Insula Șerpilor

Insula Șerpilor
Poziționare geografică
Geografie
Poziție	Europa de est
Mare	Marea Neagră
Coordonate	45°15′N 30°12′E
Suprafață	0.17 km²
Țară
Ucraina
Regiune	Odesa
Raion	Chilia
Demografie
Populație	100

Insula Șerpilor (în ucraineană: Острів Зміїний, în rusă: Остров Змеиный, în gr. veche Λευκός [Leukos], în gr. Φίδονισι [Fidonisi], în turcă: Yilan Adası) este o insulă din Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară românească, a fost ocupată de URSS după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anexată în cursul anului 1948. În prezent este parte a raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare, insula Șerpilor nu prezintă o importanță mare din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar și economic.

Geografie

Localizare

Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică. Adâncimea mării în jurul insulei este redusă: în Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.

Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menționează în opera sa “Îndreptar geografic“ că “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena“ (numele antic al Niprului și al golfului acestuia, între gurile Dunării și Crimea) “și insula lui Achile sau Leuce ("albă")“.

Istorie naturală

Coasta de nord a insulei Șerpilor.

Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Năpârca sau șarpele de casă Natrix natrix, de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime până la 2 metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicând înmulțirea rozătoarelor. Fiind considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua parte a secolului al XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de sovietici.

Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită dup 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Istorie

Antichitate

În antichitate, este menționaztă „la gurile Dunării” o insulă numită de către greci Λευκός (Leucos: „insula Albă”), denumire care apare pentru întâia oară în secolul VI înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunei lui Arctinos din Milet a Iliadei, rămășițele pământești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Nu putem fi absolut siguri că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii concordante.

În anul 1823, căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise de către germanul Köhler. Câteva bazoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa. Toate sunt din antichitatea clasică, și nu există nici-o rămășiță „ciclopeană” mai veche, cum s-a scris uneori fără dovezi.

Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula sacră”, ori poetul roman Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.

Tot în antichitate apare în scrierile grecilor ideea unei posibile existențe a unui templu dedicat venerării lui Apollo. După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de aceeași construcție cu mausoleul lui Achile, care a fost transformat în templu. Mai târziu același templu păgân va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.

Evul mediu

După perioadele de stăpânire grecească și romană, insula Șerpilor ajunge în stăpânirea themei bizantine “Paradunavon“, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”. Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dunării.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra insulei Șerpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile Dunării, în stpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile lui Ștefan cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol. În anul 1484 insula Șerpilor intră sub stăpânirea otomană.

Epoca modernă

Insula văzută din larg în 1896, cu primul bric “Mircea“ în față.

În urma Războiului Crimeii, Rusia cedează către Principatul Moldovei, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, delta Dunării, insula Șerpilor (anexate în 1829) și partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812). Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al Moldovei, revendicase și cedarea Cetății Albe (pe atunci “Ak-Kerman”) de Rusia către Moldova, pentru a relua el însuși direct în stăpânire Delta și insula Șerpilor. În final Turcia recuperează delta Dunării și insula Șerpilor, dar fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă. Protocolul de la Paris semnat la 6 ianuarie 1857 stabilește că insula Șerpilor va aparține statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment Imperiul Otoman) care se obliga să întrețină pe insulă un far pentru navigația navelor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odesa. Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 confirmă aceste hotătâri.

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea de România către Rusia a sudului Basarabiei (cele trei județe moldovene din Bugeac), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei de la est de Silistra până la Ofidaki/Yilanlîk, la sud de Mangalia, era cedat României de Imperiul Otoman (frontiera actuală). Articolul 46 preciza că “Atât insulele formând delta Dunării, cât și insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.

În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat insula Șerpilor, distrugând farul construit de inginerul francez Michel de Pierredon pentru Otomani în 1860 (far care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stăpânirea românească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării (mai anume sectorul Dunării maritime). Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv insula Șerpilor în administrarea directă a statului Român, în cadrul căreia a a rămas până după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, char dacă o patrulă sovietică a debarcat pe insulă în vara anului 1944.

La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva prevederilor acestui Tratat, că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS”.

În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto-română sub comandament sovietic, s-a abătut de la talvegul brațului Chilia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu pe acesta, ci pe brațe laterale pe partea dreaptă, incluzând în teritoriul sovietic nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și insula Maican și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, prelungind astfel linia frontierei de la golful Musura la sud de insula Șerpilor. În procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi, și ele ocupate în vara 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele.

Insula văzută din larg.

Planul insulei.

Faleza insulei, cu farul românesc vizibil deasupra.

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar al ambasadei sovietice din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar) au semnat chiar pe insula Șerpilor un proces-verbal de predare a insulei. În acel document, se afirmă că “Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P. România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice. Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Constantin Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula Șerpilor și nici celelalte 5 insule de pe brațul Chilia. În august 1949, nave militare sovietice, au debarcat pe insulă, au arestat grănicerii și paznicii români, și i-au debarcat în orașul Sulina.

Imediat după ocuparea insulei Șerpilor, sovieticii au început să construiască aici o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind respinși de către autoritățile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la București la 27 februarie 1961.

După anul 1980, odată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței (10 milioane de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³), interesul pentru împrejurimile insulei a crescut mult. Convenția O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei. Un tratat frontalier Româno-Ucrainean semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997, intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româno-Sovietic de la București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui (penru a treia oară în ceeace privește insula Șerpilor) de către Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuți la data de 17 iunie 2003.

Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o garnizoană militară care face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice (generator electric cu motor diesel) și un rezervor de apă. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare herțiană la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană.

Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ.

Perioada contemporană

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) de la Haga. Zona litigioasă a foist artificial lărgită până la suprafața maritimă de 12.000 km² prin extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei era îndeosebi economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va fi.

CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei. Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește).

Legături externe

• Dr. Aurel Preda - Statutul politico-juridic al Insulei Șerpilor (Lumea Magazin nr. 8/2001)
• Moldova Istorică - Insula Șerpilor
• Ședința Senatului din 18 noiembrie 2003 - Gheorghe Bunduc despre Insula Șerpilor
• România, Ministerul Afacerilor Externe, „Întrebări și răspunsuri privind procesul de la Curtea Internațională de Justiție de la Haga referitor la «Delimitarea spațiilor maritime în Marea Neagră»”, 25 iulie 2008
• Adio Ostriv Zminii, bine ai revenit Insula Serpilor!, 3 februarie 2009, Nicu Parlog, Descoperă
• Localitate pe Insula Șerpilor, 9 februarie 2007, Amos News