Cuvantul


Istoria critica, un concept teoretizat indraznet si aplicat defectuos
Doris Mironescu



Inca din prefata Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent se afirma ca orice istorie literara este si o istorie critica. G. Calinescu vedea istoria literara ca pe o ingemanare de perspectivism istoric si judecata estetica, deci ca pe arta suprema a studiosului de literatura. Ideea a devenit litera de lege, prezidand asupra tuturor istoriilor literaturii romane scrise dupa razboi. Cea mai interesanta provocare de pana acum, cea a lui I. Negoitescu din 1991, a insemnat o radicalizare a punctului de vedere calinescian. Iata de ce, faptul de a scrie si mai ales a teoretiza conceptul de istorie critica in 1990 a putut sa para multora doar o incercare de a demonstra validitatea unui pleonasm. Sa nu ne incurcam insa in etimologie.

Nicolae Manolescu isi defineste in prefata Istoriei critice a literaturii romane conceptul operational, atent in primul rand la originalitatea definitiei. Termenul major fata de care autorul incearca o delimitare este tocmai opul calinescian din 1941, caci celelalte intreprinderi, ale lui D. Micu, Ion Rotaru etc., sunt considerate simple "manuale", realizate dupa modelul compendiului calinescian din 1945. Motivul despartirii de Calinescu nu este faptul, des invocat de Manolescu, ca in Istoria acestuia nu sunt citati deloc criticii care s-au pronuntat cu privire la literatura romana. Nu doar lipsa de colegialitate a "unicului nostru critic literar care a avut geniu" (Manolescu dixit) este in cauza. Inca din prefata este amendata ideea calinesciana a "lecturii inverse", pe baza argumentului ca "daca istoria literara nu urca pe firul cronologic al operelor, din trecut spre viitor, caci nu poate face abstractie completa de prezent, ea nici nu-l coboara pur si simplu; mai degraba, ea citeste fiecare opera in legatura cu toate celelalte, care o preced sau care ii succed". In acceptia din 2008, istoria critica refuza sa isi insuseasca indrazneala orgolios demiurgica ("geniala") a lui Calinescu, care isi proiecta opera ca pe un fluviu narativ, fascinant prin siguranta curgerii sale dintr-un trecut deja informat de toata literatura prezentului intr-un prezent pregatit sa-si aduca aminte de propria geneza. Istoria lui Manolescu nu se mai doreste o Mare Carte a neamului, cuprinzandu-i, la o adica, nu numai istoria, ci si geografia. Criticul contemporan nu ambitioneaza sa scrie istoria literaturii la modul rapsodic-totalitar, incifrand intr-insa o "mare naratiune" identitara, si foarte bine face. (Din pacate ii lipseste taria de a afirma acest lucru raspicat, nerezistand nici tentatiei de a adauga cartii un subtitlu echivalent cu o gafa: "5 secole de literatura"!) In schimb, el isi propune sa mearga pe firul receptarii operelor, socotind literatura ca pe o "interglosare infinita". Ceea ce ar presupune, la modul ideal, o opera uriasa de recitire a lui Dosoftei prin Dimov si a lui Buzura prin Bolintineanu, repetata de citeva sute de ori, inventariind totodata si ansamblul lecturilor operei lui Eminescu, de exemplu, de la Maiorescu si Macedonski pana la Iulian Costache si Cristian Popescu. Proiect borgesian, pentru care ma tem ca nici fortele reunite ale tuturor institutelor Academiei nu ar fi fost suficiente. Din fericire, Manolescu isi nuanteaza imediat conceptul, cautand sa-l delimiteze si mai clar de cel utilizat de Calinescu in 1941.



