Cartea bărbatului care crede că poate gândi ca o blondă

Din ce se poate naște un roman câștigător la Concursul de Debut organizat de editura Adenium? Din ce altceva decât cantități relative de alcool, Shine On You Crazy Diamond ascultat de peste 3000 de ori și dorința unui mascul de a intra în pielea unei femei în general blondă și în particular tulburată sentimental și existențial. Cel puțin așa s-a născut romanul lui Cosmin Leucuța, Laptele negru al mamei.

Când o citești, simți cu buricele degetelor textura unei bancnote de valoare necunoscută, care te intrigă prin aspectul de puzzle ținut laolaltă de bucățele de bandă adezivă; un colț de o sută de parai, alt colț scos din circulație, un scriitor japonez plin de cute pe față, un filigran în formă de liră… Te scoate din minți că nu o poți folosi la cumpărături, dar o păstrezi și o arăți prietenilor să se minuneze.

Nu m-am putut abține să nu încerc să povestesc în stânga și-n dreapta despre ce este vorba în Laptele negru al mamei, deși nici eu nu eram foarte lămurită, poate din cauză că blonda principală, care rămâne nenumită (presupun că e un plan diabolic la mijloc, destinat atragerii cititorilor de sex masculin pentru care blonda este un arhetip al senzualității), aș putea spune că se ocupă cu finisarea unui monument dedicat plictiselii vreo câteva zeci de pagini. Alte câteva zeci de pagini se luptă cu ea însăși, scrie niște chestii absolut delicioase, poartă discuții cu un fost, un blond, un fotograf, Paul și Oliver, librarul-boșorog afurisit, face niște sex, participă la orgii americane și petreceri în togă autohtone.

Scris poate nu atât în stil fragmentarist, cât în stilul larvei care-și țese un cocon, înfășurându-se în fire de povești, romanul lui Cosmin Leucuța a pornit de la o poveste despre un băiat care vrea să fie scriitor, o fată care-l vrea mai mult pe băiat decât pe scriitor și o vecină adolescentă care se preface că-l vrea pe scriitor ca să ajungă la băiat. Povestea autorului s-a transformat într-una din poveștile blondei, care scrie, scrie și, când simte că se plictisește, nu mai scrie. Așa au urmat capitolele despre plictiseală, a căror lectură mi-a provocat un crâmpei de invidie, deoarece blonda noastră, absolventă de Arte, încă locuind cu părinții și șomeră, își petrece timpul făcând cumpărături. Nu am putut rezona cu dramele ei sentimentale și cu dilema fostul/blondul, nici cu meditațiile ei despre bărbați.

de la mic la cel mai mare, de la cel mai deștept la cel mai prost, de la cel cu ochii albaștri și părul blond la cel cu deviație de sept și cu urechi clăpăuge. Toți, fără excepție, sînt niște mașini, niște… programați pentru un singur lucru: să distrugă visele celor ca mine. Femeilor, adică.

O concluzie de fetișcană care se ia prea în serios, dar să nu uităm că în spatele gândurilor ei stă de fapt un bărbat. Bun, după ce-i suflă celei mai bune prietene de sub nas tipul cu care flirta, doar ca s-o protejeze de o dezamăgire, pentru că biata Bianca nu are stofă de one night stand-uri, blonda ajunge cum-necum în New York cu unul, Paul, mare șmecher, care se știe cu o mulțime de bogătași și învârte niscai afaceri necurate. Și ce se întâmplă mai departe nu mai spun pentru că nu-mi place să dau tot din casă. Prefer să vă spun despre o altă poveste de-a blondei, concepută de Leucuța sub influențe bahice, după cum mi-a destăinuit în interviul pentru Hyperliteratura.

Mă refer la o bucată suculentă scrisă precum Rant-ul lui Chuck Palahniuk, sub forma unei înșiruiri de mărturii ale celor care au cunoscut-o pe Clara Munro, fata cu oase din sticlă. Pentru capitolul Sticlă: o biografie în viu grai a Clarei Munro am trecut cu vederea toate cugetările de tinerică absorbită de ea însăși ale blondei fără nume, am trecut peste misterul nerezolvat al cutiei negre care apare în primul capitol, am trecut chiar și peste replica dată de băiatul care vrea să fie scriitor din același prim capitol prietenei lui când aceasta îl suspectează de trădare în amor: “Ești o proastă. Și o spun să te jignesc. Ăsta e adevărul.”

Romanul Laptele negru al mamei nu este însă decât începutul. Pentru blondă se pare că vin vremuri grele, pentru că toate personajele lui Cosmin Leucuța suferă mult pentru visele lor. Nimic nu e gratis, ce dracu’! zice autorul acestei prime părți a trilogiei… să-i spunem deocamdată Negre. Celelalte părți, numite inspirat Sămânța neagră a tatălui și Sângele negru al copilului așteaptă cuminți publicarea. Până atunci, debutantul Cosmin Leucuța a acceptat bucuros să răspundă la câteva întrebări despre el, blonda lui și Concursul de Debut al editurii Adenium:

Cosmin, zi-mi despre tine.

Pfu. Sunt ceea ce ai numi un „copil bezmetic” și mereu iau prin surprindere oamenii cu bune sau cu rele.

 
Când ai scris Laptele negru al mamei?
 
Din toamna lui 2009 până în primăvara lui 2011. Jumătate când eram la Bucale, lucram mult, stăteam treaz până dimineața și scriam. Nu prea cunoșteam lume pe acolo, așa că nu aveam viață socială.

 
Din 2011 până în 2013 ce-ai făcut cu Laptele?

Păi prima oară l-am trimis la Herg Benet în 2011, în toamnă, la sugestia unei prietene. Sincer, până atunci nici nu mă gândisem să-l public. Mai am vreo 2000 de pagini de nuvele nepublicate. Scriam de plăcere, să mă distrez, și abia atunci am cochetat cu ideea de a publica. Clar, nu mă așteptam să fie băgat în seamă, dar a fost. Am ieșit pe locul 3 (doar primele două locuri se publicau). În 2012 am trimis iarăși, de data asta toate cele 1000 de pagini (ale trilogiei), și iar am ieșit chiar sub linie (de data asta doar un singur loc se publica). Mi-au zis că nu l-au ales pentru publicare din cauza numărului mare de pagini. În 2013 am participat deja la trei concursuri: la Adenium cu Laptele, la Humanitas și Herg Benet cu un al patrulea roman, Statele Unite ale lui Dumnezeu. La Adenium am ieșit pe locul 1, la celelalte două pe locul 2.

 
Cum e să ieși pe locuri fruntașe la atâtea concursuri literare?
 
Păi, având în vedere că nu am nicio pregătire în domeniu, ci scriu pur și simplu ca să mă distrez și să îmi testez limitele… pretty fuckin’ awesome.

 
Ce e cu titlurile astea, Laptele negru al mamei, Sămânța neagră a tatălui, Sângele negru al copilului?

Laptele negru al mamei… pf, inițial am pus titlul ăsta fiindcă mi-a plăcut cum suna. Era ceva dur, ceva neașteptat, făcea impresie. Pe vremea aia încă nu știam de Elif Shafak. Apoi, spre final mi-am dat seama că are o foarte mare legătură cu povestea și am făcut legătura dintre natura răzvrătită a blondei și chestiile pe care cei din jurul ei încercau să i le bage pe gât. Așa că laptele negru a devenit chestia aia de nedescris cu care ne luptăm toți, mulțimea de lucruri care nu ne convin în fiecare zi.
 

De ce o blondă principală și nu un blond principal? Nu e mai greu să scrii din punctul de vedere al unei femei?

Voiam sa abordez problema dintr-un unghi mai complicat. Voiam o provocare, să văd dacă pot să mă pun în locul unei femei pe o durată atât de extinsă, să văd dacă pot intui ce și cum gândește. Ce dracu’ știam eu despre femei la 22 de ani?
 

Și crezi că ai reușit ce ți-ai propus?
 
În mare parte, da, cred ca am reprodus destul de corect comportamentul femeiesc. Poate pe alocuri e prea teatral, iar alteori prea placid, dar cred că treaba e bine făcută.

 
Ce-au zis duduile care au citit cartea?
 
Păi, părerile lor au fost în general foarte bune. Aproape niciuna nu s-a plâns de cât de curviștină era blonda pe alocuri.
 
 
Cutia, Cosmin, ce e cu acea cutie neagră care apare din senin în primul capitol și care nu poate fi desfăcută?
 
Chiar nu știu.
 
 
Și ți se pare corect față de cititor?
 
Am renunțat la ea când mi-am dat seama că nu pot să o explic, nici ca prezență, nici ca și conținut.
 
 
Dacă nu o poți explica de ce ai păstrat-o în carte?
 
Romanul e plin de farse la adresa cititorului. Am experimentat foarte mult în cartea asta. Tot ce mi-a trecut prin mintea odihnită am pus acolo, exact așa cum mi-a trecut. Mereu am vrut să citesc o carte care să mă pună pe gânduri cu adevărat, să mă facă să mă documentez, să îmi prezinte niște chestii semi-absurde într-o modalitate care să pară credibilă…
 
 
Care e secretul scrisului? E rețeta misteriosului personaj Vannacut, inventează-ți demonul interior, apoi combate-l? Sau băutura?
 
Cred că da. Cel puțin, la vremea aia, așa mi se părea. Și alcoolul, categoric. Cele mai tari chestii le-am scris pe alcool. Clara a fost concepută la beție.
 
 
Cum scrii, ce ritual ai?
 
Cam un roman pe an. Îmi construiesc tot romanul în jurul unui concept. Laptele negru al mamei a fost construit în jurul cutiei și în mod comic, ea e cel mai irelevant element al romanului. De obicei îmi vine în minte o descriere, sau un schimb de replici scurt, sau ideea pentru un personaj și atunci mă pun și adun în jurul lui tot felul de detalii ca și cum ai înfășura o sfoară în jurul unui cui. După cum te-ai prins până acum, eu nu știu prea multe despre personajele mele și motivațiile lor din pagină.
 
 
Te cam surprind personajele, să-nțeleg.
 
Au o minte și un destin independent de ce aș vrea eu să se întâmple. Romanul ăsta (cu cele 1000 de pagini) mi-a scapat din mâini, la propriu. Nu am mai putut să-l controlez.
 
 
Și asta nu te sperie?
 
Ba da, dar m-am și bucurat, fiindcă mi-am dat seama că asta era, așa se întâmpla magia, că e ceva bun, fiindcă a prins viață și se dezvoltă aproape de la sine. Eu eram doar cel care îl scria pe foaie.
 
 
Dacă te lovește blocajul scriitorului în cap ce faci?
 
Beau. Glumesc. MAI beau.
 
 
Să zicem că primești trei apeluri de la trei scriitori care te invită la cârciumă, să beți și voi ca băieții. Care sunt acei trei scriitori și de unde au numărul tău de telefon?
 
Scenariul ăsta ar fi o imposibilitate metafizică. Nu cunosc și nu mă cunoaște niciun scriitor.
 
 
O.K., atunci să zicem că află cumva de tine și te vor partener de bețivăneală.
 
Ăștia ar fi Chuck Palahniuk, Frank Herbet și Margaret Mitchell.
 
 
Cum vrei să mori și ce faci în sensul acesta?
 
Mor în condiții misterioase și fac tot ce pot în sensul ăsta. Dar nu vreau o moarte din aia penibilă, în propriile fecale și lacrimi sau în costum de Batman, strangulat cu cureaua de ușă și cu mădularul atârnându-mi din pantaloni.
 
 
Mai ai ceva de spus pentru posteritate? Pentru cititorii loviți cu Leucuța-n cap?
 
Să citească. Nu există nicio scuză pentru a nu citi. Să se gândească bine care e păcatul lor preferat.
 
 
Și? După ce s-au gândit bine?
 
Să nu-l mai săvârșească.
 
 
Glumești…
 
Păi altfel ce provocare ar fi asta? Îi provoc să citească Laptele negru al mamei și să facă recenzii mizerabile :)