Cuvantul


Profesiunea: critic literar
Antonio Patras





Oricat ar parea de bizar, Lovinescu nu a avut modele. El insusi marturiseste undeva: "N-am privit niciodata in sus, pentru a nu fi supus vreunei umiliri, ci numai in jur, la egali, si mai ales la inferiori"1. Or, din unghi psihologic privind lucrurile, refuzul modelelor are ca mobil recunoasterea fortei lor de impact asupra unei personalitati fragile si puternice deopotriva, care nu vrea sa-si accepte vulnerabilitatea. In consecinta, cu dreptate vorbea Ileana Vrancea despre un soi de fascinatie a ratarii si anonimatului, ce l-ar fi determinat sa-si proiecteze terapeutic in altii propriile aspiratii nerealizate. Asa de pilda, la scriitorii de care s-a ocupat ca monografist (Jean Jacques Weiss, Negruzzi, Asachi, Grigore Alexandrescu) criticul insista, firesc, asupra raporturilor dintre om si opera, ceea ce-l ajuta sa prinda sensul unor profunde afinitati de destin, cautate parca intentionat si, cu precadere, in linia acelor vocatii neimplinite, "sufocate de imprejurari potrivnice"2. La fel, peste ani, cand cerceteaza cu aplicatie documentele despre viata lui Maiorescu, e inclinat sa accentueze mai curand imperfectiunile, marcat fiind de constiinta "realei faramitari a unui bloc ce nu s-a realizat niciodata"3.

Cand insa va fi ajuns el insusi un model, Lovinescu simte imboldul firesc de a-i sustine pe ceilalti, pe scriitorii tineri indeosebi. Numai ca, fara constrangerile autoimpuse in cazul afirmarii de sine, discursul nu convinge si rateaza obiectivitatea, prin exces de zel. Nu intamplator, "planetele" dedicate tinerilor dateaza, majoritatea, din epoca senectutii, cand se accentueaza si constiinta propriului sfarsit proiectat in lumina apostolatului cenacular de cateva decenii. Asteptarea scriitorului genial care ar fi trebuit sa bata in usa locuintei de pe strada Campineanu a fost prea indelungata pentru a nu lasa urme, si amfitrionul de la "Sburatorul", pierzandu-si rabdarea, incepe sa semneze cecuri in alb (pentru Lucia Demetrius, Ioachim Botez, Dan Petrasincu s.a.). Asa se explica si nota testamentara a scrisului lovinescian, accentuata de faptul ca autorul pare sa nu se mai teama acum de greseala altfel n-ar lasa garda jos, cu atata dezinvoltura. Dar si in imprejurarile acestea, oricat s-ar stradui, Lovinescu nu reuseste sa fie spontan, lipsit de crispari, iar entuziasmul pe care-l afiseaza lasa impresia unui procedeu retoric abil regizat, menit sa garanteze generozitatea criticului ajuns pe culmile gloriei, prin urmare indreptatit sa consacre valoarea cu un simplu gest aprobator, de tipul clatinarii din cap, fara argumente de prisos. Privind lucrurile cu ochi rai, s-ar spune ca asemenea manifestari vizeaza nu atat afirmarea unor valori anume, cat consolidarea prestigiului personal sau, mai exact, verificarea fortei de impact a propriului cuvant ceea ce, in ultim resort, e pe deplin justificat. Dupa o viata dedicata scrisului, patruns de sentimentul zadarniciei a toate cate sunt, Lovinescu are suficiente motive sa-si ofere, tardiv, satisfactia de a fi devenit un judecator bun, capabil sa imparta dreptatea. Pana aici e totusi cale lunga.