I

Noutatea istoriei critice ar trebui sa fie tocmai componenta "critica", inteleasa de catre Nicolae Manolescu sub forma unei istorii a lecturii. Inarmat cu Jauss, Gadamer, Fernand Braudel si George Steiner, criticul opteaza pentru estetica receptarii, dand astfel cititorilor fiecarei epoci dreptul la glas. Istoria critica este deci o istorie a receptarii, insa, atentie, doar a receptarii specializate, a aceleia titrate prin opere cu patalama. Mainile care se deseneaza una pe alta in mottoul vizual al cartii sunt mainile a doi critici literari. Chiar atunci cand are nevoie sa invoce un caz flagrant de receptare aberanta, de confuzie a valorilor dintr-o opera, Manolescu recurge tot la critica deja consacrata sau la ceea ce ii tinea locul acesteia la un moment istoric dat, de exemplu "proza de idei" a unor Kogalniceanu, Russo sau Alecsandri in generatia de la 1848. Or, nu mai trebuie subliniat, o astfel de receptare exclude din start nivelul prim, al cititorului fara antrenament special, caruia, cel putin formal, ii este destinata opera. Publicul anonim al unei epoci, cel care "gusta" un anumit tip de literatura si este snobat de un alt tip, nu este luat in calcul niciodata in aceasta istorie critica. In aceeasi masura este exclus de la acest festin al lecturii si "rescrierii" critice si autorul de literatura propriu-zisa, desi in prefata criticul dadea credit in special acestei optici de inspiratie borgesiana. Obiectul istoriei critice nu sunt redimensionarile scrierilor vechi prin lecturi creatoare, apartinand artistilor. Astfel, lecturile eminesciene din pasoptisti sunt recontextualizate. Imaginea propusa de Calinescu, cea a geniului care alimenteaza o intreaga literatura, inainte si indaratu-i, este metodic refuzata. In schimb, sunt adesea invocate "imprumuturile" nemarturisite ale poetului din pasoptisti, ceea ce duce la o mai bogata conturare a imaginii operelor lui Alexandrescu, Bolintineanu etc. Procedand astfel, Manolescu cauta sa recupereze figura autorului din epoca, asa cum s-a plasat el insasi in dialogul literaturii contemporane, si nu s-o imbogateasca din perspectiva acrobatica a unei intertextualitati fastuoase. Lucru onest, si care ar putea fi acceptat cu recunostinta. Intr-adevar, cea mai buna parte a Istoriei critice este cea veche si pasoptista, acolo unde autorul face opera de revalorizare a unor opere pe care nici Calinescu nu reusise sa le recupereze convingator (in special Asachi si Heliade).

In schimb, in prea multe locuri din partea moderna si contemporana, criticul practica exact "lectura inversa" calinesciana pe care o acuza de inadecvare in prefata. Si asta intr-o scriere care parea ca rupe cu scoala marelui interbelic. In mai multe randuri, Manolescu cauta sa identifice sonuri pillatiene la Ion Barbu si argheziene la Lucian Blaga. Aceste interferente aparute pe orizontala unui singur deceniu sunt insa lipsite de orice relevanta pentru istoria critica. Dimpotriva, asocierile anticronologice ale lui Calinescu aveau sens epic, dand continuitate unei traditii presupus subterane. "Arghezianismul" lui Dosoftei si alura "getica" a lui Sadoveanu instaurau un tip de lectura proiectiv, tinand de o viziune. Dar a gasi, ca in Istoria critica, versuri la manire de Toparceanu la Blaga sau poezii cu animale mici la Barbu e cel mult o frivolitate, lipsita de gratia ingenioasa din incercarile asemanatoare ale lui Negoitescu, probabil cel mai mare nedreptatit din Istoria critica (si nu doar in capitolul ce-i este dedicat).

