Arhiva pentru Grămatici

Dă-l în măsa şi pe tacsu

cratima1
Dragii mei, profu’ Krem v-a urlat săptâmâni în şir că „mă-ta are cratimă”. V-aduceţi aminte? Da, da, piesa aia cu versurile alea mişto rău de tot „pentru bagabonţii care se respectă”. Cum sună refrenul: „Deşi e antipatică, apelăm la matematică/ Minusul de acolo e cratimă-n gramatică/ E doar o despărţire, te rog, nu-ţi ieşi din fire/Şi nu vărsa o lacrimă că mă-ta are cratimă.”
V-a spus el că sunteţi cool şi dacă puneţi cratima acolo, la mă-ta. Şi l-aţi ascultat. Nu-i aşa? Că s-a chinuit băiatul să lanseze o nouă tactică de-a vă învăţa gramatică. Numai că s-a oprit aici cu lecţiile lui despre cratimă, marele minus din gramatică sau matematică. Cum o fi. Ce păcat! Nu v-a spus să bateţi în tastatură pân-apare liniuţa şi la mă-sa, ta-su, frat-su, sor-mea, fii-mea. Adică la toate numele de rudenie. Fie că sunt rudele mele, ale tale sau ale sale. Că nu doar mă-ta are cratima. Are liniuţă şi mă-sa lu’ colegu’ ori ta-su lu’ vecinu’. Care mă-sa, care ta-su? Încerc să vă lămuresc … Citeşte mai mult

Confuzii şi atracţii

confuzii
-         Numele şi pronumele dvs.
-         Kadhafi eu.
-         Kadhafi e numele?
-         Da.
-         Bun, şi pronumele?
-         Pronume: eu
-         Nu din ăsta, sare ca arsă, inervată de-a binelea, asistenta care-i proscria lui Kadhafi o reţetă. Pronumele tău, dragă! Kadhafi şi mai cum te cheamă?
-         Ah! Zair. Citeşte mai mult

Foarte tare

foarte tare
 „Foarte tare frate, tare ta-ta-tare frate” , aşa ne cântă Grasu XXL feat. Mitză. Cine sunt? Habar n-am, frate! Ştiu doar că „foarte tare” e un clişeu „în vogă”, cu tendinţe pleonastice. Dar nu numai Grasu şi Mitză folosesc clişeul. De Claudia şi Asu aţi auzit? „Fetele se ţin toată ziua de pristii/Şi e foarte tare şi e foarte fain/Nu mai vor la şcoală, vor să facă nebunii/Şi e foarte tare şi e foarte fain”. N-aţi auzit?! Nu-i bai, n-aţi pierdut nimic. Nici eu nu auzisem. Cum de? Cum de ştiu de ei? Simplu. Ca să-mi susţin punctul de vedere, acela că această construcţie pleonastică „foarte tare” este întrebuinţată la tot pasul, fără măsură, devenind insuportabilă prin frecvenţa şi stereotipia ei, am dat o căutare pe Internet şi aşa am aflat de cei care ne (în)cântă foarte tare.  Însă nu numai cei care lălăie folosesc construcţia. Ar putea trece „neobservată” dacă ar veni doar din partea lălăitorilor, dar ea este folosită indiferent de context, rostită şi de oameni cu nivel de instrucţie înalt, întâlnită frecvent în mass-media. Citeşte mai mult

La sfârşitul săptămânei, se va circula greu din cauza ceţei

ceata
În urmă cu ceva vreme, Irealia îmi semnala  o buimăceală: de ce ar fi corect ceţii, nu ceţei, respectiv cetei, nu cetii. Mi-am propus să vă scriu un mic articol despre exprimarea prin desinenţe a genitiv-dativului.
Greşeli de genul celor din titlul : "sfârşitul săptămânei", “din cauza ceţei” pot fi evitate, dacă se compară forma de genitiv singular cu forma de plural a substantivelor feminine, pentru că desinenţele celor două forme sunt identice. Vorbim de substantive feminine, în genere, la ele se manifestă buimăceala.
Multe substantive feminine au la genitive şi la dativ desinenţa – e (la fel ca la plural), căreia i se poate ataşa, într-o situaţie dată, articolul hotărât de genitiv cu forma – i: fereastra casei, cartea fetei, vătaful cetei, sfârşitul vacanţei. Alte substantive feminine au forma marcată prin desinenţa  -i (la fel ca la plural), la care se adaugă articolul hotărât –i: sfârşitul săptămânii, minunile grădinii, tocul uşii, din cauza ceţii. Citeşte mai mult

Genul gramatical – distincţia naturală şi convenţională a sexelor

genurile
Toată lumea ştie că în limba română există trei genuri: masculin, feminin şi neutru, aşa am învăţat la şcoală, aşa ne spune Gramatica Academiei. Opoziţia dintre masculin şi feminin îi corespunde diferenţa de sex: elev-elevă, ţăran-ţărancă, leu-leoaică, câine-căţea ş.a.; ba chiar şi în numele proprii apare această concordanţă: Alexandru-Alexandra, Ionel-Ionela, Adrian-Adriana ş.a. În cazul bărbatului şi al femeii opoziţia de gen este naturală, aşadar, animatul se diferenţiază în masculin şi feminin. Criteriul după care decidem apartenenţa unui substantiv animat la un gen sau altul nu este unul strict. Nu orice substantiv care are terminaţiile de tipul -a, , -e, -ea este feminin. Sunt, într-adevăr, nişte elemente ajutătoare pentru indicarea femininului, nişte accesorii pe care le poartă femeia, dar asta nu e o regulă viabilă, sunt şi bărbaţi ornamentaţi, prin urmare, avem şi masculine în formă feminină: popă, tată, frate. Dar avem şi femei – bărbaţi bine (feminine desemnând persoane de sex bărbătesc), aţi auzit de căpetenie, santinelă, cătană, precum şi feminine care găzduiesc ambele sexe: Citeşte mai mult

Unora le place complect

COMPLECT
Cu toate variantele care apar în familia lexicală: incomplect, complecta, complectare etc. Pe mine mă rănesc în sensibilitatea fonetică şi grafică folosirea lor, şi mă bucur că, deşi forme răspândite, norma le-a condamnat, nu le-a acceptat, chiar dacă la un moment dat au concurat serios cu formele recomandate de complet, a completa, completare. Este un succes garantat al normei lingvistice, totuşi convenţională şi modificabilă în timp, în lupta cu tendinţa uzului reprezentat de formele greşite.
Nu mă stăpâneşte orgoliul cunoaşterii etimologiei, să dau peste nas celor care folosesc cu patos pe complect, spunându-le că, de fapt, complet provine din fr. complet şi lat. completus, ca atare trebuie să renunţe la forma folosită. Vreau să înţeleagă că …

Dacă ai bani îi cheltuieşti, dacă nu ai, îi numeri!

bani-portofel
Şi cum banii dvs. dau din portofel pe dinafară, nicidecum că nu mai ştiţi cum să trageţi de salarii, pensii, alocaţii, haideţi să vorbim despre ei. Despre parale în general, fie că sunt multe, fie că sunt puţine.
Să zicem că vreţi să faceţi cumpărături. Aţi găsit ceva care vă place. Costă 200 de lei. Şi nu 200 lei cum mai întâlnim pe ici, pe colo. Ştiţi că numai pentru numeralele de la 1 la 19 (sau cele terminate cu una din aceste cifre) Citeşte mai mult

Dilema de azi

dilema
Dilema mea de azi e cea de ieri, şi, cu siguranţă, cea de mâine. Mă aflu într-o oarecare încurcătură şi ar trebui să aleg între două posibilităţi cu perspective egale. Nu chiar echivalente, dar asemănătoare. Adică, dacă rămân în situaţia actuală, nu voi câştiga vreun beneficiu, dacă nu rămân, nici acest lucru nu îmi va aduce beneficii. E precum celebrul discurs al lui Caţavencu: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!"
După cum observaţi, dilema nu e doar o problemă de raţionament şi de argumentare, ci un act de reflexie în perspectiva unei hotărâri. Dar cum să mă decid când „două soluții contrare sau contradictorii ale uneia și aceleiași probleme, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la același rezultat”? Da, ştiu, situaţia are două ieşiri, dar ambele, dacă mă credeţi, sunt defavorabile. Citeşte mai mult

Între “a vrea” şi “a voi” există “a vroi” …

a vrea si a voi
Există în limba actuală forme verbale hibride, foarte des întâlnite şi total greşite: vroiam, vroiai, vroia, vroiaţi, vroiau (imperfect), atât de folosite, încât mulţi nici nu îşi imaginează ca ar fi greşite. Acest tip de greşeală este rezultatul contaminării celor două verbe a vrea şi a voi. Este întâlnită în special la formele de imperfect, mai rar la alte forme precum am vroit (perfect compus), vroise (mai mult ca perfect), vroind (gerunziu).
Prin urmare, sunt corecte doar formele de imperfect ale verbelor a vrea şi a voi de mai jos: Citeşte mai mult

Poveste diminutivală

poveste
Drăguţilor, să vă spun o povestioară. Eroii ei sunt Ionică şi Mărioara. Într-o ziulică de duminică, cei doi (fiind olecuţă îndrăgostiţi) şi-au încleştat mânuţele şi-au mers la o plimbărică printr-un părculeţ plin de pomişori. Totul era cruduţ în jurul lor, mirosea a ierbuţă proaspătă, iar aerul, cât de cât curăţel. Ştiţi că numai prin munţişorii noştri mai dăm peste aer curăţel, dar şi acolo am mititeluşe îndoieli. Aşa, ce vă spuneam? De plimbărica mândruliţei cu bădişorul ei. După un scurticel timp, probabil, fie de la atâta aer curat, fie le trecuse îndrăgostirea, nu ştiu sigur, li se făcu fomică, aşa că purceseră spre o tavernuţă ca să comande ceva de mâncărică. S-au aşezat la o măsuţă şi Mărioara ceru o ciorbiţă de văcuţă, felul întâi, o fripturică de porc cu cartofiori prăjiţi, o sălăţică de roşioare, felul doi, iar la desert dori nişte plăcinţele cu brânzică, dar şi-o bericică pentru a ajuta găzuţele din stomăcelul ei să iasă nestingherite. Ionică dori o ciorbiţă de burtică, un muşchiuleţ de râmător şi nişte costiţe, Citeşte mai mult