"Revizuirile". De la idee la forma

Intorcandu-ne, in timp, la epoca de dupa stagiul parizian (dupa 1910), trebuie sa consemnam ca moment de gratie in evolutia criticii lovinesciene intuitia necesitatii revizuirilor, principiu-cheie al intregului edificiu doctrinar, ce prefigureaza (in opinia autorului) teoria mutatiei valorilor estetice. Ideea revizuirilor i-a venit lui Lovinescu cel mai probabil odata cu recitirea cronicilor scrise de la aparitia Pasilor pe nisip (1906), in intentia publicarii lor in volum. Insatisfactia estetica va fi fost atat de puternica, incat criticul s-a vazut nevoit sa-si rescrie, pur si simplu, textele, dupa o conceptie stilistica de ordin abstract, muzical (pe tipar simbolist), total contrara impresionismului mimetic faguetian. Dupa cum afirma in Memorii, "stilul de acum (din primele doua volume de Critice, n.n.) cauta efectul artistic prin rezerva, distinctie si evitarea pulsatiei vietii", fiindca "stilul nu e o creatie a mecanismului vietii, ci a unei anumite conceptii, imprecisa de altfel, pe care satisfacand-o, respiratia ii ia ritmul; departe, asadar, de a fi un generator, e un succedaneu; viata devine anexa artei, pe al carei ritm il imprumuta"4. Pe astfel de observatii s-a bazat Negoitescu pentru a demonstra caracterul simbolist al criticii lovinesciene5, interesata preponderent de valorile sugestive (recte estetice) ale limbajului. Intr-adevar, daca simbolismul e "adancirea lirismului in subconstient prin exprimarea pe cale mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc"6, presupozitia criticului nu e departe de adevar, avand in vedere ca Lovinescu nu renunta deocamdata la pretentiile artistice, in ciuda numeroaselor declaratii de intentie. Revizuirile se refera, intr-o prima faza, exclusiv la modificarile formale, ceea ce va trezi mai tarziu nemultumirea autorului, obligat sa constate: "Fragila pasta vaporoasa, inconsistenta, gratioasa, s-a deformat fara ca, in schimb, sa fi castigat in densitate, in intelectualitate, in autoritate. Transpusa intr-o stilistica masiva lapidara, voit si pretentios eliptica si obscura, lipsa de substanta intelectuala trezeste sentimentul special al dezarmoniei dintre forma si fond, comparabil celui resimtit in fata spectacolului penibil al unui om care ar simula mari sfortari musculare pentru a ridica o ghiulea de cauciuc"7.

Ulterior, recunoscand ca textele din perioada colaborarii la "Flacara" (1914-1916), de cand dateaza si seria Revizuirilor (in Critice, vol. 3, 4), marcheaza o evolutie de la maniera facil literaturizanta inspre "fagasul adevaratei critice" (inceteaza si tirul polemic indreptat asupra "Samanatorului"), Lovinescu ia in calcul preponderent criteriul moral, impus cu stringenta dupa izbucnirea razboiului. Prin urmare, in pofida opiniilor defaimatoare ale adversarilor, "revizuirile" nu sunt semnul inconsecventei, ci ilustreaza, dimpotriva (macar in intentie), necesitatea raportarii constante la niste principii stabile (asa-numitul "dogmatism"), fara de care nu exista autoritate in critica. Calinescu remarca, pe buna dreptate, ca revizuirea "e un act de adanca deliberatie critica", "o victorie a spiritului stiintific asupra amorului propriu scolastic", avand "un merit considerabil, caci face din adevarul critic, ca si din cel stiintific, o functie a creatiei in permanenta activitate"8. Asadar, daca programul schitat acum reprezinta, am spus-o deja, "o prefiguratie a mutatiei valorilor estetice, in care formulele expresiei sunt variabile dupa epoci si conceptii momentane"9, sa vedem cum intelege Lovinescu sa-si revizuiasca opiniile.



Imperativul etic.

"Nationalismul" lovinescian

Pe timpul conflagratiei mondiale de la inceputul veacului trecut, atitudinea militant-nationalista a gazetarului de la "Flacara" corespunde principiului onest de revizuire morala, care impunea scriitorului sa se implice in viata publica. Nu trebuie sa facem confuzie, prin urmare, intre acest gen de actiune, cu miza etico-sociala, si revizuirile-rescrieri ale propriilor texte, de la primele variante publicate in presa, trecand apoi in volum, pana la editiile definitive. Cum insa modificarea opiniilor personale despre un scriitor sau altul pare inteleasa, lucid, ca fenomen firesc, inevitabil chiar, in virtutea mutatiei valorilor, implicarea constiintei morale e presupusa din capul locului si in procesul acesta al rescrierii, care are drept resort dorinta de reformulare cat mai convenabila, in timp, a personalitatii criticului. Ca atare, daca tinem cont de functia pedagogico-educativa a profesiunii impartasite de Lovinescu, nu vad de ce am ignora, cum ne indeamna unii comentatori, legatura mai mult decat evidenta dintre cele doua tipuri de "revizuiri". In plus, ne obliga sa gandim astfel insasi ideea evolutiei organice a personalitatii (cristalizata sub forma dialogului sustinut dintre spatiul privat si cel public, persoana/ persona, traire intima/ masca sociala), exprimata cat se poate de clar, cu o insistenta nelipsita de noima, in Memorii. Sa revenim, asadar, la momentul crizei morale prin care trece societatea romaneasca in timpul Primului Razboi Mondial, spre vadita ingrijorare a gazetarului.