O alta importanta distinctie la care Manolescu tine este aceea intre istoria critica si dictionarul de autori. Cam neinspirat, criticul ii atribuie inca de la prima pagina a cartii sale tot lui Calinescu intentia de a realiza un fel de lexicon de literatura romana, ca si cum Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent ar fi un fel de Lepturariu mai vioi scris. Fireste ca Istoria calinesciana nu este un dictionar de autori, dupa cum n-ar fi stricat ca Nicolae Manolescu insusi sa nu evite cu atata obstinatie chestiuni atat de necesare intr-o istorie literara precum identificarea de scoli si curente, discutia miscarii literare la nivel ideologic, prezentarea generatiilor si a publicatiilor de cultura. Din Istoria critica a literaturii romane lipsesc revistele, curentele, multi dintre scriitorii socotiti de rangul al doilea sau al treilea, dar si cativa tinuti a fi chiar de rangul intai. Nu-i mai inventariem, suficient sa spunem ca numarul alarmant al absentelor si excluderilor i-a facut pe unii dintre cei mai indulgenti comentatori sa-si exprime speranta ca Istoria manolesciana nu este deocamdata decat un work in progress la care cititorii sunt invitati sa colaboreze, ad majorem dei gloriam. Manolescu justifica situatia prin operatia critica de inlaturare a "autorilor de dictionar". Insa autorii din aceasta categorie sunt adesea expediati de Calinescu in doua randuri elocvente, aproape cu acelasi numar de semne tipografice ca si la criticul contemporan. Principiul calinescian de evidentiere a valorii unui autor prin numarul de randuri acordat, perpetuat si de alti istorici, de la Piru la Negoitescu, este doar radicalizat de Manolescu, nu si inlaturat. Astfel, Vlahuta, figurand cu jumatate de pagina la Piru si cu zece randuri la Negoitescu, este retrogradat la simpla mentionare a numelui in Istoria critica. Aceeasi situatie cu Andrei Muresanu.

Din aceste distinctii manolesciene prin care este aparata si (oarecum) ilustrata ideea istoriei critice, profilul istoricului literar apare cu o identitate hibrida. Teoretician al ideii de istoricitate a literaturii si a lecturilor ei si deci urmas al lui Lovinescu, Manolescu se manifesta si ca un acerb aparator al esteticului exclusivist, cu spaime si timiditati care i-au amintit Mihaelei Ursa, intr-o cronica recenta, de Harold Bloom. Autor al unei mimetice Elegii pentru estetic de alura bloomiana prin anii 90, in conditiile unei perfecte acceptari a suprematiei esteticului in cultura romana, Manolescu nu uita nici in Istoria critica sa avertizeze asupra pericolelor ce pot veni din confundarea valorii strict literare cu un fapt sociologic sau altcumva. Sa nu uitam insa ca o judecata pur estetica nu functioneaza la turatie maxima in cultura romana decat incepand cu epoca junimista. Ne intrebam ce se poate face cu un criteriu exclusiv estetic in cazul unor scrieri precum acelea ale secolului XIX, unde vaste bucati de opere tin de un cu totul alt cod, cel patriotic, sa zicem, sau mai inainte cel religios. Numai datorita unor licente mai pot Hasdeu si Odobescu sa ramana "mari autori" ai unei istorii strict estetice. Si atunci Manolescu trebuie sa cedeze din nou calinescianismului care il ia pe dinainte.

Un paradox face ca singurul istoric literar postcalinescian care isi construieste o doctrina din ideea lovinesciana de istoricitate a valorii estetice sa isi refuze dreptul de a utiliza cele mai bune instrumente aflate la indemana (istorice, sociologice, filosofice, politologice) pentru fundamentarea unei viziuni critice si avizate asupra diacroniei literaturii nationale. Cu exceptia doar a catorva capitole, mai mult accidentale (cel despre publicistica eminesciana, remarcabil), filosofia, politologia si sociologia raman doar obiect de cozerie incidentala. De aici rezulta lasarea pe dinafara a istoriei miscarilor si curentelor literare, care ar fi implicat o situare ideologica atenta. Scriind o istorie doar de "mari autori" si numai uneori de "mijlocii", Nicolae Manolescu evita devenirea literaturii insesi.



II

Principiul de articulare al istoriei manolesciene, descoperit tarziu, dupa cum ni se marturiseste criticul din prefata, este cel al succesiunii bataliilor canonice, venit pe filiera Harold Bloom, desi el pornise de la constestatarii esteticului pur de pe pozitii istoriciste, feministe etc. Un principiu salutar, indispensabil intr-o istorie care evita sau pur si simplu nu-si permite

alura de "mare naratiune" a neamului, adoptand in schimb o masca laica. Istoria literaturii este o succesiune de epoci care isi definesc diferit conceptul de literatura si, in consecinta, scriu diferit. Momentele de rascruce sunt acelea in care canonul vechi devine nefunctional din cauza unei noi interpretari a ideii de literatura. Manolescu acorda cinstea de combatanti canonici lui Maiorescu si lui Lovinescu. Calinescu nu duce o batalie canonica, dar contribuie esential la configurarea finala a canonului modernist. Un al treilea canon ar fi cel proletcultist, lucru care ne face sa ne intrebam daca nu cumva Manolescu intelege prin asta ca un nou canon se instituie prin decret de stat, lucru magulitor pentru criticii literari, comparati implicit cu dictatorii, dar complet nerealist. Despre o batalie canonica in anii de inceput ai ceausismului autorul nu vorbeste, desi da semne clare (printr-un citat enorm din Sorin Alexandrescu, in postfata Istoriei) ca i-ar placea ca lupta sa personala impotriva partidei Barbu de la "Saptamana" sa fie socotita asa ceva. Dar toate bataliile canonice sunt proiective, nu defensive, ceea ce inseamna ca, daca si protocronismul ar fi considerat, toutes proportions oublies, o noua propunere canonica, marele canonizator ar trebui sa fie socotit criticul sau portdrapel, adica Edgar Papu. Se pune intrebarea daca intr-adevar critica generatiei 60 "a reusit sa impuna un canon diferit". Diferit de ceea ce impusesera cu forta jdanovistii din anii 50, da. Dar nu diferit de anteriorul canon modernist interbelic, ultimul impus firesc, in cadrul unei batalii "civilizate" si eficiente, deoarece canonul nu este o lista de autori in viata, ci un set de valori convenite de la care se revendica o epoca sau o generatie intreaga. Valorile sunt aceleasi pentru generatia lui Nichita Stanescu ca si pentru cea a lui Lucian Blaga. Ca atare, niciunul dintre criticii generatiei 60, nici Manolescu, nici Eugen Simion, nici Negoitescu nu poate fi socotit creator de canon, ci doar contributor la largirea canonului anterior. Altfel, ar trebui sa conchidem ca eliminarea din prim-plan, prin metoda uitarii minimalizatoare, a unor A. de Herz sau I. Al. Bratescu-Voinesti reprezinta o operatie creatoare. Istoriograful declara cu tarie: "canonul se face, nu se discuta"; dar lista neomodernista largita din perioada postbelica s-a facut in comun, intr-un efort colaborativ la care au participat toti criticii amintiti de Nicolae Manolescu in ultima sectiune a Istoriei si inca vreo cativa in plus.

O observatie cu privire la modul de a prezenta bataliile canonice in Istoria critica. Ele sunt atasate de catre istoriograf unui critic literar de autoritate, devenind astfel parte a ideologiei promovate de catre acesta. Manolescu pierde astfel din vedere complexitatea implicata de propria formulare a conceptului bataliei canonice. In afara fortei care ataca, exista si una ce rezista, iar aceasta va ceda scena dupa o lupta mai lunga sau mai scurta. Aceasta forta reactionara lipseste sistematic la Manolescu, desi principiul istoriei critice ii recomanda o privire comprehensiva. Astfel, batalia pentru modernism data de Lovinescu pare lipsita de obiect, cata vreme forta din spatele canonului literar anterior pare sa fie C. Sandu Aldea, autor de dictionar. De fapt, Lovinescu lupta cu o ierarhie intreaga de scriitori, unii foarte mari chiar si dupa standardele noii epoci, dar pe care criticul nu-i vedea ca atare in momentul primelor salve de tun. Cazul bizar al receptarii lui Caragiale de catre Lovinescu se poate explica astfel: criticul a apreciat ca opera marelui comediograf tinea de vechea intelegere a literaturii, nemaiputand fi integrata noii literaturi. In urma bataliei canonice, unii autori submerg cu totul, in timp ce altii sunt redefiniti, supusi unei lecturi creatoare si tradusi pe limba noii epoci. Iata cum devine Eminescu pentru Pillat si Streinu autor de poezie "pura", iar Creanga pentru Fundoianu un Mallarm rustic, fascinat de cuvinte, in timp ce Delavrancea, Al. Davila si Cosbuc intra intr-un partial con de umbra, nemairecapatandu-si niciodata statutul literar din timpul vietii. Nu e intelepciunea posteritatii, ci consecinta modificarii paradigmei de lectura si valorizare.

Ar fi utopic sa pretindem istoricului literar o prezentare a scriitorilor care au pierdut batalia canonica din unghiul "vechii literaturi" care i-a promovat si, pentru o vreme, i-a si impus. Insa ideile literare ale epocii trebuie si ele prezentate, iar acest lucru nu se poate face decat prin apelul la criticii "invinsi". Iorga nu mai este deci un scriitor mediocru, ci un literator de directie care guverneaza canonul postmaiorescian in epoca apusului sau. La fel Sanielevici sau Trivale, autori rar mentionati, care abia incap la "dictionar". Mihail Dragomirescu va fi fiind un caligraf impiedicat, insa ideile propuse de el dau forma noua unei literaturi hibride intr-o epoca de rascruce. Aceste lucruri nu sunt lipsite de impact asupra aspectului ierarhiei canonice in primele decenii ale secolului XX. Vreau sa spun ca unele omisiuni datorate lipsei de relevanta estetica a operei nu se mai justifica daca luam in serios implicatiile conceptelor dupa care Nicolae Manolescu isi conduce intreprinderea.



III

Nu avem motive sa credem ca, pentru Nicolae Manolescu, scrierea unei istorii critice a literaturii reprezinta o optiune care sa implice laborioase redefiniri de sine. Intr-un anume sens, Manolescu a scris dintotdeauna o critica... "critica", adica a stiut sa inglobeze in propriul discurs interpretativ si interpretarile altora, realizand astfel microistorii sui-generis ale receptarii unei anumite opere. Lucrul se vede bine in capodopera critica Arca lui Noe, in care spectacolul interpretarilor de texte este dublat de acela al duelului hermeneutic cu contemporanii. In Singura critica, Mircea Martin inregistra placerea oarecum copilareasca a cronicarului Manolescu de a scrie fie primul, fie ultimul despre o carte nou aparuta, pentru a putea sa se delimiteze de toate opiniile critice emise, aureolandu-si astfel propria opinie cu o autoritate usor histrionica. Datorita acestui fapt, autocitarea extinsa din segmentul prozatorilor interbelici si colajul de cronici descoperit de unii recenzenti mai ales in partea de literatura postbelica a Istoriei critice nu par, din acest punct de vedere, nelalocul lor. Poate ca "istoria critica" nu este atat o conceptie noua cu privire la istoria literaturii, cat mai degraba o metoda si un stil.

Jocul manolescian al dialogul cu criticii si al distinctiilor de autoritate reuseste cel mai bine in cazul operelor vechi. O anumita iritare se simte in discutarea "marilor clasici", ca si cum ceva i-ar scapa. Capitolul "Eminescu" seamana cu o rafuiala cu I. Negoitescu, incercand sa aduca discutia operei romanticului pe terenul realitatilor secolului XIX. Din pacate, criticul scapa din vedere ideea de articulare a operei, pe care poetul o avea puternic in minte. Asa incat portretul refuza sa se inchege, iar opera pare a fi cercetata cu dezamagire si dezgust. Oda (in metru antic) ii pare conceptuala si ii suna nefiresc, Luceafarul este un poem ideologic scris in metru nepotrivit. Sunt agreate, polemic, Umbra lui Istrate Dabija voievod si Din Berlin la Potsdam. Cu toata vointa vizibila de creatie critica, imaginea operei pare una schimonosita, lipsita de firesc si nejustificand nici macar asezarea lui Eminescu in calitate de pilon de rezistenta al canonului maiorescian.

In genere, stilul manolescian este unul intelectual, chiar speculativ, fara talentul naratiei. Criticul disociaza adesea, cu placere, intre patru acceptii ale istoriei literare, trei concepte care ordoneaza impresionismul lovinescian, doua tipuri de autenticitate. Ticul frazei sale este unul morometian: "trei chestiuni rezulta din cele spuse de Tugurlan" este ecoul involuntar si parodic care acompaniaza deliberarea manolesciana. El descrie exercitiul sanatos al inteligentei, combinat cu placerea histrionica de a uimi si cu gustul autoritatii. Criticul hermeneutizeaza demonstrativ, criticii invitati in dialogul colegial devenind, in cele din urma, simple instrumente ale unui excurs intelectual propriu, seducator. Capitolele dedicate autorilor incep adesea cu prezentarea partii celei mai putin cunoscute (proza lui Toparceanu, publicistica lui Calinescu), construind pe urma portretul, asa cum paleontologii reconstituie dinozaurul dintr-o unghie. La fel de obisnuita este intrarea in discutia unui roman de la un citat relativ scurt, care se vadeste a contine, pana la urma, toate elementele poeticii autorului. Este procedeul din Arca lui Noe, reluat in capitolele Istoriei. Din pacate, ceea ce se reia nu este doar procedeul, ci pagini intregi, uneori zeci de pagini. Problema nu este doar insatisfactia cititorului care si-ar fi dorit sa citeasca noutati despre Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Principiul de articulare al istoriei literare este el insusi amenintat prin astfel de preluari. Mici analize de text sunt dilatate pana la a inlocui prezentarea unui autor. Se ajunge ca despre Rascoala sa nu se spuna decat o fraza calinesciana, lipsita insa de demonstratia care ar fi trebuit s-o preceada. Intr-o astfel de pagina critica narcisista si lenesa, verdictele repezi par nedrepte, oricum nejustificate. Istoria literara n-ar trebui sa se transforme intr-un simplu pretext pentru a scrie fraze precum: "romanul Logodnicul si alte scrieri marunte nu prezinta niciun interes literar" sau "mare poet, Bacovia nu este decat la debutul sau" sau: "nuvelele sGabrielei Adamesteanut nu prezinta nici ele vreun interes literar". Afirmatii oricand contestabile de pe pozitii simetric opuse: Logodnicul Hortensiei Papadat-Bengescu este un roman excelent chiar si fara pledoaria lui Negoitescu, Bacovia se releva un poet inegalabil pe tema conditiei poeziei tocmai la sfarsitul carierei, iar nuvelele Gabrielei Adamesteanu sunt, de fapt, extraordinare. Mie spatiul nu-mi ingaduie sa fac vreo demonstratie...

Talentul speculativ al lui Manolescu nu este sustinut si de harul naratiunii un motiv in plus, poate, pentru a cultiva o distanta evidenta fata de modelul calinescian de istorie literara. Fireste, nimeni nu-i poate reprosa criticului lipsa intentiei epopeice; dimpotriva, tocmai aici ar fi avut el un excelent motiv spre a da o istorie altfel orientata, de care cultura noastra are inca nevoie. Insa chiar structura Istoriei sale este amenintata de lipsa oricarui factor de coagulare epic. Intr-un loc istoricul descrie placid, din unghiul tematic, poezia modernista; mai incolo scormoneste romanul lui Camil Petrescu in cautarea unui liniament naratologic. Neputand rezuma cu talent si silit sa progreseze doar speculativ, criticul ajunge sa produca, in cazul unor opere ample, capitole informe, nedecise, chiar daca judecata de gust este la fel de precisa ca aiurea. Este cazul capitolului dedicat lui Sadoveanu. De asemenea, o problema a Istoriei critice tine de necesara ritmare a generatiilor, de punerea in valoare a stafetei nevazute a traditiei si de marcarea momentelor de inflexiune ale acestei traditii, a punctelor de cristalizare exemplara a epocilor literare. Pentru asa ceva ar fi fost nevoie de darul formularii memorabile in stilul sublim. Cand are nevoie de evidentierea monumentalului, Manolescu il citeaza pe Iorga (la Varlaam) sau pe Calinescu, la un moment dat chiar pe Sorescu (Anton Pann). In locurile unde se aventureaza el insusi sa emotioneze, criticul rateaza, cum se intampla in capitolul dedicat lui Creanga, unde simpatia cititorului este solicitata defectuos si chiar rizibil: "Si oare nu incepem a crede ca prima noastra iubire a fost, ca Smarandita popei, o zgatie de copila agera la minte?". In fine, niste derapaje se inregistreaza si in locurile in care, uitand ca a inceput sa faca o "istorie critica" si nu una pe calapod calinescian, Manolescu produce portrete de scriitori. Rezultatele sunt lamentabile acolo unde criticul are de efectuat vreo vendetta personala (Valeriu Cristea, Paul Goma), dar, fapt semnificativ, chiar si atunci cand criticul este animat de cele mai bune intentii rezultatul nu este mai bun: "Sadoveanu nu ne face impresia ganditorului interiorizat, ci a celui care viseaza cu ochii deschisi la o lume numai de el vazuta". Cauza este, probabil, lipsa darului de observatie morala, caci acolo unde e vorba de a descrie fibra etica a unui personaj ca Apostol Bologa, Manolescu isi da masura stiuta din Arca lui Noe. Deci nu observatia omenescului, ci inca o data speculatia datelor din text il ajuta sa faca performanta in interpretarea literaturii.

Istoria critica a literaturii romane reprezinta o incercare de a iesi de sub mantaua calinesciana, pe de o parte, prin adoptarea conceptului istoricizant de batalie canonica, pe de alta parte, prin optiunea pentru dialogul interpretarilor. Prima tentativa duce la o reusita partiala, schitand pe jumatate conturul a ceea ce credem ca ar trebui sa fie "batalia canonica" si lasand cealalta jumatate pentru altcineva, mai tarziu. A doua directie, cea a survolului critic prin bibliografie, reuseste la epocile vechi, fiind uitata pur si simplu la unii interbelici. Conceptul de istorie critica, teoretizat indraznet de catre Nicolae Manolescu, este aplicat defectuos mai ales din cauza inevitabilei mosteniri calinesciene a criticului. Paginile reusite, memorabile, seducatoare sunt numeroase, dupa cum si erorile de informatie, verdictele pripite si chiar gafele stilistice abunda. Capitole proaspete si originale alterneaza cu unele pripite, culminand cu unhappy ending-ul din capitolul "Contemporanii", unde asteptata triere si clasificare in functie de afilieri si afinitati este inlocuita cu un inventar capricios de nume si opere care nu se lasa prinse in serii. Istoria critica a literaturii romane este o carte hibrida, in care tentatia calinescianismului monumental se confrunta cu o aspiratie lovinesciana spre echilibru si rigoare. Niciuna dintre ele nu castiga.

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro