Cuvantul


Inainte si dupa razboi. G. Ibraileanu fata cu modernitatea
Roxana Husac



Fara a fi inzestrat de la natura cu harul expresiei spontane, Ibraileanu a intrat in jocul publicisticii inca de pe bancile scolii, fascinat de stralucirea inteligentei umane, dar intimidat de diversitatea formelor tranzitorii prin care se poate manifesta gandirea. Dupa ce infiinteaza, impreuna cu bunul sau prieten Raicu Ionescu-Rion, revista liceului "Gh. Rosca-Codreanu", adolescentul cu vocatie critica porneste, in numele Ratiunii, primele cruciade impotriva conventiilor si limbajului pretios, impotriva "manechinelor"1, cum numeste el undeva formele goale, "impodobirilor"2 desarte sau chiar "literaturii"3, vazuta ca umbra inconsistenta a adevarului. Transant, Ibraileanu alege sa apere "spiritul", "inteligenta" si arida stiinta a filologiei de orice intruziune impura a scrisului "frumos".

Mai tarziu, ca secretar de redactie al Vietii romanesti, criticul se vede obligat sa-si forjeze un stil propriu, de contrast, datorat nevoii stringente de individualizare in polemicile cu adversari precum Sanielevici, Lovinescu, Iorga sau Mihail Dragomirescu, condeieri de talent, capabili sa-si desfasoare "stiinta" interpretarii intr-o varietate uimitoare de expresii. Ibraileanu insa capata faima de "antitalent": Simion Mehedinti il considera un silabisitor balbait4, Mihail Dragomirescu il taxeaza drept "neglijent"5, Iorga ii este complet ostil spunand ca ar "calca prin gropi cu capu-n stele"6, Ovid Densusianu subliniaza ca e "certat" cu gandirea si limba romana7, iar altii, rastalmacind vocatia profesoratului, repeta fara incetare ca Ibraileanu nu poate scapa de didacticism8.

Nici apropiatii din cercul revistei Viata romaneasca nu au inlaturat suspiciunile trezite de stilul "greoi" al criticului. Expediata la finalul recenziilor, problema expresiei a fost rezolvata in fel si chip. Un oarecare Andrei Braniste crede ca Ibraileanu se salveaza prin capacitatea de a spune clar ce gandeste9. Tudor Vianu sustine ca stilul sau ajunge la originalitate tocmai prin "neimpunerea unei forme a originalitatii" si, mai ales, prin adaptarea continua la directiile urmate de gandire10. Dupa Izabela Sadoveanu, oricat ar parea de "zgrunturos", scrisul lui Ibraileanu se salveaza prin fuga de facilitatea efectelor retorice si prin faptul ca "stilul e incorporat in cugetarea sa"11. Toate aceste opinii converg spre o idee de forta a conceptiei magistrului de la Viata romaneasca: concordanta intre idee si expresie, intre gandire si obiectul ei. Discrete, dar nu inexistente, marcile personalitatii lui se estompeaza in densitatea unei curiozitati avide, atenta la obiective mult mai nobile decat banala etalare a virtuozitatii expresive, in vederea surprinderii legaturii organice dintre realitate si reprezentarea ei mentala.

Astfel, atacat fara mila de dusmanii ideologici, Ibraileanu isi construieste cu obstinatie imaginea sobra de "soldat al unei cauze". Nu trecusera nici doi ani de la infiintarea revistei Viata romaneasca si il surprindem, deja obosit, declarandu-si dezinteresul fata de "forma" intr-o scrisoare adresata lui I. Al. Bratescu-Voinesti: "Eu, care manjesc atata hartie, sufar... de boala asta, care e in legatura, desigur, cu lipsa de vointa. N-am scris nimic de zece ani (...) In zece ani, daca scriam, imi faceam si eu un nume in publicistica si poate scriam mai bine, caci eram mai putin obosit, caci acum sunt foarte obosit (...). Chiar acuma as putea poate scrie mai bine, daca m-as gandi cu putere la impresia ce am s-o produc asupra publicului. Nepasator, cinic aproape, cum sunt, scriu repede ce am de scris si niciodata nu-mi dau tortura de a stiliza, de a da forma cea mai buna de care as fi in stare (...). Am vazut un facsimil al lui Taine. Se vedea un chin de a face fraza frumoasa, corecturi, stersaturi, care nu priveau ideea, caci forma (...) se datora si iubirii (artistice) de frumos, dar si ambitiei (...) de a face o cat mai mare impresie".

Asadar, "forma cea mai buna" ar fi produsul unui maximum energetic de care scriitorul trebuie sa se arate capabil in scopul impresionarii publicului. Ca atare, stilul "greoi" nu ar fi neaparat un indiciu al lipsei de talent, cat al "dezinteresului" programatic fata de opinia receptorilor riscanta afirmatie pentru cel care a militat in favoarea unei literaturi pentru mase, dupa bine-cunoscutul deziderat al "poporanismului"!

Cateva plimbari prin laboratorul criticului

Cercetand atat manuscrisele care au mai ramas (variantele romanului Adela si Opera literara a d-lui Vlahuta), cat si cele doua editii publicate antum ale volumelor Scriitori si curente si Spiritul critic in literatura romaneasca, observam ca in spatele dezinteresului afisat cu nonsalanta, prins intr-o maniera austera in aforismele din Privind viata, sta rabdarea stoica a autorului dispus sa-si reciteasca si sa-si refaca textul pana cand acesta ajunge sa "spuna adevarul", adica sa exprime exact gandul originar. Taieturi, reveniri, stersaturi, adnotarile unor maini straine ce isi permit sa dea sugestii sau sa intre in dialog cu scriitorul fac reteta unor manuscrise compozite, confuze, deconcertante prin varietatea grafiilor intercalate. Luand in calcul si continutul lor, putem spune fara teama de a gresi ca textele lui Ibraileanu capata un izbitor aer de familie (v. asemanarea intre principiile de antologare din Note si impresii si Scriitori romani si straini), in linia unui sir compact de "note si impresii".

Aceasta ar explica si unele reactii bizare. In primul rand, retinerile criticului de a da la tipar unele volume (cazul romanului tinut zece ani in sertar este antologic!). In al doilea rand, renuntarea la unele proiecte exact in momentul crucial al corectarii spalturilor (cu toate ca aparitia volumului Privind viata este anuntata inca din 1922, in ziarul "Miscarea", nr. 39, 24 febr., acesta se lasa asteptat nu mai putin de opt ani!). In al treilea rand, repudierea unor carti pe motivul ca ar fi fost prea pline de greseli de tipar (aici aducem in discutie controversata teza de doctorat, publicata ca volum in 1912 cu titlul Opera literara a d-lui Vlahuta, retrasa de pe piata si data la topit, dar apoi republicata sub forma de microstudii in Viata romaneasca, fara modificari majore).

Obsesia "manuscrisului" nesfarsit si amorf, mixtura de pagini tiparite si de impresii asternute pe fuga cu un scris modelat de o grafie neuniforma, dar ingrijita, se insinueaza abia in ultimul12 volum de critice publicat antum, Scriitori si curente. Iata si motivatia din prefata la a doua editie, formulata evident cu intentia de a combate ideea de "revizuire" atribuita lui Lovinescu, adversarul ideologic: "Dar un scriitor nu poate si nu trebue sa scrie totul din nou in fiecare an. E dator, cel mult, sa-si trateze vechea opera ca un manuscris (s.n.), in care mai are de facut unele indreptari inainte de a fi dat la tipar". Ca in cazul de fata "indreptarile" nu sunt nici putine, nici neimportante o dovedeste compararea editiilor din 1909 si, respectiv, 1930. Si probabil ca recitirea aforismelor compuse in perioada de autocenzura (cand revista Viata romaneasca a fost nevoita sa-si inceteze aparitia) si publicate abia la sfarsitul razboiului13 trebuie sa fi contat in procesul de "re-scriere" aplicat editiei din 1909.

Sa urmarim, asadar, cateva tipuri de corectura, si apoi vom incerca sa demonstram ca dezideratulul care a determinat toate aceste modificari nu este unul pur stilistic, ci se configureaza mai curand ca o constanta a gandirii, in sensul "principiilor" formulate de Herbert Spencer, sursa cea mai fecunda a gandirii teoretice a magistrului de la Viata romaneasca:

Renuntarea la marcile subiectivitatii: 1. se opteaza pentru formele verbale impersonale de persoana a III-a sg. in locul formularilor la persoana I sg. ("se spune" in loc de "voi spune", "se remarca" in loc de "observ" etc.); 2. inlocuirea formelor de persoana I sg. cu formele persoanei I pl. ("s-o ertam si noi" in loc de "sa o iert""sintem incredintati" in loc de "cred" etc.);

Preferinta pentru fonetismele dialectale14: ("a introduce" in loc de "a introduce", "ridicarea" sau "radicarea" pentru "ridicarea", "ghibaci" pentru "dibaci" etc.);

Se renunta la marcile oralitatii: 1. sunt suprimate interogatiile si exclamatiile retorice de genul: "Despre ce mai vorbeste scriitorul? Ce mai are de spus asupra realitatii?";"E mare lucru a vedea original!"; "De unde le mai scoate? De unde atita stralucire de epitete?"etc.; 2. sunt suprimate formele verbale de adresare catre un prezumtiv receptor, de tipul: "Cugetati", "Comparati", "Amintiti-va", "Imaginati-va", "Vedeti", "Bagati de sama ca", "Cititi... si veti vedea" etc.; 3. sunt suprimate elementele de regie a textului (conectori, verba dicendi): "in orice caz", "ma intorc", "ba cred ca", "cum am spus", "de pilda", "aci", "presupunem, dar", "repet inca o data" (sic!), "Ca sa ne convingem, sa luam citeva exemple" etc.;

Renuntarea la lexicul conceptualizant, neologistic:

E vorba despre inlocuirea neologismelor cu termeni considerati mai "poporani", cu vechime in limba: in loc de "a frapa", "a izbi"; in loc de "a releva", "a arata"; in loc de "tendinta" e preferat termenul de "conceptie" ori sintagma "privire/atitudine asupra vietii"; frantuzescul deja" este eliminat sistematic din editiile de dupa razboi s.a.m.d. Modificarile acestea reflecta sensul organic al conceptiei lui Ibraileanu, potrivit careia expresia lingvistica "traduce" o viziune coerenta pe toate nivelurile implicate de ambitiosul deziderat al "criticii complete": social, psihologic, etic, cognitiv. Critica stilului implica in mod necesar, cum spunea Zarifopol candva, critica gandirii. Din perspectiva etica, gandirea lui Ibraileanu se indreapta spre o internalizare a principiului "amoralitatii" in arta, pentru care pledeaza destul de devreme in polemica din coloanele ziarului "Curentul nou" cu H. Sanielevici, dar aparand pozitiile lui Brunetire din Lart et la morale, lucrare devorata in adolescenta si repudiata mai tarziu, in teza de doctorat. Amoralitatea nu e sinonima cu proverbiala depasire a Binelui si a Raului sau cu dezinteresul fata de forta educativa a artei, ci reprezinta o forma de integrare a acestora intr-o viziune gnostica in care "umanitatea"/ "omenia"/ "umanitarismul" functioneaza ca principiu energetic al operei. Pe scurt, opera capata un caracter etic atunci cand se constituie ca "poveste" semnificativa despre umanitate in general.

Cat despre optiunea pentru formele dialectale, acestea sunt o expresie a unui mediu specific (vezi "regionalismul"), iar corecturile de acest gen indica afisarea programatica a moldovenismului analizat in Spiritul critic... Pentru Ibraileanu literatura reprezinta, in mod necesar, o expresie a societatii si a unui anumit moment istoric. De aceea istoria literara se dovedeste adeseori a fi un simplu pretext pentru a analiza interactiunea si schimburile de energii realizate intre sistemele sociale din diferite epoci (fie ele, clase, categorii, partide politice, profesii, sexe etc). Exact ca in Principiile de sociologie ale lui Herbert Spencer15, individul si societatea sunt considerate doua sisteme energetice care nu intra in echilibru static decat dupa repetate procese de adaptare reciproca.

Apoi, renuntarea si la putinele podoabe retorice subliniaza modificari substantiale pe axa psihologica a gandirii criticului. Refuzul adresabilitatii personalizate in editiile tarzii semnifica in primul rand o repliere spre sine. Retragerea nu are scopul de a adanci, prin introspectie, abisul afectelor, ci de a intelege cum functioneaza gandirea si de a explica misterul aparitiei formei abstracte dintr-o materie organica (unul dintre preferatii lui Ibraileanu era William James16, ale carui carti traduse in franceza cu sublinierile criticului de la Viata romaneasca se mai pastreaza inca la BCU Iasi).

Se stie apoi ca nu doar in propriul scris, ci si in editarea textelor lui Eminescu (dupa o minutioasa cercetare a manuscriselor de la Academie), Ibraileanu opteaza pentru variantele fonetice, adica pentru acele forme apropiate de rostirea naturala, fireasca. Prin aceasta, Ibraileanu se dovedeste fidel scolii lingvistice iesene, in special teoriilor despre limba ale lui Alexandru Philippide (vezi si ortografia Vietii romanesti), cu larga deschidere antropologica. Criticul nu a intentionat insa niciun moment sa sustina teza unui Eminescu "poet regional", moldovenizandu-i versurile tendentios. El a vrut doar sa-l redea pe Eminescu intr-o forma vie, cat mai autentica, adica mai apropiata de fond.

In cautarea formei perfecte

In fapt, principiul primar, embrionul17 tuturor categoriilor de corecturi aplicate de la o editie la alta s-ar subsuma ideii de impersonalizare sau, mai clar, unei integrari organiciste a elementelor subiective si obiective. Este necesar, totusi, sa descoperim mai exact cand se produce declicul acestor "rescrieri" infinite si obsedante, luand uneori infatisarea implacabilei renegari a intregii pagini. Pe scurt, vrem sa aflam cand apar indoiala, ezitarea de a publica, anxietatea in fata textului tiparit, imposibil de ajustat si definitiv ca o piatra tombala.

Stim ca Opera literara a d-lui Vlahuta a fost considerata o carte esuata18 din mai multe motive: 1. apare intr-o forma neingrijita, cu multe greseli de tipar; 2. e scrisa dintr-o suflare pentru a obtine o catedra de istoria literaturii la Universitate; 3. este doar un capitol stingher dintr-o promisa serie de monografii, asadar o farama dintr-o monumentala istorie a literaturii romane pe care profesorul iesean nu a apucat sa o scrie niciodata, desi ar fi vrut.

Totusi, la o atenta citire a continutului tezei de doctorat19 descoperim ca autorul intentioneaza sa realizeze mai mult decat o monografie: Opera literara a d-lui Vlahuta este o lucrare de sociologie literara in spiritul analizei istorist-ideologizante realizata in Spiritul critic, unde se observa grija de a defini "epoca", si nu autorul luat ca pretext. Cert este un singur lucru: teza de doctorat are cam tot atatea greseli de tipar cate aveau si celelalte volume publicate de Ibraileanu, prin urmare nu intelegem nici motivul supararii sale, nici inexistenta unei a doua editii menite sa rectifice erorile primeia, asa cum se intampla cu celelalte volume de doctrina, Spiritul critic in cultura romaneasca (modificat in 1922) si Scriitori si curente (modificat in 1930).

Cu toate acestea, Ibraileanu ne-a lasat o virtuala a doua editie chiar in exemplarul adnotat de el insusi, ramas la Biblioteca universitara ieseana. Textul sufera o revizuire post-tiparire, operata prin corectarea, taierea si intercalarea cu creionul a unor observatii sau chiar prin legarea, la un loc cu volumul tiparit, a unor pagini manuscrise. Am descoperit ca, in mod surprinzator, si volumul Note si impresii din 1920 se supune aceleiasi maini de chirurg (de exemplu, pagini intregi din capitolul consacrat lui Vlahuta20 sunt taiate pe diagonala)! Deci, si in cazul acestuia ne-a ramas o virtuala editie a doua!

Fara indoiala ca misterul incepe sa se dezlege putin. Daca acceptam ca adnotarile pe marginea volumului Note si impresii trebuie sa fi fost facute dupa 1922, anul reeditarii Spiritului critic... si al esuarii proiectului de tiparire a aforismelor, deducem ca raman opt ani de tainice cazne asupra manuscriselor, ceea ce se suprapune si cu perioada cand Ibraileanu coboara in laboratorul manuscriselor eminesciene. Fara indoiala ca, dupa editarea variantelor impreuna cu C. Botez (1930), intelegand principiul director al gandirii creatoare eminesciene, criticul ajunge sa se inteleaga si pe sine, adica isi lamureste principiile originare ale propriei sale creatii.

In intervalul 1922-1930, preocuparea obsesiva a lui Ibraileanu pare a fi eliminarea reziduurilor de subiectivitate. In jurul ideii de impersonalizare el construieste un adevarat sistem de gandire. Insa termenul nu presupune, ca la Lovinescu, efortul de a compune o masca apolinica si nici stradania de conceptualizare sau de constructie a unui limbaj critic specializat. Criticul iesean propune o forma de impersonalizare ca adaptare a individualitatii creatoare la structurile mentale ale publicului receptor sau ca integrare organica subiectului si obiectului. Criticul-"cetitor" este, in fond, o formula a individului ce functioneaza concomitent si ca emitator, si ca receptor al propriului text.

Privind viata

Refuzul, in ultimul volum publicat, de a mai gira "of"-urile si "ah"-urile din tinerete, elementele de oralitate, entuziasmele spontane si izbucnirile retorice, lumineaza ceva mai mult decat un reflex "autocritic"21: mergand spre obiectivare, gandirea criticului de la Viata romaneasca tinde sa se adanceasca si sa se replieze spre adevarurile fundamentale. Distinctia intre adevar si reprezentare, intre forma si fond dispare nu numai la nivel stilistic, ci tinde sa se anuleze pe toate palierele de interes vizate de Ibraileanu, "forma" devenind o notiune filosofica.

Interesul pentru descoperirea misterului procesului cognitiv se regaseste intr-un stil nedezvoltat radial, prin completari si detalieri, ci prin "scurtare", proces de autocorectie ce demonstreaza pasiunea exprimarii esentiale, fara reziduuri de prisos. Mai mult, taierea pasajelor excedentare aplicata nu numai scrierilor unui Hogas, de pilda, dar si tuturor manuscriselor colaboratorilor, arata ca frugalitatea stilistica si ascetismul in expresie capata coerenta unei metode de lucru. Sunt suficiente numai doua exemple de interventii in text. Primul trimite la imaginea unui critic bolnav din pricina surmenarii, care "stilizeaza" insa, impreuna cu George Toparceanu, primele volume din ciclul In preajma revolutiei. Al doilea evoca figura patriarhului ostenit, stand infofolit pe cerdac si veghind redactarea romanului Golia, de Ionel Teodoreanu (aparut in 1934). Oriunde isi face simtita prezenta, penita criticului reteaza fara mila, cautand sa croiasca drumul spre adevar.

Cuvantul nu trebuie sa falsifice, exhiband rizibilele tribulatii ale unui eu in expansiune, ci are menirea sa se apropie cat mai mult de gandul care l-a zamislit. Pentru Ibraileanu, invelisul estetic al continuturilor gandirii devine acceptabil abia dupa confruntarea dialectica intre gandul primordial si forma evanescenta in care el s-a intrupat initial (adica primele variante ale textelor). Scopul chinului, taieturilor si al interventiilor pana in ultimul moment inainte de actul tiparirii ar fi refacerea legaturii dintre ideea originara si realitatea subsecventa, inteleasa ca epifenomen.

Pe scurt, stilul lui Ibraileanu poate fi considerat o expresie a unui organicism sui generis menit sa stinga distinctia dintre formele trecatoare si fondul original rational. Este drept ca principiul integrarii organice a formei si fondului poate fi intalnit inca in primele pagini ale studiului Curentul eminescian, publicat in Noua revista romana in 1901 si reluat in Scriitori si curente (1909 si 1930)22. Refuzul separatiei didacticiste a celor doua concepte se transforma intr-o adevarata obsesie a integrarii contrariilor si a termenilor subordonati: individul si societatea, femeia si barbatul, viciul si virtutea, limba si vorbirea23, imaginatia ca extensie si psihologia ca intensie, creatia si analiza, scriitorii si curentele, arta cu tendinta si arta pentru arta, cultura si literatura s.a.m.d. Toate aceste "realitati" ajung in stare de echilibru dinamic, ca in teoria spenceriana a sistemelor sociale, abia dupa consumarea nenumaratelor procese de adaptare reciproca. De aici si ezitarile criticului, de aici si ostenitorul du-te vino intre limpedea conceptie despre viata, cristalizata inca din tinerete, si formele succesivelor variante.

S-ar putea spune, parafrazandu-l pe Ibraileanu, ca solutia de deslusire a intregului gandirii sale nu sta in adancirea analizei, ci in revelarea felului in care el "a privit viata". Literatura, asupra careia s-a aplecat cu mai multa atentie, nu reprezinta pentru el decat una dintre diversele forme ale vietii. La fel si critica literara. Forma originara nu presupune, asadar, nici gasirea celui mai frumos cuvant, nici descoperirea celui mai adecvat concept, menit sa jalonze un sistem de teorie literara. A manifestat o fascinatie neintrerupta fata de misterele gandirii in actiune si de acele principii capabile sa transforme vorba in fapta. Dar mai presus de toate, variantele textelor criticului dezvaluie un adevar fundamental: acela ca, in ciuda lipsei congenitale de energie vitala, lui Ibraileanu nu i-a lipsit energeia unei gandiri vii, capabila, la o adica, sa mute muntii din loc.



Note:

1. G. Ibraileanu, "Manechine", in Scoala noua, nr. 13, ian. 1890.

2. Idem, "Despre impodobiri", in Scoala noua, nr. 7, oct. 1889.

3. Vezi polemica tanarului Ibraileanu din Scoala noua, nr. 13, ian. 1890, cu revista Buciumul, in coloanele careia Petronius (Grigore Tausan) sustinea ca "filologia aduce vatamare literaturei". Ibraileanu nu accepta disjunctia dintre "litera" (filologie) si "literatura" deoarece, subliniaza el, ambele au fost create de creierul omenesc dintr-o nevoie "de a se multumi pe sine" si de "a cuprinde cat mai mult".

4. S. Mehedinti, "Politica si literatura", in Convorbiri literare, nr. 10, oct. 1907, articol in care redactorul-sef al revistei foloseste impotriva lui Ibraileanu nepermise argumente ad personam, numindu-l "Abece", "Kebes" sau "critic inept", pentru ca isi exprimase dorinta ca proza lui Bratescu-Voinesti sa capete o nuanta "mai semnificativa, mai revolutionara".

5. Mihail Dragomirescu, "Mozaic critic", in Falanga, nr.2, 17 ian 1910; vezi si Critica, vol. I, Doua ipostaze ale artei cu tendinta, pp. 257-283.

6. Nicolae Iorga, "Teoriile literare ale unui nou profesor la universitate", in Neamul romanesc literar, nr. 3 si 4, martie-apr., 1909.

7. Ovid Densusianu, "Din miscarea intelectuala", in Viata noua, nr.1, 15 febr. 1909.

8. Mihail Iorgulescu, "Triptic critic I. "Note si impresii" de

G. Ibraileanu," in Indreptarea 3, nr 247, 28 oct. 1920.

9. Andrei Braniste, "Critica d-lui G. Ibraileanu", in Adevarul literar si artistic, seria 2, nr. 4, 19 dec. 1920.

10. Tudor Vianu, "Cartile Scriitori romani si straini", in Gandirea, nr.5, mai 1927.

11. Izabela Sadoveanu, "G. Ibraileanu Studii literare", in Adevarul literar si artistic, seria 2, nr. 487, 6 aprile 1930.

12. In 1930, Ibraileanu publica trei volume, redactate si corectate probabil in paralel: Studii literare (ianuarie), Privind viata (mai) si Scriitori si curente, Editia a II-a (decembrie).

13. Vezi Insemnari literare, numerele 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 11,12, februarie-mai 1919.

14. In legatura cu preferinta pentru formele dialectale, C. Stere aduce importante marturii despre "apucaturile de crampon" ale lui Ibraileanu in sedintele de redactie evocate in vol. al VIII-lea din ciclul romanesc In preajma revolutiei.

15. Herbert Spencer, Principes de Sociologie, tradus de M. E. Cazelles, Librairie Germer Bailliere, Paris, 1883.

16. William James, Prcis de Psychologie, tradus de E. Baudin si G. Bertier, diteur Marcel Rivire, Paris, 1927. Tratatul lui James ilustreaza trecerea de la "psihologia structuralista" a facultatilor dominante spre psihologia empirica vizand formularea unei teorii a gandirii (vezi Epilogul, unde se discuta despre refacerea relatiei dintre psihologie si filosofie).

17. Despre metoda de "analiza embriologica" discuta Jean-Marie Guyau in La morale dpicure et ses rapports avec les doctrines contemporaines, Troixime Edition, Paris, Ancienne Librairie Germer Baillire, Felix Alcan Editeur, 1886.

18. Mihail Sevastos, Amintiri de la "Viata romaneasca", ESPLA, Bucuresti, 1956.

19. G. Ibraileanu, Opera literara a d-lui Vlahuta, Ms. 846 din fondul Bibliotecii Universitare "Mihai Eminescu", Iasi.

20. Idem, Note si impresii, Editura Viata romaneasca, Iasi, 1920, p. 60, 61, 62, 63, 64, 66. La BCU Iasi exista trei exemplare din acest volum. Cel cu autograful autorului este la carte rara, insa cel adnotat de Ibraileanu, in spiritul corecturilor exemplarului din Opera literara a d-lui Vlahuta, nu este semnalat ca atare, desi are acelasi statut.

21. Dictionarul general al literaturii romane, vol. III, Editura Univers Enciclopedic, p 565.

22. Al. Piru, G. Ibraileanu, Editura Minerva, Bucuresti, 1971, p. 119.

23. Majoritatea studiilor invoca argumentul conceptiei despre viata a scriitorului ("cum priveste el viata"). Dar "privirile" scriitorului asupra vietii nu reprezinta nicidecum o surprindere a unor elemente din domeniul opinabilului, ci ambitia de a cuprinde cu mintea matricea originara a gandirii autorului analizat, "filosofia" sa.

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Titlul apartine redactiei. In original capitolul se numeste "Istorie si filosofie".

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro