Cuvantul


Depasind modernitatea: crize si modele in cultura romana
Liviu Neagoe



Incercand sa gasesc un raspuns la intrebarea: ce este intr-adevar modern in cultura romana, cat de profund este localizata cultura romana in modernitate, am realizat ca exista un continuum in spatele tuturor controverselor, dezbaterilor sau polemicilor legate de subiecte precum: specificul national, identitatea culturala, forma si fondul, imitatia si spiritul critic, raporturile noastre cu Occidentul, Orientul, Balcanii, Europa... Am numit acest proces re-inventarea modernitatii: folosirea instrumentelor intelectuale ale modernitatii pentru a analiza si descrie o realitate care cel mai adesea s-a dovedit a fi prea putin moderna. Modernizarea culturii romane, care nu cuprinde in totul mai mult de doua secole, nu este pe deplin incheiata. Ne aflam inca in perimetrul unei culturi parohiale cu reflexe paternaliste, minata de propriile complexe identitare, cu mici insule de modernitate. Cu toata institutionalizarea noastra europeana, lumea rurala ramane principala referinta identitara. Ea este vizibila atat in modul cum este conservata memoria colectiva prin muzee, expozitii, pliante, albume, carti sau documentare cat si, mai ales, prin modul in care este promovata imaginea tarii in exterior. Este imaginea unui taran ideal, ce traieste intr-un sat traditional, anistoric si atemporal, nu cea a taranului real, cel care a experimentat cateva reforme agrare si o colectivizare fortata si incearca sa supravietuiasca intr-o lume postcomunista pe care nu o intelege si in care nu se regaseste.

Eseul meu incearca sa analizeze contextul in care inadecvarea culturii romane la modernitate s-a transformat in model, pentru a propune o iesire din criza. Modelele pe care le voi investiga reprezinta felul particular in care a fost adaptata, interiorizata, formulata si asumata modernitatea in cultura romana. Ceea ce defineste aceste modele este faptul ca modernitatea nu tine de firesc, de normalitate, ea nu se inscrie intr-o logica institutionala, ci de inzestrarea exceptionala a individului creator de cultura. Prin "iesirea din criza" ma refer la un fenomen cu totul particular, care deocamdata se manifesta periferic si discontinuu, fara a fi, din pacate, sustinut de politici si strategii institutionale care sa-i confere coerenta si pe care l-am numit: retea epistemica. Ceea ce numesc aici retele epistemice este un posibil model cultural ce poate lega cultura romana de modernitatea in prelungirea careia ne aflam si prin care intelectuali romani, fiecare cu domeniul sau de expertiza, pot lucra impreuna cu colegii lor occidentali in proiecte intelectuale comune, fara "eternele si fascinantele" noastre complexe de inferioritate de indivizi cititi si pe care nu-i stie nimeni. Din fericire, acest model cultural, al retelelor epistemice, exista si este functional, iar intelectualii romani, masteranzi sau doctoranzi, care sunt implicati in proiecte academice cu colegii lor, vestici sau estici, o dovedesc cu prisosinta. Insa acest model este initiat si finantat in majoritatea covarsitoare a cazurilor de universitati si institutii occidentale. Parteneriatele academice initiate de universitatile, institutele sau fundatiile culturale si educationale romanesti, trebuie sa o spun, sunt exceptia de la norma noastra culturala. Prin modul cum vom sti sa transformam exceptia a ceea ce am numit retele epistemice in regula culturala, vom dovedi ca am invatat sa ne asumam in mod productiv partea noastra de modernitate.



Emergenta modernitatii: occidentalism si autohtonism

Modernizarea culturii romane se produce in mod accentuat intr-un moment in care valorile, traditiile si institutiile erau deja consolidate in Occident. Ea traieste inca in acest decalaj temporal, pe care nu a reusit decat fragmentar si neriguros sa il depaseasca. Pentru a-mi clarifica termenii, voi spune ca inteleg aici prin modernitate atitudinea compusa din: spirit stiintific, stat neutru, economie de tip capitalist, secularizare. De asemenea, acord secularizarii urmatorul inteles: trecerea de la o rationalitate semnificanta la o rationalitate operationala, insotita de ruperea atributului de ordine a lumii, sinonima cu laicizarea. Dincolo de toate aceste precizari terminologice, modernizarea culturii romane s-a manifestat prin ambivalenta a doua orientari majore: occidentalismul, miscarea de apropiere fata de valorile si normele occidentale, si autohtonismul, refuzul occidentalizarii in numele cultivarii patimase a virtutilor locale. Din tensiunea creatoare a interferentelor si influentelor celor doua orientari avem ceea ce astazi numim cultura romana moderna.

Pe de o parte, aceste orientari circumscriu criza de identitate a elitelor culturale romanesti, care este similara cu insasi emergenta modernitatii. Incepand cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, calatorind in Europa apuseana, elitele locale nu se mai regasesc in patrimoniul european, ai carui aparatori orientali se considerau a fi pana atunci. Ei realizeaza ca exista un handicap intre "barbaria" locala si "civilizatiunea" apuseana si considera ca singurul mod al iesirii din izolare il reprezinta adaptarea, prin imitatie si accentuarea similaritatii, a realizarilor culturii si civilizatiei occidentale. Odata cu romantismul apusean este "redescoperit" folclorul local, prin Vasile Alecsandri sau Alecu Russo, lectura romanelor frantuzesti devine o moda in saloane, iar trecutul, mitologizat, prilej de mandrie nationala. Aceasta criza se produce intr-un dublu sens: atat in raport cu Occidentul, de la a carui mostenire culturala initiala se revendica, dar in a carui zestre de civilizatie nu se mai regasesc, cat si in raport cu Orientul, care nu mai corespundea propriilor aspiratii de renastere culturala. Aceasta ambivalenta, cu cortegiul ei de dorinte, neimpliniri, realizari singulare sau complexe identitare, va marca intreaga evolutie moderna a culturii romane.

Pe de alta parte, occidentalismul si autohtonismul, ca orientari culturale, prezinta o serie de trasaturi comune. In primul rand, ambele orientari sunt inspirate din teoriile occidentale asupra modernitatii. Nici chiar cei mai patimasi autohtonisti, interbelicii si protocronistii, nu au fost capabili sa creeze, folosind strict referinte indigene, o teorie care sa se opuna orientarii occidentalizante. In al doilea rand, ambele orientari se influenteaza reciproc in diferite formule si nuante, incat ele au devenit practic interdependente. Occidentalistii se raporteaza in mod critic la paseismul autohtonist, in timp ce autohtonistii le reproseaza occidentalizantilor alienarea fata de imemorialismul valorilor culturale nationale. In fine, dar nu in ultimul rand, nici una dintre orientari nu este inocenta; ele se afla intr-o permanenta competitie pentru putere, prestigiu si control privind resursele politice si simbolice. Miza "razboaielor culturale" de la noi este situata, cel mai adesea, in afara culturii.



Interiorizarea modernitatii: sincronism si forme fara fond

Doua modele teoretice, ambele din zona criticii literare, si doua atitudini culturale distincte caracterizeaza, in intervalul dintre a doua jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea, integrarea culturii romane in modernitate: criticismul maiorescian si sincronismul lovinescian. Polemizand cu excesul de latinizare ce amprenta cultura romana, in tendinta ei de a-si defini propria identitate, din prima jumatate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu denunta, de pe pozitii estetice, lipsa de discernamant in preluarea tuturor formelor culturale occidentale moravuri, institutii, productii literare prin formula, devenita clasica, forme fara fond. Criticismul sau, cu origini in mediul intelectual german si influentat de teoriile engleze ale evolutionismului, era conservator in forma, dar foarte liberal in fond. El a marcat nu doar o certa directie in critica literara a vremii, dar si o stare de spirit bazata pe toleranta, ironie, cultivarea valorii, asumarea spiritului critic. Datorita eforturilor de promotori culturali ale lui Titu Maiorescu si ale colegilor sai de la Junimea Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti literatura romana si-a recuperat, gratie poeziilor lui Mihai Eminescu, povestirilor lui Ion Creanga sau nuvelelor lui Ioan Slavici, dimensiunea rurala. Ea avea sa fie intregita de schitele si dramele lui Ion Luca Caragiale, ale caror personaje, amestec citadin de mahala zgomotoasa si pretiozitate mic-burgheza, descriau tabloul fidel al lumii romanesti de la 1900.

Manifestul maiorescian In contra directiei de astazi in cultura romana (1868) a cunoscut o indelungata cariera intelectuala. Ea avea sa fie favorizata de uriasul prestigiu intelectual pe care il avea in epoca gruparea literara de la Junimea. Orice referire critica ulterioara la cultura romana avea sa fie legata, in mod explicit sau implicit, de mostenirea culturala maioresciana. Aceasta mostenire culturala avea sa se manifeste fie ca reactie critica, in mod firesc, fie ca reevaluare de pe pozitii neoconservatoare. Criticile antimaioresciene ale teoriei formelor fara fond se grupeaza pe o axa a inadecvarii: inadecvarea la tendintele literaturii, venita din partea unor scriitori ca Ion Heliade Radulescu sau Alexandru Macedonski; inadecvarea la problemele sociale, ca reactie de pe pozitii socialiste a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea; in fine, inadecvarea la istorie, ca argument antimaiorescian al criticului literar Eugen Lovinescu. Critica negativa a formelor fara fond va fi reevaluata de catre reprezentantii primei generatii postmaioresciene: filozoful Constantin Radulescu-Motru, istoricul Nicolae Iorga, criticii literari Constantin Stere si Garabet Ibraileanu. Ei vor propune, cu instrumente culturale specifice, prin filtrarea conservatorismului, prin samanatorism si poporanism, o intoarcere la filonul traditional si patriarhal al lumii rurale, fiind mai preocupati de apararea spiritului national in arta si literatura. Activitatea lor va deschide o directie ce se va adanci in perioada interbelica si care va face din taran principala referinta identitara si vectorul de spiritualitate responsabil pentru rezistenta romaneasca la "vitregiile istoriei".

Modernizarea culturii romane s-a realizat in esenta ei datorita eforturilor literaturii si criticii literare. Cercetarea istorica a inceput sa se practice, ca demers stiintific, abia catre finele secolului al XIX-lea, datorita unei generatii Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Ioan Bogdan realmente inzestrata. Stiintele sociale au fost practic inexistente inainte de cercetarile de teren initiate in perioada interbelica de Dimitrie Gusti sau de studiile lui Henri H. Stahl. Cat despre filozofie, cu toate stradaniile, altminteri laudabile, ale lui Vasile Conta sau Mircea Florian, abia in cazul lui Lucian Blaga se poate vorbi despre o opera cu adevarat originala. Noile formule critice isi gasesc, la inceputul secolului al XX-lea, exponentul cel mai avizat in persoana din nou un critic literar! lui Garabet Ibraileanu. In volumul sau Spiritul critic in cultura romana (1909), autorul poporanist punea modernizarea culturii romane pe baza imitarii modelelor occidentale, insistand asupra faptului ca imitatia nu s-a produs in mod necritic, ci in doua formule simbolice: spirit inovativ si cel critic, manifestate distinct in provinciile istorice ale Vechiului Regat. Cu alte cuvinte, traditiile culturale locale si spiritul locului sunt raspunzatoare de modul in care a fost adaptata modernitatea.

Insa, cea mai elaborata analiza critica a culturii romane avea sa fie realizata in perioada interbelica de catre evident, tot un critic literar Eugen Lovinescu. In sugestiv intitulatul sau volum Istoria civilizatiei romane moderne (1924-1926), Lovinescu acorda un rol central imitatiei in ecuatia modernizarii, cu diferenta semnificativa ca formele isi creeaza treptat continutul, iar procesul de imitare si adaptare a formelor occidentale este numit sincronism. Pentru Lovinescu, "fortele revolutionare" liberale au fost cele care au generat impulsul modernizator, in timp ce "fortele reactionare" conservatoare au cautat sa limiteze acest proces. Ceea ce este nou si viu in cultura romana se datoreaza tocmai acestei confruntari si castigului de cauza pe care l-au avut pana la urma reprezentantii taberei liberale. Spre deosebire de predecesorul sau Maiorescu care a stiut sa-si converteasca prestigiul intelectual in capital politic , prestigiul lui Lovinescu, profesor, critic si istoric literar, promotor si conducator de cenaclu, a fost cel care s-a rasfrant asupra teoriilor sale.

Eugen Lovinescu a fost o figura singulara intr-o epoca preocupata pana la exces de definirea specificului national. Doua manifeste intelectuale au marcat, in enclava identitara interbelica, parcursul si crezul unei generatii. Primul este celebrul "Itinerariu spiritual", scris de nu mai putin celebrul Mircea Eliade, in 1927, care facea apologia "adevaratelor valori" ale noii generatii: autenticitatea, experienta, trairea existentei, spiritualitatea. Al doilea este "Manifestul crinului alb", scris de Petre Pandrea si publicat in revista "Criterion" in 1934, ce anunta o noua epoca creatoare si o noua generatie in cultura. Se gasesc in cele doua texte originile intelectuale a ceea ce mai tarziu avea sa se numeasca "Scoala de la Paltinis", in prelungirea careia o buna parte a culturii romane se afla asezata si astazi. Acestor texte li se mai pot adauga obsesiile ortodoxiste ale lui Nichifor Crainic si figura de spiritus rector a lui Nae Ionescu, cu deosebita influenta in formarea si evolutia intelectuala a tinerilor Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu. Toate aceste confruntari si mize intelectuale, doar schitate in acest paragraf, alcatuiesc tabloul unei epoci in care cultura romana s-a straduit sa-si depaseasca propriile limite si sa acceada la universalitate.



Asumarea modernitatii: modele culturale si iesirea din criza

Doua decenii si jumatate de comunism au reusit prin santaj, tortura, deportare fortata, interzicerea unor carti si autori, rescrierea istoriei, literaturii, filozofiei conform noii dogme sa deturneze cultura romana de la sensul ei firesc. Sfarsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 au fost o perioada de relativa liberalizare, cand din nou prin literatura si critica literara se puteau ocoli limitarile ideologice ale sistemului. Insa o alternativa ideologica sau civica, o abordare critica a dogmei marxiste sau productii intelectuale de tip samizdat nu au fost posibile. Intelectualii romani nu au putut, din cauza constrangerilor inerente sistemului, si nu au fost capabili, din pricina propriilor limitari valorice, sa creeze o retea de solidaritate profesionala, care sa functioneze ca fundament al unei incipiente societati civile. Cazurile individuale, atatea cate au fost, sunt prea putin semnificative pentru a putea vorbi despre o "rezistenta prin cultura" la presiunile totalitare. Cei mai multi intelectuali au preferat obedienta fata de cutumele culturii oficiale sau, "castalian", evaziunea in utopiile culturii pretins performante dar fara anvergura internationala. Ei erau, chiar daca nu se recunosteau ca atare, continuatorii unei traditii culturale marcate inca de obsesia originilor si de propriile complexe identitare si nu puteau propune alternative antitotalitare decat cu riscul de a-si anula cu buna-stiinta orice posibilitate de promovare profesionala. Mitul rezistentei culturale a sfarsit prin a fi o poveste culturala sortita a ascunde lasitatile si slabiciunile intelectualilor romani dintotdeauna.

In 1974, eseistul si istoricul literar Edgar Papu propunea, in revista "Secolul XX", un nou termen apt sa redea orgoliul intelectual al culturii romane: protocronism (etimologic, de la protos, "primul", si cronos, "timp"). Ideea conform careia creatii originale romanesti ar fi precedat si anticipat momente culturale universale era menita sa rastoarne odata pentru totdeauna complexul de inferioritate al unei culturi crescute in umbra Apusului. Semnificatia initiala a termenului a fost depasita, el fiind folosit pentru a desemna o intreaga serie de autori pentru care primordialitatea culturii nationale in raport cu cea universala ramanea valoarea suprema. Dar ambitia protocronistilor de a construi o teorie care sa fie bazata exclusiv pe referinte indigene nu a putut fi realizata. Limbajul lor s-a radicalizat pe masura ce criza societatii romanesti devenea tot mai acuta. In campul intelectual al anilor 70 80 protocronistii s-au aflat intr-o competitie permanenta cu alte grupari pentru prestigiu intelectual, onorabilitate culturala si accesul la functii si resurse.

Si totusi, in climatul tensionat al comunismului tarziu, ceva din normalitatea culturii a mai putut fi salvat. Iar acest lucru se datoreaza geniului si charismei filozofului Constantin Noica. Retras in inaltimile aseptice ale Paltinisului, Noica a initiat un veritabil program cultural, ce cuprindea traducerea dialogurilor platoniciene, discutii pe marginea fenomenologiei hegeliene si a textelor heideggeriene si, mai ales, incercarea de a oferi un concept romanesc integrabil discursului filozofic. Mai mult decat atat, Noica a ales nu doar sa predice, ci si sa practice acest model, prin "renuntarea la biografie" si intelegerea culturii drept unicul mod dezirabil de a fi al omului. El a atras in jurul sau multi tineri deosebit de inzestrati intelectual, sufocati de atmosfera irespirabila din cultura romana, pentru care modelul paideic oferit prin apropierea de marele filozof era revelarea insasi a genuinitatii culturii. Ceea ce defineste modelul cultural al "Scolii de la Paltinis" este faptul ca actul culturii se petrecea intr-un cadru neinstitutional si informal lipsit de constrangerile ideologice ale sistemului.

Pentru filozoful Noica doar creatia culturala ne putea salva de la uitare la judecata de apoi a istoriei. Insa pentru discipolii sai dintre care cea mai autoritara voce ii apartine lui Gabriel Liiceanu, cel care a descris aceasta aventura culturala in faimosul Jurnal de la Paltinis (1983) modelul paideic practicat la Paltinis era ceva mai mult decat atat: era o strategie de supravietuire culturala derulata sub semnul urgentei. Intoarcerea la forma adamica a culturii era, sau, cel putin, se dorea a fi, pentru discipolii noicieni, si o forma de disidenta, de rezistenta la presiunile sistemului. Cum o disidenta civica activa era aprioric sortita esecului, iluzia "rezistentei prin cultura" era singura forma prin care cineva isi putea pastra integritatea intelectuala. Cei mai multi intelectuali au hranit himera ca aceasta rezistenta se putea actualiza prin retragerea in orizontul ingust al studiilor de specialitate, prin schimbul de idei exersat pe potecile de pe inaltimile Paltinisului sau prin intimitatea cercului de prieteni cu care impartaseau experiente, idealuri sau valori comune. Sa nu ne amagim insa: "rezistenta prin cultura" nu a produs nici o capodopera. Incercand sa se opuna totalitarismului, cultura romana revenea la originile propriului modernism. Ce era de facut?

Postmodernismul (pentru care eu prefer termenul de modernitate tarzie, caci nu exista o diferenta structural calitativa in raport cu modernitatea) nu este neopasoptism. Nu trebuie sa reinventam institutii sau sa redescoperim aceleasi teme culturale pe care le tot repetam obsesiv de doua secole. Si nici nu trebuie sa traducem mereu, pentru a iesi din marginalitatea culturii, aceiasi scriitori care alcatuiesc zestrea noastra literara. Dar avem nevoie de proiecte culturale inteligente si pragmatice, de o anumita viziune fundamentata pedagogic si de o doza corespunzatoare de altruism. Intelectualii romani cu pozitii in universitatile occidentale care au stiut sa ofere o deschidere conationalilor lor, masteranzi si doctoranzi, implicandu-i in proiecte de cercetare comune, cu sprijinul colegilor occidentali, au facut infinit mai mult pentru cultura romana decat cei care se hranesc cu utopiile si nostalgiile interbelice ori ale comunismului soft crezand ca ea singura, splendoarea noastra culturala, ne poate asigura si recunoasterea internationala.



(Budapesta Bucuresti 2008)

Acest articol este disponibil integral.

Comentarii

Cautare
  
Editorial

Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......

citeste tot












Muzeul National de Arta al Romaniei         SapteSeri

  home  |  sumar  |  arhiva  |  abonamente  |  publicitate  |  contact  |  despre noi  |  echipa  |  guestbook  |  links  |  cariere

 www.reviste.ro  |  www.ziare.com © 2001-2011 gm.ro