Indignat de lasitatea politicienilor, Lovinescu cere insistent intrarea Romaniei in lupta de partea fortelor democratice si critica virulent tradarea intelectualilor trecuti in tabara dusmana. Victimele predilecte ale verbului sau pedepsitor sunt Gala Galaction si Arghezi, impreuna cu intregul cerc de artisti din jurul lui Bogdan-Pitesti (personaj excentric, dubios, un fel de Mecena autohton al carui rol pozitiv incepe sa fie recunoscut de istoria literara vezi studiul recent al lui Angelo Mitchievici, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente). Evident, nu numai intelectualii sunt de vina. Chiar daca nu pactizeaza cu strainul cotropitor, toti romanii gresesc prin pasivitatea lor milenara, din care n-a izbutit sa-i scoata rapida modernizare a vietii economice si sociale. "De aproape un veac, nu facem decat sa visam"10, constata gazetarul, neimpacat cu ideea mioritismului nostru pagubos. "Ne lipseste o buna orientare morala"11, continua el in alt loc, "caci in aceste clipe supreme pentru existenta neamului nostru, trebuie sa iesim din apele statatoare ale contemplativitatii. Trebuie sa ne schimbam personalitatea"12. Cu toate acestea, oamenii mari intarzie sa dea poporului un exemplu adevarat si demn de urmat. Patriarhul se roaga. Regele sta pe ganduri. Pana si Nicolae Iorga (altadata zgomotos ca un uragan) pastreaza o enigmatica tacere.

Lovinescu, in schimb, nu mai poate rabda, si face apologia "razboiului sfant", pe motiv ca "ar raspunde instinctului de conservare si de unitate"13. Totodata, in asemenea circumstante, dezideratul artei pentru arta si al judecatii impartial estetice ii pare inadecvat, criminal chiar. E drept, "in vremuri normale pana artistului trebuie sa mearga spre arta", dar "in timpuri de mare cumpana pentru fiinta neamului, ea trebuie pusa in slujba altor datorii, mai sfinte"14. Apoi, chiar in conditii de pace, "parasind seninatatile artei, literatura noastra ar trebui sa joace si un rol national"15, pentru ca "traim intr-o tara de imitatii si nu de imitatii organice, ci de imitatii exagerate si fara nici un rost"16. Cine cunoaste cat de cat conceptele de baza ale sistemului critic lovinescian ar putea crede ca vorbim despre unul dintre adversarii cei mai inversunati ai autorului Istoriei civilizatiei romane moderne. Si nu ar gresi prea mult, fiindca acum, inabusind cu totul artistul din sine, ca si celelalte aspiratii de afirmare individuala, Lovinescu iese pentru prima oara la rampa in postura de tribun al neamului, cu o voce puternica, dar impersonala, de militant al cauzei nationale. In conditii similare, peste aproape trei decenii, batranul critic va fi pus la zid din cauza "estetismului", acuza grava, reluata pe diverse tonuri pentru ani buni de atunci incolo.

Semnalam, asadar, aceasta inedita ipostaza a personalitatii lovinesciene, cu precizarea ca imperativul etic inlatura o vreme frivolele preocupari beletristice. Si doar acum, in cel de-al doilea deceniu al noului veac, Lovinescu uita cu totul de vocatia sa literara. Macar sub acest aspect, revizuirile inceteaza sa fie "un semn de constiinta artistica si de pasiune a realizarii de sine", ca de obicei. Altfel, cand se iveste ocazia editarii cronicilor intr-un nou volum, tanarul Lovinescu observa neglijentele si le corecteaza tacit, lasand nemodificata data aparitiei in gazeta. Mistificatia n-a trecut neobservata17, desi e posibil ca la mijloc sa fie doar o simpla neglijenta. In ceea ce ne priveste, inclinam hotarat spre ipoteza greselii intentionate. Argumentul e, bineinteles, de natura psihologica: Lovinescu isi gestiona prea bine imaginea ca sa nu comita din cand in cand pacatul nevinovat al cosmetizarii amanuntelor defavorabile. "Pasiunea realizarii de sine" a invins in cele din urma, si in cazul de fata, scrupulele morale. Spre folosul literaturii romane, desigur.



Note:

1. E. Lovinescu, Agende literare, vol. VI, editie de Monica Lovinescu si Gabriela Omat, Note de Alexandru George, Margareta Feraru si Gabriela Omat, Editura Academiei, Bucuresti, 2002, p. 616.

2. Ileana Vrancea, E. Lovinescu, artistul, E.P.L., 1969, p. 19. Aceeasi idee la p. 180: "Pe langa afinitatile sufletesti, E. Lovinescu se simte legat de eroii sai printr-un destin comun, deopotriva zadarnicit. (...) monografistul voia sa imparta cu ei nu stiu ce spaima secreta a neimplinirii".

3. Ibidem. Din cauza unei iubiri prea exclusiviste pentru Lovinescu, Al. George exagereaza vadit atunci cand afirma ca Negruzzi, Alexandrescu sau Asachi "nu sint figuri de prima marime ale literaturii romane si nici spirite cu care cercetatorul lor isi putea marca vreo aderenta de ordin spiritual. Dimpotriva, istoriograful ii priveste cu destula detasare, iar artistul din Lovinescu vibreaza doar arareori la unison cu ei" (vezi E. Lovinescu, Opere, vol. III, editie ingrijita de Maria Simionescu si Alexandru George, Studiu introductiv si note de Alexandru George, Editura Minerva, Bucuresti, 1984, p. 496).

4. E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, editie ingrijita de Gabriela Omat, Editura Minerva, Bucuresti, 1998, p. 79: "Si unul si altul, la vremea lor, mi-au parut insa cu atat mai necesare, cu cat le credeam mai fatale prin conjugarea lor, in timpul elaboratiei, cu ritmul respiratiei".

5. Ipoteza respinsa cu argumente convingatoare de Florin Mihailescu in studiul E. Lovinescu si antinomiile criticii, Editura Minerva, Bucuresti, 1972.

6. E. Lovinescu, Opere, ed. cit., vol. IX, p. 524. E vorba despre o definitie care, s-a spus, reduce simbolismul la influenta lui Maeterlink. Vezi si Memorii, ed. cit., p. 275: Daca "reducerea simbolismului la expresia starilor muzicale neorganizate pleaca, prin urmare, dintr-un fundament temperamental" si reprezinta "prelungirea personalitatii mele psihologice", nu trebuie uitat nici ca omul deliberativ "e capabil de a concepe si alte forme de cugetare sau de expresie decat cele ale temperamentului sau". Concluzia: "Pe cale speculativa am ajuns, asadar, la teoria genurilor literare". "Originea muzicala" a criticii este explicata de Lovinescu prin transformarea ideii intr-o stare de "constiinta organizata", la fel ca in cazul poeziei simboliste: "Am simtit intotdeauna prezenta unei stari sufletesti unice, fara de care capacitatea de speculatie verbala sau ideologica si deci de creatiune artistica este anulata; ea constituie tonalitatea de baza, nota muzicala ce se strecoara in intreaga arborescenta a constructiei critice" (ibidem, p. 78).

7. Idem, Memorii, ed. cit., p. 162. Vezi in continuare, pp. 163-164: "Pentru a ajunge la impresia elementara, la nota de baza a operei de arta, nu exista decat calea intuitiei, a carei prezenta consacra pe critic". Evolutia criticii lovinesciene presupune insa un proces marcat de intelectualizare: "O data cu intelectualizarea, cu tecnicizarea fazei de dupa razboi, era fatal sa dispara si regia insuportabila a acestui scepticism subdivizionar, prin ridicarea lui treptata spre un relativism estetic pur principial, ratasat la teoria cunoasterii" (ibidem).

8. G. Calinescu, Masca apolloniana a lui E. Lovinescu, in vol. E. Lovinescu interpretat de..., Studiu, antologie si editie de Florin Mihailescu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973, p. 199.

9. E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, ed. cit., p. 141.

10. Idem, Opere, ed. cit., vol. VI, 1988, p. 24.

11. Idem, Opere, ed. cit., vol. VIII, 1989, p. 152.

12. Idem, Opere, ed. cit., vol. VII, 1988, p. 211.

13. Ibidem, p. 41.

14. Ibidem, p. 55.

15. Idem, Opere , ed. cit., vol.VI, p. 10.

16. Ibidem, p. 184.

17. Vezi Florin Mihailescu, op. cit., pp. 23-26. Dupa ce afirma, indreptatit, ca revizuirile vin dintr-o "constiinta mai mult artistica decat documentara, ale carei radacini ideologice trebuie cautate (...) in convingerile impresioniste ale criticului", exegetul conchide, sever, in acelasi spirit cu adversarii criticului de la "Sburatorul" (Ibraileanu, Perpessicius): "Privim deci ca pe o eroare, ca sa nu zicem o gafa, procedeul citarii din editia definitiva cu trimitere la anii primelor editii sau, si mai grav, la momentul aparitiei in periodice".

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro