Rusia

Federația Rusă Российская Федерация
Drapel Stemă
Imn:  Государственный гимн Российской Федерации (Română: Imnul de stat al Federației Rusiei)
Capitală (și cel mai mare oraș)		Moscova 55°45′N 37°37′E
Limbi oficiale		Rusă (și altele în republicile federale)
Etnonim		Ruși
Sistem politic		Republică federală semi-prezidențială
-	Președinte	Vladimir Putin
-	Prim-ministru	Dimitri Medvedev
-	Președinte al Dumei de Stat	Serghei Narîșkin
Formare
-	Venirea lui Rurik, considerat de către autoritățile ruse a fi evenimentul fondator	862
-	Rusia Kieveană	882
-	Marele Ducat al Moscovei	1283
-	Țaratul Rusiei	16 ianuarie 1547
-	Imperiul Rus	22 octombrie 1721
-	RSFS Rusă	6 noiembrie 1917
-	Uniunea Sovietică	10 decembrie 1922
-	Declarația de suveranitate a RSFS Ruse	12 iunie 1990
-	Independența Federației Rusiei	25 decembrie 1991
Suprafață
-	Total	17.101.081 km² (locul 1)
-	Apă (%)	0,5%
Populație
-	Estimare 2014	145.433.700 (locul 7)
-	Densitate	8,4 loc/km²
PIB (PPC)		estimări 2009
-	Total	2.145,764 miliarde$
-	Pe cap de locuitor	15.176$
Gini (2012)		42 (mediu)
IDU (2013)		▬ 0.778 (ridicat) (locul 57)
Monedă		Rublă
Prefix telefonic		7
Domeniu Internet		.ru .рф
Fus orar		UTC de la +3 la +12
-	Ora de vară (ODV)	Începand cu data de 27 martie 2011, Rusia nu mai are oră de vară
Diviziuni administrative=22 republici; 7 ținuturi; 49 regiuni; două orașe federale; o regiune autonomă; 9 districte autonome.

Rusia (în rusă Росси́я / Rossia), oficial Federația Rusă (Росси́йская Федера́ция / Rosiiskaia Federația), este o țară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa și Asia. Cu o suprafață de 17.101 081 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua țări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta țară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia și Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile.

În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o țară independentă și un membru cu o mare influență în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, țara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbușirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaționale ale desființatei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populației și producției industriale ale Uniunii Sovietice - una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbușirea URSS, rolul Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparație cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populația a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetățeni, ajungând la un număr de 145 de milioane de oameni.

Etimologie

Articol principal: Etimologia numelui rus și a derivatelui lui.

Rusii au fost un popor medieval care, în conformitate cu cele mai populare teorii, dar neacceptate de toată lumea, și-au luat numele de la clasa nobilimii războinice de origine scandinavă. Rusii au fost predecesorii ai națiunilor belaruse, ruse și ucrainene. Rădăcina rusi se găsește în cuvinte precum rus, rusin și rutean.

Originea clasei nobilimii rusilor este controversată. Deși mulți istorici occidentali consideră valabilă "teoria normandă", numeroși savanți slavi se îndoiesc de valabilitatea acestei ipoteze și emit teorii ale unor origini alternative. Astfel, se consideră că este vorba, mai degrabă, de denumirea unei ocupații specifice (negustor/pirat/mercenar) anumitor popoare scandinave (vikingi, normanzi, varegi), la început, iar mai apoi ale slavilor.

Până la urmă, miza acestei controverse este culturală și de moștenire istorică. Problema este dacă civilizația slavilor de răsărit are la origine elemente scandinave ale războinicilor nordici din secolele al IX-lea și al XI-lea, așa cum susține teoria normandă, sau dacă această civilizație se bazează exclusiv pe fundații slave.

Istorie

Articol principal: Istoria Rusiei.

Vechii rusi

Teritoriile întinse ale Rusiei de azi au fost locuite între secolele al III-lea și al VI-lea de triburi diferite, cucerite, pe rând, de invadatori precum goții, hunii și avarii turcici. Sciții iranieni au populat stepele sudice, iar poporul turcic al hazarilor a stăpânit partea de vest a acestui teritoriu în secolul al VIII-lea. Ei au fost alungați de grupul scandinav al varegilor, care și-au stabilit capitala în orașul slav Novgorod și s-au amestecat, treptat, cu pătura conducătorilor militari slavi. Slavii au constituit majoritatea populației începând din secolul al VIII-lea, reușind să asimileze, treptat, atât pe cuceritorii scandinavi, cât și populația fino-ugrică băștinașă.

O hartă aproximativă a culturilor în Rusia europeană în momentul sosirii varegilor.

Dinastia varegă a durat mai multe secole, în care timp ei au stabilit legături trainice cu Imperiul Bizantin și biserica ortodoxă și și-au mutat capitala la Kiev, în 1169. În acest timp, populației varege și, prin extensie, celei slave care populau regiunea i se spunea "rhos", "rus", sau "rusi (iar mai târziu rusini)". Între secolele al al X-lea și al XI-lea, statul cunoscut ca Rusia Kieveană era cel mai întins din Europa, prosperitatea lui datorându-se comerțului dintre Europa și Asia și dintre nordul continentului și Orientul Apropiat.

Poporul turcic nomad kipciak (polovții) a cucerit sudul Rusiei de azi la sfârșitul secolului al XI-lea și a format un stat de-a lungul țărmului nordic al Mării Negre. (Desht-e-Kipchak).

În secolul al XIII-lea, zona a fost frământată de dispute interne și a fost devastată de invadatorii păgâni mongoli din Hoarda de Aur și de nomazii turcici musulmani care au jefuit cnezatele rusești pentru mai bine de trei secole. Cunoscuți și cu numele generic de tătari, acești cuceritori au stăpânit zonele sudice și centrale ale Rusiei de azi. În același timp, zonele vestice ale teritoriilor rusești fuseseră încorporate în statul lituaniano-polonez. Disoluția politică a Rusiei Kievene a dus la separarea rușilor din nord de belarușii (rușii albi) și ucrainienii în vest.

Partea de nord a Rusiei, inclusiv Novgorodul, a reușit să-și mențină un anumit statut de independență în timpul numit și al jugului mongol și de aceea a fost scutită de atrocitățile și exploatarea care a afectat restul țării. De asemenea, regiunile rusești semi-independente au trebuit să lupte și împotriva cruciaților germanici, care au încercat să colonizeze regiunea.

La fel cum s-a întâmplat în Balcani și în Asia Mică, stăpânirea nomadă a întârziat dezvoltarea socială și economică a regiunii. Influențele autocratice asiatice au degradat numeroase instituții politice ale statului și i-au afectat cultura și economia într-un mod negativ.

În ciuda tuturor acestor fapte, spre deosebire de liderul spiritual al lumii est-europene, Imperiul Bizantin, Rusia a putut renaște din propria cenușă, pornind un război de recucerire și reușind, astfel, să-și subjuge foștii cuceritori și să le anexeze teritoriile. După căderea Constantinopolului (1453), Rusia a rămas singura țară creștină suficient de puternică la extremitatea estică a Europei Răsăritene, ceea ce i-a permis, mai târziu, să se pretindă ca unică moștenitoare a Imperiului Roman de Răsărit, adică A Treia Romă.

Cnezatul Moscovei

Articol principal: Cnezatul Moscovei.

Deși sub suzeranitatea mongolilor, Cnezatul Moscovei a început să-și afirme influența în zonă, iar, la sfârșitul secolului al XIV-lea, a devenit suficient de puternic pentru a se scutura de jugul invadatorilor.

Statul rus era controlat de Hanatul Crimeii, statul succesor al Hoardei de Aur. Rușii capturați în raidurile nomazilor erau vânduți în piețele de sclavi din Crimeea. În 1571, hanul Devlet-Girei, în fruntea unei hoarde de 120.000 de călăreți, a devastat Moscova. În fiecare an, mii de ruși erau victime ale atacurilor nomazilor. Zeci de mii de soldați trebuiau menținuți pe linia frontierei de sud, o povară care a încetinit mult dezvoltarea socială și economică a Rusiei.

La începutul secolului al XVI-lea, statul rus și-a stabilit ca ținte ale politicii naționale recucerirea teritoriilor acaparate în timpul invaziilor mongole și protejarea frontierelor împotriva unor noi atacuri. Boierii (aristocrația militară) au început să fie împroprietăriți de către suverani cu feude în schimbul serviciului în armată. Sistemul împroprietăririi cu pământuri în schimbul serviciului militar a fost baza creării uneia dintre cele mai importante armate de cavaleriști a evului mediu.

Ivan cel Mare a fost primul care și-a luat titlul de "Mare Cneaz (Duce) al tuturor rușilor", după ce s-a căsătorit, în 1469, cu Sofia Paleologu, o prințesă bizantină (nepoată a fostului împărat bizantin). Marele Cneaz a consolidat dominația Moscovei în zonele înconjurătoare, cucerind cnezatele mai mici sau obligând principii locali să-i recunoască suzeranitatea. În 1574, nepotul lui Ivan cel Mare, Ivan cel Groaznic, a fost, la numai 16 ani, încoronat în mod oficial Țar al Rusiei (forma slavizată a termenului roman Caesar). La sfârșitul secolului al XVI-lea, cazacii au înființat primele așezări în Siberia de vest. La jumătatea secolului al XVII-lea, așezările căzăcești fuseseră înființate în Siberia răsăriteană, în Ciukotka, de-a lungul râului Amur și pe coasta Pacificului.

Imperiul Rus

Articol principal: Imperiul Rus.

În 1648, cazacul Semion Dejnev a descoperit Strâmtoarea Bering care desparte Asia de America de Nord. Marele Imperiu Rus, care avea să se afle pentru aproape trei secole într-o continuă expansiune, se născuse.

Trei generaţii ale unei familii ruseşti, (aproximativ 1910).

Controlul moscovit al noii națiuni asupra zonelor de azi ale Rusiei a continuat după intervenția poloneză din anii 1605-1612, Rusia fiind condusă din 1613 de dinastia Romanov, (primul țar al acestei noi dinastii fiind Mihail Romanov). Petru cel Mare, care a domnit între 1689 – 1725, a fost cel care a reușit în acțiunea de aducere în țară a ideilor și culturii din Europa Occidentală în scopul modernizării Rusiei. Ecaterina cea Mare, care a domnit între 1762 – 1796, a continuat acest efort de occidentalizare a țării, transformând Rusia nu doar într-o putere asiatică, ci și într-o putere europeană egală cu Anglia, Franța și Germania. Ea a reușit să mărească teritoriul imperiului prin dezmembrarea Poloniei. În momentul în care Rusia a început să stăpânească părți din Polonia, sub coroana imperială au ajuns teritorii cu populație de etnie ucraineană și belarusă, foste provincii ale Rusiei Kievene. Ca rezultat al războaielor ruso-turce victorioase, granițele imperiului au ajuns să atingă țărmurile Mării Negre, iar noul țel pe care și l-au propus țarii a fost acela al protejării populației creștine balcanice, aflate încă sub jugul otoman. În 1783, Rusia și Regatul Georgiei, (care fusese aproape total devastat de atacurile persane și otomane), au semnat Tratatul de la Georgievsk, prin care Georgia a primit protecția Rusiei.

După Petru cel Mare, Imperiul Rus s-a afirmat definitiv pe scena politică europeană ca o superputere. Astfel, imperiul s-a implicat în războiul pentru succesiunea poloneză și în războiul de șapte ani.

În 1812, după ce a reușit să unească sub un singur stindard aproape o jumătate de milion de soldați din Franța și din statele cucerite în Europa, Napoleon a invadat Rusia și, după o serie de succese de început, a fost forțat să se retragă în vestul continentului. Aproape 90% din totalul forțelor invadatoare au pierit în luptele cu armata regulată rusă, cu trupele de partizani, dar și datorită foamei și iernii rusești. În 1813, armata rusă și a aliaților austrieci și prusaci i-a învins pe francezi în bătălia de la Leipzig.

Rusia a fost înfrântă în războiul Crimeii din 1853-1856 de către Imperiul Otoman, sprijinit de Anglia și Franța. Țarul Alexandru al II-lea a desființat printr-un decret imperial din 1861 iobăgia din Rusia. Rusia a continuat războaiele antiturcești și, după războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878, a forțat Imperiul Otoman să recunoască independența României, Serbiei și Muntenegrului și să acorde autonomie Bulgariei.

Revoltele țărănești și înăbușirea tendințelor revoluționare ale intelectualilor cu vederi liberale au fost probleme care nu și-au găsit rezolvarea. La sfârșitul Primului Război Mondial, soarta țarului Nicolae al II-lea și a dinastiei Romanovilor a fost definitiv pecetluită de înfrângerile repetate ale armatei rusești, de deteriorarea stării economice, de numeroasele dezordini publice din marile orașe, provocate de lipsurile alimentare. Țarul a fost detronat în 1917, în urma unei mișcări revoluționare.

La sfârșitul Revoluției din 1917, fracțiunea marxistă a bolșevicilor, condusă de Vladimir Ilici Lenin, a cucerit puterea în Petrograd și în Moscova, iar Partidul Bolșevic și-a schimbat numele în Partidul Comunist. A urmat un război civil, care a opus Armata Roșie comunistă unei confederații de forțe antisocialiste, monarhiste și naționaliste, cunoscute sub numele de Armata Albă. După victoria Armatei Roșii, în 1922, s-a proclamat Uniunea Sovietică, Rusia fiind cea mai importantă țară a noii federații.

Rusia ca parte a Uniunii Sovietice

Articole principale: Istoria Uniunii Sovietice și RSFS Rusă.

Catedrala Sf. Vasile din Piața Roșie din Moscova.

Uniunea Sovietică ar fi trebuit să fie un stat transnațional al muncitorilor eliberați de naționalism. Conceptul Rusiei ca entitate națională separată nu a fost de aceea accentuată la începutul existenței Uniunii Sovietice. Deși instituțiile și orașele rusești rămăseseră dominante, mulți neruși au participat la noile organe de conducere de la toate nivelurile.

Unul dintre acești neruși a fost georgianul Iosif Vissarionovici Stalin (Djugașvili). După moartea lui Lenin (1924), a avut loc o scurtă luptă pentru putere. Stalin a reușit să îndepărteze toți pretendenții la puterea supremă în stat și să distrugă toate limitările și balanțele puterii stabilite în sistemul politic sovietic, până la sfârșitul deceniului fiind capabil să-și asume puteri dictatoriale. Lev Troțki și aproape toți veteranii bolșevici au fost fie exilați, fie executați. La începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Stalin a lansat Marea Epurare, o serie de represiuni politice la o scară nemaivăzută. Milioane de oameni pe care Stalin sau organele locale ale puterii le-au suspectat de lipsă de loialitate au fost executate sau deportate în lagărele de muncă ale Gulagului din cele mai îndepărtate zone ale Siberiei.

Stalin a fost inițiatorul industrializării forțate a unei țări care fusese, până în acel moment, în principal, o societate rurală, precum și colectivizării agriculturii ruse. În 1928, Stalin a introdus "primul plan cincinal" menit să modernizeze economia sovietică. Cele mai multe resurse economice au fost îndreptate către dezvoltarea industriei grele. Pe lângă modernizarea industriilor civile, au fost înființate numeroase întreprinderi pentru producerea armamentului și munițiilor. Într-o oarecare măsură, planul a funcționat, Uniunea Sovietică reușind să se transforme rapid dintr-o economie agrară într-o superputere industrială, totul într-un ritm neașteptat de rapid, cu prețul unor mari pierderi umane datorite foametei generate de colectivizare, a planificării riscante și a goanei după îndeplinirea cu orice preț a sarcinilor propuse, ca și a proastei politici în domeniul securității muncii.

În 1936, Uniunea Sovietică se afla într-un conflict mocnit cu Germania Nazistă, sprijinind republicanii în războiul civil din Spania, care luptau împotriva naționaliștilor (sprijiniți de germani și de italieni). În cele din urmă, Germania și restul marilor puteri europene (Anglia, Franța, Italia) au semnat Tratatul de la München (29-30 septembrie 1938), prin care Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Germaniei regiunea sudetă. Apoi, la 15 martie 1939, Germania a împărțit Cehoslovacia cu Polonia și Ungaria, Uniunea Sovietică, legată printr-un tratat de asistență militară reciprocă de Praga, neîndeplinindu-și în nici un fel obligațiile asumate prin respectiva alianță. Mai mult, temându-se de un eventual atac german împotriva Rusiei, URSS a început manevrele diplomatice, care să o pună la adăpost de un viitor conflict. În 1939, după ce Polonia a refuzat participarea la orice măsuri colective de securitate alături de sovietici, URSS a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă. Prin prevederile secrete ale acestui pact, Polonia avea să fie ștearsă de pe harta politică a lumii, Uniunea Sovietică urmând să ocupe și țările baltice și Basarabia. La 17 septembrie 1939, când Wehrmacht-ul era la aproximativ 150 km de granițele apusene ale URSS, Armata Roșie a invadat zona de est a Poloniei, populată, în parte, de etnici belaruși și ucrainieni.

În anul următor, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda (care fusese într-o anumită perioadă parte a Imperiului Rus), în încercarea de a îndepărta o presupusă amenințare asupra Leningradului. URSS încerca să împiedice și un posibil atac al Germaniei prin Finlanda, deși cele două țări se aflau în acel moment în relații bune. Conflictul, care astăzi este cunoscut ca războiul de iarnă, a avut rezultate dezamăgitoare, finlandezii reușind să se apere cu succes pe câmpurile de luptă, dar pierzând la masa tratativelor Karelia. Mai mult, acest conflict a dezvăluit lumii întregi slăbiciunile armatei (în special ale corpului ofițeresc), răvășite după epurările staliniste.

La 17 iunie 1940, Armata Roșie o ocupat țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și a instalat aici guverne noi, prosovietice. După alegerile care s-au ținut în cele trei țări, în timpul cărora li s-a permis participarea la campania electorală și candidaților procomuniști, noile parlamente alese au cerut în mod oficial, în august 1940, ca țările lor să fie admise în Uniunea Sovietică.

La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatum guvernului României prin care pretindea cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni pe care le-a ocupat patru zile mai târziu, după retragerea în pripă a armatei și administrației românești.

Germania și aliații săi europeni din Axă (Italia, România, Ungaria, Croația, Finlanda și Slovacia) au invadat Uniunea Sovietică în 22 iunie 1941. Deși Wehrmacht-ul a avut o serie de succese răsunătoare la începutul războiului antisovietic, armatele germane au fost respinse din fața Moscovei, pentru ca, mai apoi, ofensiva germană să fie stopată, în 1943, și în Stalingrad, unde Armata Roșie a obținut o victorie zdrobitoare. Bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi punctul de cotitură al războiului din URSS. Din acest moment, sovieticii nu au mai pierdut inițiativa strategică în timpul războiului, împingându-i pe germani înapoi prin toată Europa Răsăriteană și Centrală până la Berlin, pe care Armata Roșie l-a cucerit în mai 1945. În timpul războiului, Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de cetățeni, inclusiv 18 milioane de civili, cea mai mare parte a lor fiind etnici ruși.

Deși devastată de război, Uniunea Sovietică a reușit să devină, după încheierea conflictului mondial, a doua superputere mondială. După încheierea războiului, Armata Roșie a a rămas ca forță de ocupație Europa Răsăriteană, inclusiv jumătatea răsăriteană a Germaniei și o parte a orașului Berlin. Bazându-se pe această forță, Stalin a instalat guverne comuniste prosovietice în toate țările din zona sa de ocupație, transformându-le în state satelit ale Uniunii Sovietice.

În perioada imediat următoare încheierii războiului, Uniunea Sovietică, mai întâi, și-a refăcut economia și, mai apoi, a continuat dezvoltarea economiei printr-un proces controlat exclusiv de la centru, din Moscova. Sovieticii au pretins și au primit importante despăgubiri de război din Germania Răsăriteană, cât și din partea altor țări, precum Ungaria, Finlanda, Italia sau România. URSS și-a consolidat controlul asupra așa-numitului bloc răsăritean. Statele Unite, în schimb, au ajutat la reinstaurarea regimurilor democratice în Europa Occidentală, (inclusiv în Germania Apuseană), și a participat la refacerea economică a zonei. Cele două superputeri au început o luptă pentru dominarea din punct de vedere economic, politic și ideologic a lumii a treia, într-un conflict care a devenit cunoscut ca Războiul rece, care a transformat în inamici pe foștii aliați din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Stalin a murit la începutul anului 1953, după câte s-ar părea fără să lase instrucțiuni în ceea ce privește persoana care ar fi trebuit să-i succeadă în fruntea statului și partidului. Apropiații fostului dictator au hotărât să conducă uniunea prin organe politice colective, în timp ce șeful poliție secrete, Lavrenti Beria, ar fi încercat să obțină un control dictatorial. Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, și alți câțiva politicieni de frunte au organizat o alianță anti-Beria, reușind arestarea șefului poliției secrete, judecarea lui în iunie 1953 și executarea acestuia, mai târziu, în același an. În acest fel, Hrușciov a devenit liderul de necontestat al statului sovietic.

Iuri Gagarin, primul om în spațiu.

În timpul lui Nikita Hrușciov, Uniunea Sovietică a lansat cu succes primul satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, și primul om în spațiu, Iurii Gagarin. Reformele lui Hrușciov din agricultură și din administrație s-au dovedit neproductive, iar politica externă, în special în ceea ce privește China și Statele Unite ale Americii, s-a înscris pe drumul unei serii de opțiuni greșite (cele mai notabile fiind Ruptura chino-sovietică și Criza rachetelor din Cuba). După mai multe ieșiri furioase, nediplomatice, la Organizația Națiunilor Unite, colegii de partid au început să-l considere tot mai mult pe Hrușciov ca un individ agresiv, bădăran și periculos pentru URSS. În consecință, conducerea sovietică l-a îndepărtat pe Hrușciov de la putere în 1964.

După îndepărtarea de la putere a lui Hrușciov, a urmat o nouă perioadă de conducere colectivă până la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, când Leonid Brejnev a ajuns figura centrală a politicii sovietice. Noul lider sovietic este deseori ridiculizat de istorici pentru ceea ce azi se numește stagnarea brejnevistă. Prin contrast cu entuziasmul revoluționar care a acompaniat nașterea Uniunii Sovietice, starea de spirit preponderentă a conducerii uniunii din momentul morții lui Brejnev, în 1982, era una de aversiune la orice fel de schimbare.

După scurtele perioade în care au fost la putere Andropov și Cernenko, în fruntea statului sovietic a venit reformistul Mihail Gorbaciov. El a introdus politicile de referință a glasnostului (transparenței) și a perestroikăi (restructurării), într-o încercare disperată de modernizare a comunismului sovietic. Glasnostul era destinat reformării cadrului foarte restrictiv în care trebuia să se manifeste libertatea cuvântului. Cenzura, care fusese o caracteristică predominantă a vieții în Uniunea Sovietică încă de la înființarea ei, a fost desființată, iar discursul politic liber și criticile aduse guvernării au devenit din nou posibile. Perestroika trebuia să asigure descentralizarea planificării rigide a economiei sovietice. Aceste reforme au trezit însă resentimente puternice printre elementele conservatoare ale regimului, ducând în cele din urmă la o tentativă de lovitură militară de stat, prin care s-a încercat îndepărtarea lui Gorbaciov, dar care a dus, în schimb, la prăbușirea Uniunii Sovietice. Boris Elțîn a fost personajul care a ajuns la putere în Rusia, fiind cel care a proclamat sfârșitul domniei politice exclusive a comuniștilor și unul dintre cei care au provocat dizolvarea, în decembrie 1991, a Uniunii Sovietice. (Vezi și: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)).

Începând cu momentul proclamării independenței, Rusia a depus eforturi neîncetate pentru edificarea unui sistem politic democratic și a unei economii de piață, pentru înlocuirea sistemului controlului centralizat din domeniile social, politic și economic din era sovietică.

Împărțirea administrativă

Articol principal: Împărțirea administrativă a Rusiei.

Federația Rusă este compusă din mai multe entități federale – un total de 88 de componente constituente. Acestea sunt:

• 22 de republici federale, care se bucură de un mare grad de autonomie, în interiorul federației, în cele mai multe probleme ale politicii interne și care corespund, în general, minorităților etnice ale Rusiei;
• 48 de regiuni (oblast'uri);
• 7 ținuturi (kraine);
• 9 districte autonome;
• o regiune autonomă.

În plus, mai există două orașe federale – Moscova și Sankt Petersburg. De curând au mai fost adăugate șapte districte federale extinse, patru în Europa și trei în Asia, între diviziunile de mai sus și nivelul național.

Rusia este formată din 88 de subiecte (în rusă: субъе́кт(ы) - subiekt(î)). Aceste subiecte au drepturi federale egale, în sensul că au reprezentare egală – câte doi delegați fiecare – în Sovietul Federației Ruse (camera superioară a parlamentului rus). Totuși, subiectele se bucură de grade diferite de autonomie. Districtele autonome, deși sunt subiecte federale de drept, sunt, de asemenea, parte a altor subiecte federale. Districtul autonom Ciukotka este singura excepție a acestei reguli.

Conform datelor de la recensământul din 2010, în total, în Federația Rusă, sunt 155.510 localități.

Geografia și clima

Articol principal: Geografia Rusiei.

Siberia

Vârful vulcanului Avacinski, Kamciatka

Federația Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părți nordice a supercontinentului euroasiatic. Deși în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor arctice și subarctice, aici este mai puțină populație, activitate economică și varietate fizică decât în alte țări. Marile întinderi din partea de sud a acestor regiuni cuprind o mare varietate de priveliști și tipuri climatice. Cea mai mare parte a pământurilor rusești din această zonă are climat continental și arctic. Rusia este cea mai rece țară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5 °C (22°F). Pentru comparație, temperatura medie anuală din Islanda este de 1,2 °C (34 °F), iar cea corespunzătoare din Suedia este de 4 °C (39 °F), deși mai trebuie spus că marea varietate a climatelor din Rusia face aceste comparații mai puțin edificatoare.

Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât și în cea asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt, în mod predominant, stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri și cu tundră pe coasta nordică. Permafrostul (zone din Siberia și Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Rusiei. Lanțurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum sunt: Munții Caucaz (cu Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia și Europa); Munții Altai; Munții Verhoiansk și vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural, un lanț muntos care se întinde de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în două continente, cel european și asiatic.

Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a lungul Oceanului Arctic și al celui Pacific, ca și de-a lungul unor mări închise sau semiînchise, precum Marea Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică. Cele mai importante insule rusești sunt Novaia Zemlia și Teritoriul Franz Jozef, Insulele Novosibirsk, Insula Wrangel, Insulele Kurile și Sahalin. (Vezi și Lista insulelor rusești ).

În Rusia se află câteva dintre cele mai mari râuri, ca lungime și/sau ca debit din lume. Pentru mai multe amănunte vezi și Râurile Rusiei.

Printre cele mai importante lacuri din Rusia se numără Lacul Baikal (lacul cel mai adânc, cu cel mai mare volum de apă dulce din lume), Lacul Ladoga și Lacul Onega. (Vezi și Lista lacurilor rusești ).

Frontiere

Harta Federaţiei Ruse

Cea mai simplă descriere a Rusiei este aceea de mare întindere continentală, cu litoral vast și cu un număr de insule adiacente și o exclavă (în colțul sud-estic al Mării Baltice).

Frontierele și litoralul, începând din nord-est, în sens trigonometric, sunt:

• frontierele cu Norvegia și Finlanda;
• un litoral scurt la Marea Baltică, cu portul Sankt Petersburg, din Finlanda până în Estonia;
• frontierele cu Estonia, Letonia, Belarus și Ucraina;
• litoralul Mării Negre, din Ucraina până în Georgia;
• frontierele cu Georgia și Azerbaidjan;
• litoralul Mării Caspice, din Azerbaidjan până în Kazahstan;
• frontierele cu Kazahstan, China, Mongolia, din nou cu China și Coreea de Nord.

Litoralul foarte întins permite accesul Rusiei la toate mările lumii și legături cu toate națiunile maritime și la toate strâmtorile:

• prin nordul Pacificului:
  • la Marea Japoniei (cu țărmul de vest al Sahalinului),
  • la Marea Ohoțk (cu țărmul estic al Sahalinului și cu Insulele Kurile și
  • la Marea Bering.
• prin Strâmtoarea Bering (unde mica insulă rusească Ratmanov (Micul Diomede) este separată de numai câțiva kilometri de apă de insula Marele Diomede aparținând statului Alaska din SUA),
  • la Oceanul Arctic, care include:
    • Marea Ciukci (cu Insula Wrangel),
    • Marea Siberiei Răsăritene (cu Insulele Novosibirsk),
    • Marea Laptev,
    • Marea Kara (cu insulele Novaia Zemlia),
    • Marea Barenț (cu insulele Teritoriul Franz-Josef, portul Murmansk, unde Marea Albă înaintează adânc în continent).

Enclava este constituită de Regiunea Kaliningrad și are frontiere cu:

• Polonia la sud și
• Lituania la nord și est și are litoral la
• Marea Baltică.

Porturile litoralului rusesc al Mării Baltice și Mării Negre au acces mai restrâns la alte mări decât în cazul Oceanului Pacific și Arctic, dar aceasta nu le scade importanța. Marea Baltică asigură un acces imediat la porturile altor nouă țări și între Rusia continentală și enclava Kaliningrad. Prin strâmtorile dintre Danemarca și Suedia, Marea Baltică este legată de Marea Nordului și oceanele din nordul și vestul acesteia din urmă. Marea Neagră oferă posibilitatea accesului imediat la porturile altor cinci țări și, prin strâmtorile Dardanele și Bosfor și portul Istanbul, asigură legătura cu Marea Mediterană, iar mai departe, prin Canalul Suez și Strâmtoarea Gibraltar, către oceanele Indian și Atlantic. Marea Caspică, cel mai întins lac cu apă sărată, este o mare închisă, fără acces la Oceanul Planetar.

Federația Rusă se întinde pe nouă fuse orare.

Economie

Articol principal: Economia Rusiei.

Harta reţelei de foarte înaltă tensiune în timpul perioadei sovietice.

La mai mult de un deceniu de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă, în continuare, să edifice o economie de piață funcțională și să atingă o creștere economică mai ridicată.

După dizolvarea URSS-ului, primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia, în 1997, arătând influențele economiei de piață. Totuși, în acel an, criza financiară asiatică a culminat în august, în Rusia, cu deprecierea rublei. Au urmat creșterea datoriei publice și scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populației. În anul următor, 1998, recesiunea a continuat.

În 1999, economia a început să se refacă. Această refacere a fost favorizată de o rublă slabă, care a scumpit importurile și a stimulat exporturile. În 1999-2005, creșterea produsului intern brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită creșterii prețului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar și creșterii producției industriale. În momentul de față, Rusia are un excedent comercial uriaș, datorat barierelor protecționiste la importuri și corupției locale care împiedică intreprinderile mici și mijlocii străine să importe produse rusești fără intermedierea firmelor locale.

Dezvoltarea economică a țării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie cu o treime din produsul intern brut, în condițiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din populația țării.

Recenta refacere a economiei țării datorată creșterii prețului țițeiului, împreună cu eforturile guvernamentale reînnoite în 2000 și 2001 pentru ducerea la bun sfârșit a unor reforme structurale, au crescut încrederea investitorilor și oamenilor de afaceri în șansele Rusiei în al doilea deceniu de tranziție. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale și cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând țara vulnerabilă la variația prețurilor pe piața mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce demonstrează întărirea pieței interne.

Produsul intern brut se apropie de 1.200 miliarde € în 2004, ceea ce face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii și a cincea a Europei. Dacă rata anuală de dezvoltare continuă astfel cum este acum, este de așteptat ca economia Rusiei să ajungă pe poziția a doua în Europa, după cea a Germaniei, în numai câțiva ani.

La 1 aprilie 2006, rezervele internaționale ale Rusiei atinseseră 206 miliarde $ și existau previziuni pentru creșterea acestei rezerve la 230-280 miliarde $ până la sfârșitul anului și la 300-400 miliarde $ la sfârșitul anului 2007.[1].

Cea mai mare provocare care se află în fața guvernului Rusiei este modalitatea prin care pot fi încurajate și dezvoltate întreprinderile mici și mijlocii, în condițiile unui sistem bancar tânăr și lipsit de funcționalitate, dominat de oligarhii ruși. Numeroase bănci sunt deținute de oligarhi locali, care folosesc deseori fondurile băncilor pentru a-și finanța numai propriile afaceri.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială au încercat să inițieze practici bancare normale prin intermediul investițiilor de capital și al dividentelor, dar succesul a fost limitat.

Printre problemele economiei Rusiei se numără și dezvoltarea inegală a regiunilor țării. În timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv, nivelul de viață din zona metropolitană apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate țări europene, cea mai mare parte a țării, în special în zonele rurale și ale populațiilor minoritare din Asia, a rămas puternic în urmă. Dezvoltarea economică se face sesizabilă și în alte câteva mari orașe precum Sankt Petersburg, Kaliningrad și Ecaterinburg, ca și în zonele rurale adiacente.

Universitatea de stat din Tomsk.

Încurajarea investițiilor străine este, de asemenea, o provocare, datorită barierelor legale, culturale, lingvistice și anumitor particularități politice ale țării. În ultimul timp s-au înregistrat investiții importante ale unor mari investitori europeni, favorizate de prețurile scăzute ale terenurilor și forței de muncă, ca și de ratele de creștere mai ridicate decât în restul Europei. Nivelurile înalte de instruire și de civilitate ale majorității populației, inclusiv ale femeilor și minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte buna integrare a minorităților în curentul cultural principal plasează Rusia mult mai bine decât majoritatea celorlalte așa numite țări în curs de dezvoltare și chiar mai bine decât unele țări puternic dezvoltate.

Până acum, țara a beneficiat de creșterea prețurilor la petrol și gaze naturale și a fost capabilă să-și plătească cea mai mare parte a uriașei datorii externe vechi. Redistribuirea echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelalte sectoare este, încă, o mare problemă. Totuși, din 2003, importanța exporturilor de resurse naturale a început să scadă în balanța economică, în timp ce piața internă s-a întărit mult, stimulată masiv de creșterea volumului contrucțiilor și de creșterea cererii pentru diverse bunuri și servicii.

Arestarea bogatului om de afaceri Mihail Hodorkovski, sub acuzațiile de fraudă și corupție, în legătură cu marea privatizare organizată în timpul mandatului președintelui Boris Elțîn, a făcut ca numeroși investitori să se teamă pentru stabilitatea economiei Rusiei. Cea mai mare parte a uriașelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziționării industriilor statului la prețuri foarte scăzute sau de concesiuni avantajoase primite din partea guvernului. Alte țări și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu aplicarea selectivă a legii împotriva anumitor oameni de afaceri, deși acțiunile guvernamentale au fost primite pozitiv de marea masă a rușilor sărăciți.

În plus, câteva mari firme internaționale investesc în Rusia. În conformitate cu statisticile Fondului Monetar Internațional, în Rusia s-au investit direct aproape 26 de miliarde de dolari în 2001-2004, din care 11,7 miliarde de dolari numai în 2004.

Demografie

Articol principal: Demografia Rusiei.

Structura etnică (2010)

     Ruși (77.7%)

     Tătari (3.7%)

     Ucraineni (1.35%)

     Bașkiri (1.1%)

     Ciuvași (1.0%)

     Ceceni (1.0%)

     Armeni (0.8%)

     Alții (9.45%)

     Nedeclarată (3.9%)

În ciuda numărului ridicat de cetățeni, Rusia are o densitate a populației foarte scăzută, în primul rând datorită uriașelor sale dimensiuni. Densitatea populației este mai ridicată în zona europeană a țării, în zona Munților Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe țărmul Pacificului, (așa-numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul locuitorilor crescând ușor către sud. Natalitatea scăzută, cuplată cu alcoolismul și deficiențele sistemului sanitar, au dus la situața că în Rusia populația scade cu 500.000 de locuitori în fiecare an. Federația Rusă este căminul a peste 160 de grupuri etnice diferite și popoare indigene.

Naționalitate	Cotă (2002)	Cotă (2010)	Naționalitate	Cotă (2002)	Cotă (2010)
Ruși	79,83 %	77,71 %	Udmurți	0,44 %	0,39 %
Tătari	3,83 %	3,72 %	Mariiți	0,42 %	0,38 %
Ucraineni	2,03 %	1,35 %	Osetini	0,36 %	0,37 %
Bașkiri	1,15 %	1,11 %	Beloruși	0,56 %	0,37 %
Ciuvași	1,13 %	1,01 %	Kabardini	0,36 %	0,36 %
Ceceni	0,94 %	1,00 %	Kumâci	0,29 %	0,35 %
Armeni	0,78 %	0,83 %	Iakuți	0,31 %	0,34 %
Avari	0,56 %	0,64 %	Lezghini	0,28 %	0,33 %
Mordvini	0,58 %	0,52 %	Buriați	0,31 %	0,32 %
Kazahi	0,45 %	0,45 %	Inguși	0,29 %	0,31 %
Azeri	0,43 %	0,43 %	alții	3,40 %	3,37 %
Darghini	0,35 %	0,41 %	nu și-au indicat naționalitatea	1,01 %	3,94 %

Limbă

Limba rusă este singura limbă oficială, dar, în fiecare republică federală, limbile nativilor au căpătat, de obicei, statut limbă co-oficială, alături de limba rusă. Alfabetul chirilic este singurul alfabet oficial, ceea ce înseamnă că toate limbile minorităților sunt scrise exclusiv folosind acest alfabet, (cel puțin în textele oficiale).

Religie

Biserica Ortodoxă Rusă este biserica creștină dominantă în Federația Rusă. Islamul este a doua religie importantă a țării. Mai există și alte culte: catolic, iudaic, budist și diferite biserici protestante. Inițierea religioasă se face, de obicei, pe linie etnică. Rușii sunt în cea mai mare parte ortodocși, în timp ce persoanele de origine turcică sau caucaziană sunt musulmani.

Cele mai mari orașe din Rusia

Vezi și: Lista orașelor rusești

Cultură

Piotr Ilici Ceaikovski, unul dintre cei mai faimoși compozitori ai Rusiei și ai lumii.

Aleksandr Puşkin, considerat întemeietorul literaturii ruse moderne.

Articol principal: Cultura Rusiei.

• Muzica populară rusă
• Muzica rusă
• Arhitectura rusă
• Umorul rus
• Literatura rusă
  • Lista poeților de limbă rusă
• Folclorul rus

Bibliografie

• The New Columbia Encyclopedia, Col.Univ.Press, 1975
• Statele lumii contemporane, Șerban Dragomirescu, Radu Săgeată, Edit. Corint, București, 2011
• Enciclopedia statelor lumii, ed. a IX-a, Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Edit. Meronia, București, 2008.
• Marea Neagră în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea – o radiografie geopolitică și geoistorică, Cătălina Mărculeț, I. Mărculeț, Geopolitica, nr. 39, 2011.
• Mic dicționar geografic școlar, I. Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Colegiul Național „I. L. Caragiale”, ISBN 978-973-0-12042-4, București, 2012. (format electronic).
• World Civilizations:The Global Experience, by Peter Stearns, Michael Adas, Stuart Schwartz, and Marc Gilbert.

Legături externe

• Encyclopaedia Britannica's Country Portal site
• CIA World Factbook - Russia
• U.S. State Department Consular Information Sheet: Russia
• Russia Today – Online news service
• Russian cities and regions
• 12 Iunie - Ziua Națională a Federației Ruse, 12 iunie 2011, Amos News
• Energie in Rusia

Resurse guvernamentale

• Duma – Site-ul oficial al camerei inferioare a parlamentului;
• Federative Council – Site-ul oficial al camerei superioare a parlamentului;
• Kremlin – Site-ul oficial al Președinției Rusiei;

Geo-Politică

• Realități și influențe economice în politica externă a Rusiei, 16 noiembrie 2008, Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina
• Realități și influențe economice în politica externă a Rusiei (II), 23 noiembrie 2008, Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina

Turism

• FOTO UIMITOARE: Rusia, un COLOS turistic. Află ce îi uimește pe vizitatori în țara lui Putin!, 6 septembrie 2012, Andrei Stanca, România liberă

Vezi și

• Lista orașelor din Rusia
• Listă de fluvii din Asia
• Locuri din patrimoniul mondial UNESCO