Cuvantul


Despre canon, critica si revizuiri: o recapitulare lovinesciana
Ioan Stanomir

"Revizuirile" ocupa, in economia vocabularului critic contemporan, o pozitie privilegiata, in masura in care reconfigurarea canonica postdecembrista a fost initiata invocandu-se un necesar corectiv, susceptibil sa coreleze verdictul cu mutatiile intervenite la nivelul sensibilitatii si al cadrului in care actul de evaluare insusi se realiza.

Dezbaterile/confruntarile ce opun pe fidelii vechii table de valori, mai mult sau mai putin "academizanti" in traseul ostentativ apolitic (silueta lui Eugen Simion nu poate fi omisa in acest context), "revizionistilor" radicali au marcat un deceniu de viata intelectuala autohtona. In toata aceasta batalie a cartilor, reperul inconturnabil a fost E. Lovinescu si maniera in care posteritatea sa este administrata: nu intamplator, un volum semnat de Gh. Grigurcu ambitiona sa identifice un E. Lovinescu plasat, simbolic, intre continuatori si uzurpatori. Lovinescianismul este, in cele din urma, un concept cu geometrie variabila1.

In cazul clasicilor, revizitarea textelor fondatoare reprezinta unica modalitate de a recupera, in contra tuturor hagiografiilor, nucleul de vitalitate interogativa ignorat, adesea, de catre discipolii fraudulosi: antologia alcatuita de Ion Simut si prefatata de Mircea Martin poate fi privita ca o incercare de a identifica, arheologic, profilul si genealogia "revizurilor" lovinesciene insesi. De la primele articole din Flacara anilor 1914/1915/1916 pana la echilibrul versiunii definitive din Critice, numitorul comun, dincolo de rafinarea stilistica si decupajul diferit, este dat de aplicarea unei metode de relectura mizand pe potentialul fecund al subminarii locurilor comune.

Primele randuri isi conserva, dupa aproape un secol, dimensiunea iconoclasta. Strategiile de validare se pot rafina, insa inertia canonica supravietuieste si, o data cu ea, stigmatizarea revizuirilor in termenii unei crime de lez-natiune. Invitatia lui E. Lovinescu este la coborare de pe soclu si la redefinirea propriei identitati. Miza critica este dublata de una ideologica:

"Suntem deci intr-o larga masura robii cartilor si ai dascalilor copilariei. De la ei am ramas cu multe pareri literare, unele bune sau indoielnic, altele rele. Cateva dintre ele erau nemeritate atunci, dar nu mai sunt acum. Si in literatura valorile se schimba. Cu totii am rostit cu inflacarare Latina ginta, fermecati de legenda ei de aur, in care ni se aratau poetii lumei intregi venind ca magii rasaritului sa se inchine lui Alecsandri cu aur, smirna si tamaie. Prin noi trecea fiorul mandriei nationale. Am cantat Desteapta-te, romane!, in convingerea ca este cea mai frumoasa poezie patriotica. Ne-am inchinat inaintea prozei lui Odobescu, am psalmodiat cupletele Cantarii Romaniei, am recitat la toate serbarile scolare La icoana a d-lui Al. Vlahuta, ne-am injghebat un mic avut de idei fixe asupra lui Eminescu, Cosbuc, Caragiale. Idei tiranice ce ne stapanesc si azi".

Un semn al timpului

Recitite prin grila de lectura a sensibilitatii contemporane, textele campaniilor de revizuiri lovinesciene sunt departe de a fi un material critic si ideologic inert. Deceniile care le-au urmat au plasat in centrul lor acelasi tip de interogatii recuperabile in aceste texte. Critica derapajului etnicist, a intruziunii politicului in configurarea discursului literar, supralicitarea ponderii elementului rural in definirea unui tip ideal al romanitatii sunt tot atatea toposuri reciclate, periodic, in campul cultural romanesc. Intervalul scurs nu a eliminat pasiunile si nu a mutat polemica in planul seninatatii dialogale. Dimpotriva.

In medalionul dedicat lui C. Dobrogeanu Gherea, dincolo de abilitatea de a construi un portret prin imaginarea unei retele de citate, involuntar expresive, se poate decela, in palimpsest, o miza-cheie in anii de dupa 1945-1946: pana la ce punct criticul este legitimat intelectual sa ofere literaturii un normativ colorat politic, in functie de care actul creator, prin excelenta individual, sa se ghideze? Sociologismul gherist, alimentat din variate surse, intre care cele marxiste ocupa o pozitie centrala, plaseaza poezia si fictiunea in patul procustian al ideologiei.

Posesor al adevarului manifest, criticul de obedienta marxista, primul dintr-o serie ilustra de pedagogi literari, isi asuma misiunea de a evalua produsul artistic prin raportare la un standard care reflecta un model inseparabil de proiectul societal ideal. Mobilizarea politica afecteaza autonomia campului literar. La judecata de apoi a poetului, criticul convoaca viitorul luminos al omenirii. Notatia lovinesciana este precisa si inamendabila, in substanta ei:

"A formula insa idealul femeii viitorului, al femeii erou, al femeii care aspira sa tie sus "steagul, pe care-s scrise cele mai inalte cerinte ale viitorului omenirii" - a cere un astfel de ideal poetilor si a judeca erotica lui Eminescu din punctul lui de vedere, scoborand-o, e semnul unei evidente deviatiuni a impartialitatii critice. Si in doua problema a criticei sale, Gherea a lunecat, asadar, alaturi de obiectul functiei sale, deformandu-l".

Filipica lovinesciana este conotabila ca profund "reactionara" intr-o epoca imediat postbelica, definita prin demonizarea neutralitatii, conduita intrevazuta ca simptom al fidelitatii, eretice, fata de pozitia burgheza. Invocarea legatului lui E. Lovinescu serveste ca o modalitate de a reafirma valorile unei normalitati intelectuale, in contra curentelor ce repun in chestiune un set intreg de achizitii. In textele lui Serban Cioculescu sau Vladimir Streinu, voci ale ultimei generatii postmaioresciene, rezerva fata de inregimentarea cazona a literaturii, fata de intruziunea factorului social sau politic este motivata in termeni lovinescieni.

Campaniile criticului din ciclul maiorescian, imaginate ca o bariera impotriva dreptei radicale si catehismului ei nationalist, sunt continuate pe un alt versant, diferit doar la nivel ideologic, dar afin cu agresiunea anterioara, la nivelul intentiei de instrumentalizare a literaturii. Remarcile din Dreptatea ale lui Vladimir Streinu sunt o veriga in acest lant intelectual de extractie maioresciana, mediat de Lovinescu:

"E vorba de literatura politico-nationalista, al carei proces l-a facut Maiorescu, de literatura samanatoristo-poporanista, al carui proces l-au facut Dragomirescu, Densusianu si, mai ales, E. Lovinescu, si mai ales de tendinta de ortodoxizare a inspiratiei poetice, proces la care au participat mai toti criticii contemporani. Din discutiile urmate, se alesese adevarul ca orice material, de orice natura ar fi, este convertibil in valoare estetica, dar ca niciun material nu implica initialmente un plus de valoare. A fost destul de neinteles ca au trebuit trei dezbateri ca sa se aleaga de fiecare data acelasi adevar. Mai este oare nevoie si de o a patra dezbatere? Precum s-a respins de trei ori unui material amorf, adica nationalismului, samanatorismului si ortodoxismului, indreptatirea de a califica estetic o anumita opera, tot astfel o noua generatie, cu buna memorie, ar fi urmat, cu o miscare automata, sa respinga repunerea in discutie aceleiasi chestiuni. E clar ca vechea disputa incearca azi sa recapete viata, disimulandu-se sub noi termeni, sub termeni socialisti" ("Contra spiritului de metoda", Dreptatea, 23 februarie 1947).

"Revizuirile" lovinesciene sunt un indicator semnificativ si al manierei in care criticul si istoricul ideilor se raporteaza la un patrimoniu ideologic maiorescian, ca si la variantele de conservatorism heterodox pe care junimismul le fecundeaza, de la Eminescu la Iorga. Un verdict radical, precum cel formulat de Ion Negoitescu in interventiile sale referitoare la dimensiunea politica a lui Eminescu, rafineaza ceea ce E. Lovinescu punea in pagina, consecvent, inca din momentul primelor campanii impotriva samanatorismului.

In afinitati, ca si in fobii, Lovinescu este exemplar pentru o anume sensibilitate liberala autohtona, al carei profil se modeleaza in epoca dominata de elanul profetic iorghist. Reintoarcerea catre Maiorescu, in anii razboiului, nu este decat prelungirea, peste decenii, a unei polemici ce-si are originile in actiunea de la debutul criticului. Punerii in cauza a relevantei lui Maiorescu avansate de Iorga cu ocazia centenarului nasterii acestuia, in 1940, Lovinescu ii contrapune un efort de arheologie intelectuala, destinat sa cartografieze o posteritate careia Iorga insusi ii apartine, fie si prin detasarea sa iconoclasta.

Articulatiile Istoriei civilizatiei romane moderne sunt cuprinse, in nuce, in paginile de Revizuiri. Despartirea lovinesciana de Maiorescu se realizeaza sub semnul inversarii relatiei clasice dintre forma si fond. Principiul adevarului este reformulat si optimismul istoric, alimentat de fidelitatea fata de legatul anului 1848, este discernabil in schitarea alternativei la diagnosticul conservator. O intreaga familie intelectuala "reactionara", in acord cu taxonomia lovinesciana, isi extrage energia argumentativa din textul fondator al lui Maiorescu. Odata ecuatia modificata, grefa produce efectul benefic scontat:

"O forma fara fond reprezinta nu numai o simulare, ci si stimulare. Ipocrizia, spunea La Rochefoucauld, este un omagiu adus virtutii, pe cand cinismul este negatia ei. Ipocrizia o simuleaza si nu este exclus ca sa si o realizeze, deoarece, repetand indelung un gest, transmitem si sufletului o atitudine corespunzatoare gestului. Forma fara fond nu trebuie, deci, inlaturata, ca ceva daunator culturii si, daca nu este cultura insasi, nu o vatama, ci o stimuleaza. Asadar, mai bine o pinacoteca rea decat deloc; mai bine un teatru national rau decat niciunul; mai bine o universitate mediocra decat nicio universitate. Prin acest proces invers si prin exercitiul continuu al unor simulacre, formele culturii noastre au inceput, astfel, in unele privinte, sa se adapteze fondului. Omagiu adus unor viitoare opere bune, o opera romaneasca mediocra e o forta in devenire, care ne impune cultul obligatoriu al mediocritatii nationale pentru progresul culturii noastre".

Progres si reactiune

Decupajul lovinescian a transmis posteritatii, odata cu matricea sa conceptuala, si un extrem de influent ghid de lectura aplicabil celor plasati in descendenta junimismului politic. Ceea s-a impus sunt imaginile unui Eminescu "reactionar" impenitent, aspirand, romantic, la restaurarea domniei Musatinilor , si cea a unui Caragiale afectat de absenta empatiei in raportarea la evolutia societatii al carei cronicar a ambitionat sa fie. Conturul conservatorismului insusi, ca si cel al liberalismului nu mai pot fi puse in discutie, astazi, fara a evalua impactul canonului imaginat de E. Lovinescu.

Amendabile, decupajele nu sunt mai putin semnificative in administrarea posteritatii lui Eminescu sau Caragiale. In cazul primului, ceea ce se poate revizui in revizuirile lovinesciene nu este detasarea, salutara, de exercitiul hagiografic, ci absenta disponibilitatii criticului de a explora un teritoriu mult prea vast pentru a putea fi redus doar la invariantele paseismului si xenofobiei. Caci efigia gazetarului profetic, pe care E. Lovinescu o pune in pagina, nu este decat reflexul in oglinda al imaginii proiectate de N. Iorga: in aceasta batalie canonica, opunand pe critic miscarii de la Samanatorul, Eminescu este prezent ca un spectru ce bantuie imaginarul epocii.

Proiectand in palimpsest personalitatea lui Iorga, E. Lovinescu intrevede in silueta animatorului cultural si a profetului profilul eminescian, recognoscibil fara dificultate. Vocea tanarului invatator al natiunii, a "samanatorului de idei", recicleaza un set de toposuri identificabile in jurnalistica politica a poetului. Secolul XX, abia inceput, pare sa fie pus sub semnul energiei "reactionare".

"Amintirile universitare" (integrate in ciclul de Critice anatomiei miscarii samanatoriste) propun o imagine a carturarului ca tanar profet; in preajma miscarii de la 1906, Iorga seduce un tineret universitar prin abilitatea de a submina edificiul ideilor primite si al habitudinilor academizante. Ca si Parvan si Nae Ionescu mai tarziu, Iorga marcheaza o dramatica solutie de continuitate in relatia cu victorianismul maiorescian. Ruptura fata de aticismul intemeietorului "Junimii" este indiciul care transcende aspectul stilistic, caci echilibrului ii succede o estetica a iregularului. Tanarul Iorga este un prototip al profesorului mit. Fascinatia auditoriului se naste din constiinta abolirii, premeditate, a granitelor canonice:

"Ceea ce la Maiorescu era atat de echilibrat si rotund exprimat in jurul unei singure idei centrale, la d. Iorga devenea o revarsare verbala in mii de digresiuni, valabile in sine, dar care anulau ideea generatoare. Unul era un arhitect solid; celalalt un romantic imaginativ".

Depozitia criticului, martor in confruntarea dintre apolinicul patron al "Junimii" si vulcanicul invatator al natiunii, este simbolica in masura in care suprinde un sunet in schimbare al timpului. Distanta este mai mult decat temperamentala: perplexitatea maioresciana traduce, aproape teatral, incomunicarea ce separa cele doua lumi. Ca si diferentele, atat de vizibile in evolutia ulterioara, dintre cele doua familii "conservatoare". Intrunirea de la "Liric" este o esuata tentativa de canalizare in mainstream a energiilor "reactionare":

"Nu e o taina pentru nimeni ca batranul nu avea nicio simpatie intelectuala pentru d. Iorga. Masurat si respectuos fata de parerea altuia, Maiorescu nici nu putea concepe atentarea la libertatea cugetarii. Se plimba, deci, agitat:

Si totusi, Filipescu tine ca Iorga sa vorbeasca la Liric!

Ii intelesei perplexitatea. Facui un gest de imolare. Batranul imi puse mainile pe umeri:

Nu. Suspenda deocamdata aparitia criticelor dumitale pentru cateva saptamani. Vom mai vedea apoi.

Intr-adevar, peste cateva saptamani, Maiorescu ma chema din nou. Era vesel din nou. De la use imi spuse, zambind olimpian:

Ei, de acum iti poti reincepe activitatea la Epoca... Iorga a vorbit la Liric!

Si apoi, cu acea inegalabila expresivitate, la care participa intregul lui corp, exclama iarasi, ridicand bratele catre portretul lui Kant:

Doamne, ce are a face literatura si politica!"

Pe acest fundal, anatomia "cazului Iorga" este un punct de inflexiune in reflectia lui Lovinescu. Excentricitatile psihologice (revolta dascalului provocata de neatentia sfidatoare a unei persoane din amfiteatru, in fapt un pasnic corespondent de presa german, necunoscator de limba romana) sunt juxtapuse criticismului burkeean al revolutiei de la 1789, atat de inedit in peisajul intelectual autohton si care nu poate fi decat prea putin simpatetic unui spirit liberal: "Generozitatea ideilor disparea cu totul; nu se vedeau decat contorsiunile dantesti ale fauritorilor ei. Din revolutie nu se mai vedeau marile principii ce domina astazi viata constitutionala a mai tuturor popoarelor, ci setea sanguina a bestiei dezlantuite si insuficienta grotesca a eroilor revolutionari". Aliajul, doar in aparenta paradoxal, de mesianism si rezerva fata de rationalismul revolutionar, transpare in varianta de conservatorism sui-generis pe care Iorga o acrediteaza prin scris si actiune publica.

Intuitia lui E. Lovinescu este corecta si aceasta sinteza ideologica va fecunda, la randul ei, o directie politica de care Iorga se va disocia, in ultimii sai ani. Samanatorismul iorghist este o etapa esentiala in configurarea "reactionarismului" autohton. Profilul reconstituit supravietuieste Primului Razboi Mondial. In Titu Maiorescu si posteritatea lui critica, E. Lovinescu va inchide un cerc, oferind imaginea, tacitiana, a maestrului devorat de discipolii infideli:

"Filozofia lui sociala iesea din ideologia reactionara a lui Eminescu, pe care o descoperise atunci: o taranime instarita in armonie cu o boierime iubitoare de pamant; ura impotriva burgheziei cosmopolite si liberale; un protectionism cultural si economic impins pana la fobie; revenirea la o viata patriarhala, cu nevoi simplificate, pentru a trece prin toate treptele formale ale civilizatiei, prin o lenta gestatie".

Un posibil epilog al acestei incursiuni in imaginarul traditionalist/"reactionar", fecundat de samanatorul de idei care a fost Iorga, este un alt text, la randul sau profetic, semnat de Nae Ionescu. Nu mai putin semnificativ in ordinea clarificarii unei mecanici a circulatiei ideilor. Calitatea de precursor este reafirmata, insurgent, pentru a fixa radacinile intelectuale ale "nationalismului integral". Intre deconstructia lovinesciana si epitaful lui Nae Ionescu se insereaza posteritatea contorsionata a lui Nicolae Iorga insusi. "Revizuirile" isi probeaza capacitatea de a contextualiza un itinerariu intelectual si de a cartografia o genealogie intelectuala:

"Nu e nimic de facut: daca suntem nationalisti, suntem nu pentru ca am invatat-o de peste granita, ci pentru toti cei de dupa 1900 am crescut la scoala gandirii organice si deci nationaliste a dlui Iorga. s...t Tara Romaneasca, in acest curs al evenimentelor, a urmat si ea procesul firesc al altor tari: apropiindu-se de formula nationalista. Numai ca, pe cand in Franta, unde gandirea s-a pastrat in formele rationaliste si individualiste ale Renasterii, procesul acesta de adaptare se face foarte incet si foarte greu, la noi el s-a facut fulgerator de repede. De ce? Pentru ca noi am avut norocul ca, incepand de la 1900, toate noile generatii sa creasca in scoala de gandire antirationalista, antiindividualista si antijuridica a dlui Iorga. Vrea domnul profesor astazi sa uitam noi asta?" ("Nationalismul de import", Cuvantul, 25 martie 1938).

O intreaga dinamica a campului cultural de dupa 1914 poate fi reconstituita prin efectul acestui elaborat joc intertextual de oglinzi. In ordinea istoriei criticii literare, ca si in cea a istoriei ideilor, campaniile lovinesciene devin un moment de reflectie si de reconfigurare canonica. Si un punct de pornire pentru alte "revizuiri": refuzul osificarii academizante, indiferent de alibiurile ce cautioneaza inertia, este legatul pe care textele il transmit, lipsit de echivoc, posteritatii.



Nota:

1. E. Lovinescu, Revizuiri, ediţie ingrijită şi studiu introductiv de Ion Simuţ, cuvant inainte de Mircea Martin, Ed. Paralela 45,

Piteşti, 2003.

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro