, de pilda, Arghezi - dar Lovinescu scrie despre Arghezi cateva lucruri absolut extraordinare inca din prima epoca -, n-au trecut pe-acolo Blaga, nici altii un pic mai de dreapta, cum ar fi cei din jurul �Gandirii�, Pillat, nici �extremistii�, cum le zicea el avangardistilor. In rest, au trecut Hortensia, Camil, Ion Barbu, Ilarie Voronca, Vianu, Aderca, Vladimir Streinu, Calinescu, Holban, Pompiliu Constantinescu si, dintre cei mai tineri, Jebeleanu, Virgil Gheorghiu, Ieronim Serbu s.a. Ceea ce este extraordinar e un lucru care noua ni se pare absolut firesc: pariul pe care Lovinescu l-a facut cu aceasta noua generatie si cu care a avut un succes absolut extraordinar, intr-un fel, mai mare decat al lui Maiorescu, cu �directia noua�. In �directia noua� a lui Maiorescu, daca n-ar fi fost Eminescu, Creanga, Caragiale, n-ar mai fi fost mare lucru, pe cand aici avem de-a face cu o intreaga literatura, cu care Lovinescu a facut un pariu intr-un moment in care putini faceau asta. Ceilalti critici interbelici l-au urmat intr-un fel, toti au descoperit gustul pentru acesti scriitori, in vreme ce critica serioasa, obiectiva, stiintifica a vremii ii socotea absolut derizorii.
In acelasi timp, Lovinescu este, cum a spus Mircea Martin in introducere, creatorul acestei critici, sa-i spunem, chiar de intampinare, pentru ca acesti oameni erau foarte tineri. El i-a dat pseudonimul lui Barbu si a avut revelatia marelui poet. El este primul care practica la noi acest mod de a intampina niste scriitori neformati, la inceputurile lor, si foarte deosebiti de cei care ii anticipau. Este primul care are aceasta sensibilitate la actualitate. De la el au invatat si ceilalti: Pompiliu Constantinescu si, in buna masura, Vladimir Streinu, Cioculescu s.cl. Prin asta, daca vreti, Lovinescu este marele descoperitor al acestor valori. I s-a reprosat ca s-a luat dupa altii, ca a asteptat sa scrie altii si apoi a scris el. Nu-i adevarat! A scris cum a trebuit si cand a trebuit. Chiar si despre Bacovia; nu e el primul care a scris foarte bine, dar are trei-patru fraze la inceput care sunt tot ce s-a spus mai extraordinar despre Bacovia. Nu exista indoiala in privinta asta. El a creat si stilul criticii romanesti. Aproape tot Calinescu este aici, mai putin acea zvacnire de geniu pe care a avut-o Calinescu si care il facea sa iasa din orice tipar. Daca vrem sa facem o istorie a criticii noastre de poezie, putem incepe cu Lovinescu; nici cu Maiorescu, nici cu Ibraileanu. Nici unul dintre inaintasi, nici multi dintre urmasi nu au stiut sa scrie despre poezie. Lovinescu este primul, urmat de Calinescu, intr-un mod stralucit, care scrie despre poezia moderna cum trebuie. In momentul in care poezia devine moderna si isi face limbajul, care nu mai este acela traditional, apropiat de cel uzual sau de proza, Lovinescu creeaza la noi stilul criticii de poezie. Metafora critica - Lovinescu creeaza la noi stilul metaforic, singurul mod in care se putea scrie despre poezia lui Ion Barbu, Arghezi, Blaga, avangardisti si ceilalti. El este cel care o creeaza si Calinescu face din aceasta, mai tarziu, un lucru absolut extraordinar; de la el am invatat noi toti sa scriem si incercam tot timpul sa scriem in asa fel incat sa nu se bage de seama pe cine imitam. Cateodata ne-a iesit, altadata nu!
Vorbesc despre posteritatea din timpul vietii, despre toata aceasta ostilitate, neintelegere cu privire la el. Nu stiu daca Lovinescu a avut parte de o ora buna (poate cele petrecute cu Hortensia Papadat-Bengescu la un moment dat); tot timpul era agresat, tot timpul era muscat dintr-o parte sau alta a corpului, tot timpul era ironizat, incoltit. Mai intai, si-au batut joc de el ca e impresionist si nu se pricepe la obiectivitate, dupa aceea l-au revizuit si l-au facut tandari. Apoi a venit �capul teoretic�. �Ce cap teoretic? N-a avut nici un cap teoretic�, ziceau. Iar sociologia lui din Istoria civilizatiei... copiata! Adevarul e ca Lovinescu a fost, iarasi inaintea lui Calinescu, chiar un �cap teoretic�. Si culmea este ca el si Calinescu au dat cele mai bune definitii ale criticii literare, ale istoriei literare, ale raportului dintre critica si istorie literara. Lovinescu, cu capul lui asta neteoretic, ne-a lasat, de fapt, niste concepte (sincronism, mutatia valorilor). �Nu sunt originale, le-am mai auzit si pe la altii�. Nu! Sunt ale lui Lovinescu. Ce daca si Gabriel Tarde avea o idee despre imitatie? Sigur, autonomia esteticului, unul dintre pilonii gandirii lui Lovinescu, vine de la Maiorescu, dar celelalte sunt conceptele fundamentale care se traduc in practica revizuirilor lovinesciene. Este cu atat mai interesant acest Lovinescu al ideii de sincronizare si de mutatie permanenta, cu cat el este clasicist. Stie asta si-si spune singur ca �temperamentul lui, care elogiaza evolutia pe calea revolutionara a civilizatiei romane in secolul al XIX-lea, nu este deloc revolutionar, infranat fiind, de o cultura clasica si de inhibitia fireasca a oricarui critic�. Deci, el stie ca n-are nimic revolutionar in el, stie ca n-are cum sa simpatizeze cu toate noutatile, cu toate extremele si, in acelasi timp, este principalul promotor la noi al ideii ca literatura romana creste si devine europeana la mijlocul secolului XX prin sincronizarea cu literaturile occidentale. Dincolo de toate astea, ca este ideea lui Tarde sau a nu mai stiu cui nu mai are astazi nici o importanta.
As vrea sa inchei cu o observatie referitoare la una dintre cartile cele mai bune ale lui Lovinescu. Las la o parte acum teoria mutatiei, dar are un volum extrem de captivant, din toate punctele de vedere, si, oricat am vrea noi sa-i rasturnam teoria, nu vom reusi; are niste exemple absolut splendide de cum evolueaza, cum se muta valorile. Ca sa termin cu nedreptatile, aduc in discutie una dintre cartile cele mai bune care s-au scris la noi, Istoria literaturii romane contemporane din 1937. E o carte splendida care are un singur cusur: capitolele sunt prea reduse. O gandise ca un manual pentru tineret, dar totul, de la selectarea autorilor, la organizare, la felul in care i-a asezat pe caprarii si pana la formulele aplicate unuia sau altuia este extraordinar. Am spus de multe ori ca adevarata tabla de valori moderna, canonul, cu care lucram si noi astazi, este facut de Calinescu, in a41. Nu-i adevarat! L-a facut Lovinescu in a37. Si este vorba de toata literatura moderna. Nu este nimic schimbat, cu exceptia lui Slavici, Caragiale. Ce usor ne spunem noi acum: �Ce poet extraordinar era Grigore Alexandrescu!�, mult mai greu este cand dai peste Ion Barbu, care vine cu niste trasnai, vorba lui Iorga, si le iei in serios. Cu putine exceptii, tabla asta de valori a modernitatii romanesti interbelice este la Lovinescu in a37. Si o ia Calinescu de-a gata, o formuleaza in stilul lui, care l-a facut si pe Lovinescu, probabil, un pic invidios. Dar nu atat de invidios ca pe altii, incat sa nu-i recunoasca lui Lovinescu, in Istoria literaturii..., geniul. Calinescu a asteptat un an de la moartea lui Lovinescu pana cand i s-a dezlegat spiritul critic. Si cand un critic recunoaste geniul altuia...

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro