Imperiul Roman de Răsărit

Imperiul Roman de Răsărit Imperium Romanorum Romania Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων Basileía tôn Rhōmaíōn Imperiul Romanilor ←   ←   ←   ← 330 – 1453 →   → Steagul imperiului bizantin Vulturul bicefal – emblema imperială Deviză națională Βασιλερς Βασιλέων Βασιλεύων Βασιλευόντων (în limba română: Rege al Regilor Domnind peste Domnitori) Imperiul Bizantin pe vremea lui Iustinian I, la apogeul său. Capitală Constantinopol (330–1204 și 1261–1453) Capitală în exil Niceea (1204-1261) Limbă/limbi Limba greacă împreună cu limba latină în primele secole Religie Creștinism Ortodox Formă de guvernare Monarhie Împărat  - 306-337 Constantin I  - 1449-1453 Constantin al XI-lea Paleologul Epoca istorică Medievală  - Constantinopolul este fondat 11 mai 330  - Marea Schismă 1054  - Imperiul Latin 1204-1261  - Constantinopolul este cucerit de către turci 29 mai 1453 Suprafață  - apogeu (secolul al VI-lea) 4.500.000 km² Populație  - secolul al IV-lea est. 34.000.000  Monedă Solidus, Nomisma, Hyperpyron Regatul Roman 753 î.Hr. – 510 î.Hr. Republica Romană 510 î.Hr. – 27 î.Hr. Imperiul Roman 27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr. Principatul Dominatul Imperiul de Apus   Imperiul de Răsărit Magistrați obișnuiți Consul Pretor Chestor Promagistrat Edil Tribun Cenzor Guvernator Magistrați extraordinari Dictator Magister Equitum Triumviri Decemviri Oficii și titluri onorifice Pontifex Maximus Legatus Dux Officium Praefectus Vicarius Vigintisexviri Magister Militum Imperator Princeps senatus Împărat August Cezar Tetrarh Politică și legislație Adunările romane Senatul roman Imperium Legea romană Cursus honorum Colegialitate

Acest articol este parte a seriei despre Istoria Greciei Civilizațiile egeene Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.) Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.) Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.) Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.) Grecia antică Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.) Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.) Grecia clasică (490-336 î.Hr.) Grecia elenistică (336-146 î.Hr.) Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.) Grecia medievală Imperiul Bizantin Grecia otomană Grecia modernă Războiul de Independență Regatul Greciei Ocuparea Greciei de către Puterile Axei Războiul civil grec Dictatura coloneilor Republica Elenă Istoria Greciei pe subiecte Istoria militară a Greciei Istoria constituției elene Nume ale grecilor Istoria artei Greciei Cronologia Greciei

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).

Originea denumirii „Imperiul Bizantin”

Articol principal: Nume ale grecilor

Klivanion-armura lamelata bizantina

Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de Răsărit). Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romagna sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf , care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donația lui Constantin , unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci, ci „Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara condusă de acesta din urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar „Imperium Constantinopolitanus”.

Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți.

Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin .

Identitatea

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, roman pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un stat grec-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel, George Ostrogorski...), analizează Imperiul tardiv ca o națiune elenică, aproape de înțelesul modern al acestui termen, și văd în el matca Greciei moderne, lucru lesne de înțeles știind că după 1186, imperiul nu mai controla efectiv decât teritorii populate majoritar de etnici greci, anume cu precădere coastele Anatoliei, actuala parte europeană a Turciei, și actuala Grecie.

În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele din Balcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. În Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați, menționată de Theofilact din Simocatta în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul meridional al populației de Daci romanizați din nordul fluviului. Tot în Balcani, o altă populație, Slavii s-au adăugat (la sud de Dunăre) începând cu secolul al VI-lea, în parte dominate de Avari, sau de proto-Bulgari (popoare, inițial, turcofone), începând cu secolul al VIII-lea. Însfârșit, mai mulți istorici precum Eqrem Çabej, Eric Hamp sau Walter Porzig au emis ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu, cum s-a crezut, din Iliri (aceștia fiind strămoșii Dalmaților romanizați, azi dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți de Goți în secolul al IV-lea spre Balcani.

Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgâni”. Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea oficial Imperiul Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala „Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186 prin independența statului numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc „Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau credincioase puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”, cetățenii-soldați ai zonelor mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.

Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, ortodocșii, îndeosebi grecii, au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, Grecii și-zu reînsușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), în timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămâne folosit mai mult ca denumire a credincioșilor ortodocși în general.

Dimensiunea geografică și demografică a statului bizantin

• 

Constantinopolul

Harta satelit

Istanbul si Bosporus

De-a lungul secolelor, frontierele statului bizantin au cunoscut numeroase modificări, fiind un imperiu continental care între secolele IV-VI se întindea pe trei continente: Europa, Asia și nordul Africii. După pierderea Egiptului, se întindea doar în Europa și Asia. Imperiul Bizantin a fost o Thalassocrație, o putere maritimă. Bizantinii au deținut un control asupra intrării în bazinul pontic. Controlau Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană până în secolul VI. Chiar Constantinopolul se afla la intersecția a două mari drumuri comerciale maritime: drumul vertical care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediterana, iar celălalt, în sudul Mării Negre. Prosperitatea Imperiului Bizantin a depins de controlul asupra drumurilor comerciale, nu numai asupra căilor maritime, ci și asupra celor terestre. Constantinopolul se afla la intersecția unor drumuri comerciale care uneau Asia de Europa.

1. Vechea Via Ignatia : lega Constantinopolul de Tesalonic și mai departe, de portul Dyrrachium, și de aici, prin Marea Adriatică, se făcea legătură cu Italia
2. Drumul care lega Constantinopolul de Dobrogea, pe litoralul pontic, și de aici, în teritoriile din nordul Marii Negre
3. Diagonala Balcanilor(Drumul Țarilor de mai târziu) lega Constantinopolul de Adrianopol și ducea până în Europa Centrală
4. Drumul care lega Constantinopol de Trapezund, prin sud-estul Marii Negre, făcând legătură și cu Drumul Mătăsii.
5. Diagonla Asiei Mici care lega Constantinopolul de Niceea, Ankara și traversa Asia Mică, ajungând până la izvoarele Tigrului și Eufratului și spre Golful Persic
6. Drumul de pe litoralul mediteranean al Asiei Mici, care lega Constantinopolul de Antiohia, care făcea legătură cu Drumul Mătăsii.

Stăpânirea drumurilor respective a fost vitală pentru bizantini, fiind utilizate și pentru apărarea în față invaziilor și pentru propria expansiune, fiind în egală măsură animate de negustori, misionari, controlul asupra acestora asigurând prosperitate.

Apogeul Bizanțului a fost atins când a stăpânit toate aceste drumuri, în secolul VI și în secolul X, în timpul Dinastiei Macedonenilor. În secolul VI, Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Mesopotamia superioară, Siria, Palestina și Egiptul.Acestor teritorii li s-au adăugat nordul Africii, Italia, sud-estul Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana, în urma campaniilor de recucerire purtate de Iustinian.

Secolele VII-IX au început prin pierderea provinciilor orientale în față arabilor, și a teritoriilor din Balcani ocupate de slavi. Deși a pierdut sud-estul Peninsulei Iberice și Peninsula Italică, Imperiul a păstrat Asia Mică și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea Constantinopolului și câteva orașe ca Tesalonic și Atena și altele din Italia.

În timpul Dinastiei Macedonene, în secolul X, s-a trecut la recucerirea teritoriilor pierdute în timpul domniei împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. Bizanțul a atins iar apogeul, preluând controlul asupra drumurilor comerciale. După acest moment strălucit, începe declinul treptat, chiar dacă împărații dinastiei Comnenilor au refăcut parțial stăpânirea bizantină în secolul X. Odată cu cucerirea latină a Constantinopolului a început criza statului bizantin în privința stăpânirii teritoriale, problema accentuată în secolul XIV. Din secolul XV, stăpânirea împăraților bizantini se mai întindea doar asupra Constantinopolului și teritoriului din apropierea sa.

În perioada de apogeu, la moartea lui Iustinian din 565, Imperiul avea o suprafață de 2 milioane de km², o populație de 20 de milioane de locuitori și o armată de 380 000 de soldați.

Un secol mai târziu, în 668, teritoriul avea o suprafață de 1 milion de km², 10 milioane de locuitori și 130 000 de soldați în armată.

Situația s-a dramatizat din secolul al VIII-lea după cuceririle succesive ale arabilor, imperiul având atunci 700 000 de km², o populație de 7 milioane de locuitori și o armată de 118 000 de soldați.

La apogeu, la moartea lui Vasile al II-lea Macedonenaul din 1025, suprafața imperiului măsură 1,2 milioane de km², avea o populație de 12 milioane de locuitori și o armată de 120 000 de soldați.

În 1350, suprafața imperiului era de 120 000 km², o populație de 2 milioane de locuitori și o armată alcătuită din 10 000 de soldați.

La 1453, s-a estimat că erau doar 7000 de soldați, trupe genoveze și o populație de 40000 locuitori .

Evoluția studiilor de istorie bizantină

Manuel Chrysoloras

Dufresne du Cange

Corpusul de la Bonn

Karl Krumbacher - fondatorul primei scoli de bizantologie

Interesul europenilor pentru istoria bizantină s-a manifestat în perioada Renașterii, când Veneția și Genova dominau economia bizantină în secolul al XIII-lea. Studiul istoriei bizantine a debutat simultan cu apariția Umanismului în Italia (sec. XIV-XV), Germania (sec. XVI), Franța(sec. XVII-XVIII).

În Italia, interesul s-a manifestat datorită operelor grecești clasice. Încă din secolul al XIII-lea, italienii vizitau centrele culturale bizantine. Căutau și copiau manuscrisele grecești și predau limba greacă în universitățile din Italia, fiind create primele manuale de limba greacă. În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de otomani, iar cărturarii bizantini ca Manuel Chrisoloras au fugit de pericol, găsindu-și refugiu în Italia, aducând cu ei operele clasice.Florența, angrenată în războaie, și Veneția aflată în plin apogeu comercial, erau interesate de operele clasice. În Veneția s-au stabilit cărturari bizantini în număr mare. În Germania, interesul umaniștilor pentru Bizanț a început după cucerirea Ungariei și primul asediu al Vienei, sursele bizantine oferind detalii despre organizarea otomanilor. Pe fondul reformei lui Luther, sursele bizantine ofereau argumente împotriva Papalității.

Pentru Franța, modelul bizantin a fost urmat și preluat de monarhii absoluți francezi, fiind constituită nobilimea de robă, în timp ce vechea nobilime încerca să-și demonstreze prestigiul prin sursele bizantine. A apărut prima colecție cu operele autorilor bizantini-Corpus Parisimus. Charles du Fresne, sieur du Cange a fost considerat a fi fondatorul bizantologiei, realizând primul dicționar al limbii grecești și publicând lucrări despre lumea bizantină ca „Imperiul de Constantinopol în timpul împăraților francezi” și „Istoria Bizantină”. Acestea au pus bazele diplomaticii bizantine și paleografiei grecești. În epoca Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, absolutismul a fost atacat și s-a încercat astfel demolarea modelului bizantin, imaginea iluminiștilor despre Bizanț căpătândtrăsături negative, considerând perioada bizantină ca una de declin a istoriei romane. Imperiul Bizantin a fost denigrat, apărând concepte de „bas empire”și „bizantinism”.

Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, odată cu amploarea interesului manifestat pentru studierea evului mediu. Mișcarea de emancipare a grecilor a fost privită cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula Chios fiind condamnat.Imaginea Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost reeditate operele autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn, operele fiind însoțite de traduceri în latină și de note explicative. J. Sabatier a pus bazele numismaticii bizantine, iar G. Schumberger a pus bazele sigilografiei bizantine.

În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de bizantologie, prima fiind fondată de K. Krumbacher. A apărut prima revista despre bizantologie. A doua școală de bizantologie a fost înființată în Rusia de către Vasilievski în care se preda ideologia imperială bizantină și cea socială. Au fost înființate școli în Franța (Gaudin), Grecia,Bulgaria, România (unde Nicolae Iorga a pus bazele institului de bizantologie), Iugoslavia, Ungaria, Austria, Marea Britanie și în multe state din lumea arabă. A fost fondată și o școală de bizantologie în SUA,în Dumberton Oaks.

Periodizare și componente

Istoria Bizanțului cuprinde patru componente:

• Componenta romană: pe plan instituțional, militar, juridic. Bizantinii se considerau „romanii”Evului Mediu. Limba latină era vorbită în cancelaria imperială și era utilizată pentru redactarea documentelor oficiale până în secolul al VI-lea, iar împărații Teodosiu și Iustinian au sistematizat justiția după modelul roman.
• Componenta greacă: 95% din lucrările bizantine erau scrise în limba greacă în secolele IV-VI. Corpusul lui Iustinian cuprindea trei părți în latină și o parte în limba greacă. Între secolele VI-XI s-a desfășurat un proces de „grecizare” a imperiului bizantin, Asia Mică fiind baza imperiului și cea mai dominată de greci dintre provinciile orientale. Până în secolul al VII-lea, limba greacă a fost limba oficială a imperiului, fiind utilizată în cultură și în redactarea documentelor oficiale.
• Componenta creștină: De la Edictul de la Milano și oficializarea religiei creștine în timpul lui Teodosiu, majoritatea populației imperiului răsăritean era de religie creștină. În secolul al VII-lea, termenul de „creștin” se confunda cu termenul de „roman”
• Componenta orientală: s-a manifestat în artă și în ceremonialul palatial între secolele IV-VI, iar din secolul al VII-lea a câștigat teren în domeniul Dreptului. Între secolele VIII-IX, influență orientală a pierdut teren în urma venirii la putere a macedonenilor.

Istoria bizantinǎ se împarte în dinastii:

• Dinastia Constantină (306 - 363)
• Dinastia Valentiniană (364 - 379)
• Dinastia Teodosiană (379 - 457)
• Dinastia Leonidă (457 - 518)
• Dinastia Iustiniană (518 - 602)
• Dinastia Heracliană (610 - 711)
• Dinastia Isauriană (717 - 802)

Capitala

Orașul bizantin în secolele IV-X

Hagia Sophia

Harta orasului Constantinopol

Macheta orasului

Harta Constantinopolului (1422)- de cartograful florentin , Cristoforo Buondelmonte

Constantinopolul personificat

Constantinopolul a fost centrul politic, administrativ, economic, religios și cultural al Imperiului Bizantin. A fost fondat de Constantin cel Mare în noiembrie 324, la două luni după victoria sa asupra lui Licinius. A ales fosta colonie megarianǎ, Byzantion, drept locul unde avea să pună bazele noului oraș. Pornind de la istoria Romei, bizantinii au modelat istoria acestui oraș, fiind fondat de pe urma unui conflict dintre doi frați coloniști megarieni. Când a fost atacat de macedonenii lui Filip al II-lea, câinii din oraș au lătrat, iar locuitorii orașului au fost alertați și au respins asaltul. În secolul al II-lea, orașul a fost asediat de romani în timpul domniei împăratului Septimius Severus.

Constantin a ales această cetate datorită unei inspirații divine, legendele târzii având un rol ideologic și propagandistic. Alegerea acestui oraș avea un rol strategic și comercial, Byzantion fiind amplasat la intersecția celor două mari axe comerciale: una verticală care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediteranǎ, și cealaltă, terestră, care unea Europa de Asia. Constantinopolul a prosperat datorită așezării. Centrul imperial a fost deplasat din occidentul aflat în declin în orientul încă prosper.

Orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau conflicte: frontieră dunăreană atacată de goți și frontieră orientală atacată de sasanizi. Constantinopolul a fost mai ușor de aparat, fiind înconjurat de apă din trei părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar dinspre vest, împărații construind multe fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în oraș.

Mutarea centrului de greutate și stabilirea reședinței imperiale de la Roma în alte orașe ca Mediolanum sau Antiohia s-a manifestat de multe decenii datorită declinului Romei. Legăturile cu provinciile orientale erau mult mai întărite astfel.

Lucrările de construire a orașului au început în noiembrie 324 și s-au încheiat în 336, orașul fiind inaugurat pe 11 mai 330. Pe 11 mai, anual, se desfășurau festivități de celebrare a construirii orașului, manifestate prin jocuri la hipodrom, procesiuni în jurul unui car alegoric ce transporta statuia împăratului, înălțată pe coloana de porfir, construită pe timpul împăratului Constantin. Noul oraș avea să devine o copie a vechii Rome, orașul fiind construit pe șapte coline. Orașul a fost denumit ca „Noua Roma” sau „A doua Roma”/ Constantinopolis-„orașul lui Constantin”.

Orașul a fost împărțit în 14 cartiere și era strabut de râul Lykos. Împăratul a clădit o serie de edificii ale căror modele erau preluate după cele ale Romei: palatul imperial de dimensiuni mici aflat în sud-estul orașului, hipodromul construit în vecinătatea palatului imperial, piața publică-forumul lui Constantin etc. Pe parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar reședința imperială și nu capitală. Abia din timpul lui Teodosius, poziția și drepturile Constantinopolului au fost puternic susținute.

În 381, importanța orașului a fost recunoscută, al doilea conciliu ecumenic desfășurându-se în acest oraș. Prin canonul al III-lea se recunoștea poziția Episcopului de Constantinopol.

În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. În 451 s-a desfășurat cel de-al IV-lea conciliu ecumenic la Calcedon, iar prin canonul al XXVIII-lea, se stabilea ca primul loc aparținea vechii Rome, dar părinții acordau onoruri egale religioase și politicii și noii Rome-Constantinopolul, acesta bucurându-se de prezența împăratului și a senatului. În lucrarea „Istoria Nova”, Zosimos i-a reproșat lui Constantin că prin fondarea Constantinopolului nu făcea altceva decât să grăbească declinul Romei și dezbinarea imperiului. În realitate, s-au emis medalii de aur și argint care reprezentau două femei: simbolurile Romei și a Constantinopolului, ținând împreună un scut simbolic al unității imperiului.

• 
• 
• 
• 

Deși Eusebiu de Cezareea a susținut că senatorii s-au aflat la înmormântarea lui Constantin cel Mare, istoric, Senatul a fost creat de Constanțiu al II-lea, fiul acestuia. În 359 a fost menționată prefectura orașului ce avea atribuții similare cu cele ale prefectului vechii Rome, fiind denumit și eparh al Constantinopolului. Poporul imperial era o altă instituție, locuitorii Constantinopolului reprezentând poporul imperial, fiind împărțit în:

• Dema albaștrilor-elită aristocrației senatoriale, susținători ai ortodoxiei
• Dema verzilor-populația activă a orașului, negustori, meșteșugari, fierari, susținători ai monofozismului.

Deseori au avut loc ciocniri între cele două deme, precum cele din 445 ce au fost extrem de violente, începute la hipodrom și continuate pe străzile orașului. Demele participau la desemnarea și aclamarea împăratului.

Locul de întâlnire dintre împărat și poporul imperial era hipodromul, deși aceștia nu prezentau rezultatele politicii. Demele s-au mai răsculat și coalizat în 532 împotriva lui Iustinian, iar în 610, o altă coaliție de deme l-au adus pe Heraclius la tron. Hipodromul a fost construit de Constantin cel Mare. În timpul răscoalei Nika din 532, hipodromul a fost grav avariat. Cursele de cai se desfășurau în jurul spinei care se mai păstrează și azi. Hipodromul avea o intrare principala în partea nordică, partea monumentală. De o parte și de altă erau grajdurile unde erau ținuți caii. În momentul în care începea cursa, porțile erau închise. Deasupra intrării monumentale erau cai de bronz auriți. Caii de bronz se află în prezent în Piața San Marco.

Demografic, Constantin trebuia să populeze orașul, scutindu-l de plata impozitelor. A adus aristocrația din Asia Mică să clădească palate în noul oraș. În 326, pentru a organiza aprovizionarea orașului, a fost organizat un transport anual de cereale din Egipt în luna septembrie.

A instituit „Annona”, distribuind gratuit pâine, stabilind un număr de 80 000 de rații de pâine distribuite zilnic. În anii 360, rezultatele politicii lui Constantin au fost evidente. Succesorii săi și-au stabilit reședința la Constantinopol, venind din toate colțurile imperiului persoane dornice să ocupe funcții administrative, militare și comerciale.

La începutul domniei lui Teodosius, orașul s-a prezentat ca un șantier, iar creșterea accelerată a numărului locuitorilor a făcut ca populația să se întindă în afara zidurilor orașului, fiind astfel clădit un nou zid de apărare între 408-413.

Vechiul Byzantion, refăcut de Septimus Severus, avea o suprafață de 200 de hectare și o populație de 20-30 000 de locuitori. După construirea zidului lui Constantin, orașul avea 700 de hectare și o populație de 100-150 000 de locuitori către sfârșitul secolului IV. După construirea zidului lui Teodosius, suprafața orașului s-a dublat, ajungând la 14 000 de km², populația crescând în continuare. În 430, populația Constantinopolului depășise populația Romei, având 250 000 de locuitori.

În timpul lui Iustinian, populația s-a dublat, ajungând la 500 000 de locuitori. După secolul VII, populația a scăzut la 250 000 de locuitori. În secolul X, populația a crescut la 400-500 000 de locuitori. Din secolul XIII, populația a intrat într-un declin demografic îndelungat, iar în secolul XV, populația era estimată la numărul de 40 000 de locuitori și 7000 de soldați.

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

După cucerirea Ierusalimului de către arabi, Constantinopolul și-a revendicat titlul de centru al lumii creștine. Heraclius a adus Sfânta Cruce la Constantinopol unde a rămas până în 1204. Din secolul VII, a apărut ideea că orașul era protejat de Dumnezeu, având-o ca protectoare pe Fecioara Maria care a respins multe asedii. În secolul XIII se scriau poezii care o prezentau pe Fecioara Maria plângând din cauza asediului Constantinopolului de către latini. Cucerirea Constantinopolului de către turci a fost prezentată ca o pedeapsa divină aplicată noului popor ales pentru păcatele sale.

Zosimos a susținut că împăratul Constantin a clădit primele edificii, componenta politică și religioasă a orașului fiind în partea sud-estică, pe țărmul Mǎrii Marmara. Strada Mese străbătea Constantinopolul până la Forumul Amastrianum. Componenta economică era Portul de Aur, Zona Cornului de Aur, acesta fiind închis cu lanțuri în 1453 în timpul asediului.

Partea centrală a Constantinopolului a fost utilizată pentru construirea mănăstirilor și multe locuințe se aflau în zona țărmului. Nu există un sistem de canalizare, de aceea tăbăcării aruncau pieile în mijlocul orașului.

Districtul imperial

Palatul Blachernae

Palatul imperial a fost reconstruit, însă nu mai păstra nimic din vechea construcție. Constantin a respectat inițial elementele arhitecturii romane. Biserica Sfânta Sofia se află în apropierea complexului.Palatul imperial avea să fie mărit de succesorii lui Constantin până în secolul XI, devenind un complex de apartamente în care locuiau membrii familiei imperiale și anturajul, biblioteci, capele, biserici, birouri și un penitenciar. Palatul era decorat și ornamentat de grădini și terenuri de joacă. În secolul XI, clădirile aflate în cadrul complexului aveau 100 de hectare, fiind dificil de întreținut. Reședința imperială a fost mutată la Palatul Blacherne. În secolul IX, împăratul Teofil a construit palatul Bucco Leon.

În complexul Palatului Imperial era Sala celor 19 paturi ce datează dn secolul IV, fiind câte nouă paturi de fiecare latura, acestea sala fiind utilizată pentru dineuri și cine festive, aproape fiecare sărbătoare civilă și religioasă fiind urmată de un dineu la care participau invitații împăratului, și principala salǎ de desfășurare a ceremoniilor, Sala de Aur, construită în secolul VI, similară cu Basilica San Vitale, cu pereți împodobiți cu aur, copaci decorați cu nestemate și păsări de aur ce cântau melodii, iar tronul masiv din aur era flancat de câte doi lei din aur, ca și cum părea că cobora treptat din cupola sălii până ajungea la nivelul pardoselii. Principala Poarta a Palatului Imperial era o poartă din bronz, fiind refăcută în secolele VI-X, deasupra fiind construită o capela. Până în timpul crizei iconoclaste, poarta era decorată cu portretul lui Hristos.

Principala piață publică din Constantinopol era Piața Augusteon construită în secolul IV și refăcută de Iustinian, unde a fost ridicată o statuie ce putea fi văzută la o zi distanță pe mare. În piață se vindeau manuscrise și erau executate pedepsele publice.

Turnul lui Constantin cel Mare se află pe strada Mese, având formă circulară, împodobit cu statui. Statuia lui Constantin s-a prăbușit în urma unui cutremur, fiind înlocuită cu statuia lui Manuel Comnenul.

Forumul lui Teodosiu cel Mare avea formă pătrată, preluat după modelul forumului de la Roma. Acolo erau gravate victoriile acestuia. Strada Mese ajungea până la Poarta de Aur a orașului Porțile erau placate cu foița de aur și capela din zidul lui Constantin era decorată cu statui.

• 
• 
• 
• 
• 

Zidul lui Teodosiu al II-lea avea trei porți, una mare centrală de aur, în care intra împăratul, între două porți mai mici, iar pe zid erau înălțate statui ale unor elefanți. Zidul lui Constantin nu a rezistat, pe când din zidul lui Teodosiu s-au păstrat mici porțiuni, acesta fiind construit între 408-413.

Principalul apeduct a fost construit în timpul lui Valens, apă fiind adusă de la 100 km de oraș, iar apă era păstrată în cisterne imense. Cisterna Basilica a fost construită în secolul IV și refăcută de Iustinian. Se spune că turcii au descoperit-o în timpul unei secete puternice. Există și o cisternă în interiorul Palatului Imperial, dar nu a rezistat.

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

Constantinopolul avea mai multe edificii religioase că bisericile Sfintei Irina, Biserica Sfânta Sofia, Biserica Sfinții Apostoli. Biserica Sfânta Sofia a fost construită în 532 și inaugurată pe 25 decembrie 537.

Din 1453, biserica Sfinții Apostoli a devenit Patriarhie, pe când Sfânta Sofia a fost transformată într-o moschee. Lângă Biserica Sfinții Apostoli se află Mausoleul lui Constantin. Majoritatea împăraților au fost înmormântați la Pantocrato, alții în Biserica Sfinții Apostoli.

• 
• 
• 
• 

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

Orașul bizantin în secolele X-XI

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

Agricultura la bizantini

În secolul al IX-lea, după o perioadă de declin, a avut loc o reanimare a vieții urbane în statul romeilor, având la bază nomisma, moneda bizantină. Procesul de reanimare a fost strâns legat de reluarea controlului asupra principalelor drumuri comerciale, în condițiile marii expansiuni militare bizantine din sec. IX-X. Comerțul era practicat pe trei direcții:

• spre occident: pe Valea Dunării către Europa centrală și prin Peninsula Balcanică, de la Thessalonic-Ochrida-Dyrrachium, până în Italia.
• spre nord-drumul de la varegi la greci, de la rușii scandinavi, pe Nipru, spre Marea Neagră și către Constantinopol
• spre orient, cu multe ramificații: drumul mătăsii, prin Asia Centrală către Trapezunt, prin Marea Roșie sau Golful Persic

Solidus reprezentandu-l pe Leo III

Micul comerț avea un rol important pentru vistieria statului, care percepea de la negustori o taxă-commerkion: 10-18% din valoarea mărfurilor. Principala sursă care furnizează informații despre organizarea vieții urbane este Cartea Eparhului, atribuită împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul, deși ulterior s-a stabilit a fi o culegere de norme și reglementări realizată pe parcursul secolului X. Documentul relevă un tablou amplu al vieții meșteșugărești și comerciale din Constantinopol, acordând o atenție deosebită breslelor, care existau și în alte orașe. Eparhul/prefectul orașului era un primar al Constantinopolului, cu atribuții largi, cupand un loc înalt în ierarhia imperială. Funcția de prefect al Constantinopolului a fost menționată prima oară în 359, funcție preluată după cea de la Roma. Ulterior, s-a îndepărtat de modelul roman, titularul ei reprezentând autoritatea supremă în capitală după basileu, conform codurilor de legi. În Ecloga lui Leon al III-lea se menționează că eparhul era cel mai puternic în oraș după basileu, iar în Basilicalele lui Leon al VI-lea Înțeleptul se subliniază că toate corporațiile, toți cetățenii, întregul popor imperial de la Constantinopol sunt conduși de eparhul orașului. Eparhul era numit prin edict direct de către împărat, dintre persoanele apropiate, considerate de mare încredere ale acestuia, iar ceremonia de învestitură, în cadrul căreia primea și însemnul funcției sale-centură, este descrisă în lucrarea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul-Despre ceremoniile curții bizantine.

Avea atribuții administrative și juridice considerabile, era responsabil pentru menținerea ordinii în oraș. Avea dreptul de a pedepsi delictele comise, de a supraveghea sclavii eliberați, piețele, spectacolele, manifestările publice, de a interzice intrarea în oraș sau în anumite cartiere a unor indivizi, având sub ordinele sale un corp de poliție urbană. Avea ca sarcina menținerea curățeniei orașului, împodobirea acestuia atunci când basileul ieșea din palatul imperial sau când veneau suverani străini în oraș. Era considerat vocea împăratului, prin intermediul căruia basileul vorbea poporului, iar în perioadele în care suveranul lipsea, eparhului îi era încredințată conducerea capitalei bizantine.

Avea o putere considerabilă, fiind responsabil de prosperitatea orașului. Producția, vânzările, exercitarea unor meserii, corporațiile erau sub controlul direct al acestuia, iar prin reprezentanții săi, calitatea produselor și materiilor prime era controlată. Aceștia limitau beneficiile comerciale, împiedicau realizarea unor stocuri pentru că negustorii să obțină venituri mai mari în perioadele de criză, stabileau prețurile pietelelor, luau decizii privind importul și exportul mărfurilor, acceptau sau expulzau membrii în cadrul unei bresle, deschideau magazine, ateliere sua birouri, rezolvau abaterile grave sau divergențele din cadrul breslelor.

Eparhul dispunea și de un personal auxiliar numeros. Cel mai important serviciu era cancelaria prefectului, care dispunea de un sigiliu propriu pentru corespondență și ordinele acestuia, pentru a fi aplicat pe unitățile de măsură și greutate, că grantie a respectării normelor și a garanției calității produselor. Supravegherea breslelor era încredințată unui personal numeros condus de locțiitorul eparhului, legatharios, numit de prefect cu aprobarea împăratului, cu sarcina specială de a supraveghea și importurile și exporturile, precum și pe negustorii străini veniți în oraș. Printre auxiliari se află și un inspector maritim, care controla navele din porturile orașului, la intrare și la ieșire.

La începutul secolului XI, eparhul a devenit un mare personaj principal al statului. Un eparh ca Roman Argyros a devenit basileu în 1028 după ce s-a căsătorit cu porfirogenetă Zoe. La sfârșitul secolului XI, puterea împăratului a intrat în declin, iar o parte din atribuțiile sale au fost preluate de alți magistrați. În secolul XII, instalarea negustorilor italieni la Constantinopol, în cartiere proprii, a restrâns autoritatea eparhului, însă funcția se menține până la cucerirea otomană.

La conducerea corporațiilor se aflau "prostatai"sau "exarchoi", iar în fruntea corporației notarilor era primicerul. Nu fiecare corporație avea câte un șef. Există câte un singur șef pentru breslele notarilor, argintarilor, negustorilor de țesături siriene, săpunarilor și șelarilor. Corporațiile aveau mai mulți șefi: cârciumări, negustori de pește, nestorii de porci, negustorii de mătase brută. Erau bresle care erau conduse de șefi că cei ai bancherilor, ai negustorilor de mătase, ai torcătorilor, ai parfumeurilor. Nu existau norme speciale pentru aceștia.

Șeful corporației era numit direct de către eparh, ales din rândurile membrilor breslei. În cazul corporației notarilor, succesiunea îi revenea celui mai în vârstă, aprobat de toți colegii săi. Șefii corporațiilor reglementau relațiile cu statul, reprezentat de eparh, asigurau respectarea normelor și reglementărilor care priveau corporația , anunțau abaterile grave și pedepseau pe cele mai puțin importante, comunicau reprezentantului prefectului sau acestuia mărfurile străine cumpărate de corporații. Conform Cărții Eparhului, pentru a intră într-o breaslă, o persoană trebuia să nu fie membru altei corporații, nu trebuia să fie un străin, să fie un om liber, să-i fie verificată capacitățile și integritatea morală , (precum candidatul pentru breaslă notarilor care trebuia să dovedească onestitate, elocventă, că deține o memorie bună și cultură juridică solidă), să fie acceptat de ceilalți membri , de șeful corporației și prefect și să plătească o taxa. Se stabilea numărul membrilor decât pentru corporația notarilor. Abaterile grave erau pedepsite sever prin ras, biciuire, tăierea mâinilor. Persoană care dorea să deschidă un birou sau un magazin sau să înceapă o activitate comercială trebuia să facă parte din corporația care se ocupă de domeniul respectiv în care dorea să profeseze și să fie aprobat de eparh. Producerea purpurei și a altor stofe de lux era interzisă în atelierele urbane, fiind sub monopolul statului, realizată numai în atelierele palatului imperial pentru uzul curții și pentru darurile acordate principilor străini. În Bizanț există un număr mare de bresle care aduceau venituri importante, fiind tot mai specializate. Are loc o separare clară între producători și negustori: torcătorii de mătase, țesătorii, vopsitorii, negustorii de mătase brună, negustorii de haine de mătase, negustorii de țesături de mătase siriană.

Intervenția statului viza comerțul intern și încerca să evite crearea unor surplusuri de mărfuri, bună aprovizionare a orașului pentru a împiedică izbucnirea crizei în capitală, o eventuală revoltă a populației putând pune în pericol tronul imperial. Activitățile comerciale și economice se desfășurau în locuri bine stabilite, centrul capitalei fiind rezervat comerțului cu articole de lux-bijuterii și parfumuri, de-a lungul străzii Mese. Cei care vindeau produse care emanau mirosuri erau nevoiți să o facă la marginea orașului pentru a nu deranja populația. Numai băcănii puteau deschide magazine în întreg orașul pentru a vinde mărfuri de prima necesitate. Unitățile de măsură și greutate erau controlate , iar delicte precum vânzările cu produse de calitate inferioară, falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase erau aspru pedepsite.

Vânzarea purpurei și a bijuteriilor în afară imperiului era interzisă. Cantitatea mărfurilor exportate era stabilită de autorități, fiind subordonată necesităților capitalei. Activitatea economică bizantină era dirijată de autorități în benefiul statului și al populației bizantine, pentru asigurarea ordinii în oraș și evitarea apariției oricărei nemulțumiri sau revolte în capitală ce putea amenința tronul imperial.

Ideologia Imperialǎ

Eusebiu din Cezareea

Portetul lui Iustinian-model de imparat bizantin in privinta vestimentatiei imperiale impunatoare; a se vedea si aura specifica sfintilor

Bizantinii au preluat ideea imperială romană și cea creștină. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind teoriticianul ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său au fost victime ale persecuțiilor creștine din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă a fost eliberat în timpul lui Galerius și a devenit unul dintre consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 și a încercat o formulă de compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula episcopului Alexandrei.

Constantine VII Porphyrogennetos incoronat de Hristos ca basileu si autocrator

Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a introdus dimensiunea cronologică. A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Constantini” și discursul festiv rostit în 336 cu prilejul aniversării de 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. Consideră că existența imperiului roman era expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind preluată după cea cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și universal și stăpânea omenirea.Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul divin.

Tinuta de razboinic a imparatului Vasile al II-lea

Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de divinitate de a face ca creștinismul să domnească asupra întregului pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce nou popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.

Ridicarea pe scut a lui Mihai care este incoronat de catre patriarh

Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata și poporul imperial. Rolul revenea armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc în tabăra militară din oraș. În cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales ca împărat ce purta o diademă, urmând gratificarea senatului și aclamațiile poporului.

Nicephorus III, cu Arhanghelul Mihail in stanga sa, primeste o carte de predici de la Sf. Ioan Gura de Aur

În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate și celelalte rituri. Senatul desemna noul împărat, ceremonia având loc tot în tabăra militară și încheindu-se cu aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și Biserica în desemnarea împăratului, prin actul încoronării religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine. Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfășurându-se la Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii imperiale: coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpurǎ-mătasea roșie ce avea un atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur.

După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce s-a căsătorit cu văduva fostului împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunță la monofizism. În timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia de încoronare ce se desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era comandantul suprem al armatei, avea atribuții legislative, era protectorul bisericii și avea o putere absolută, teoretic. În practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de interesele acesteia, putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea împăratului anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un model pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților care nu mai respectau principile. În timpul dinastiei macedonene apare titlul de „autocrator”, întărind caracterul absolut și având un rol important în succesiunea la tron. Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul născut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă din timpul vieții, iar dacă nu avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul desemnării unui co-împărat, erau respectate aceleași rituri ca și în desemnarea împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase, împăratul îl încorona pe co-împărat. Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își va pierde din importanță în secolul VII. De la sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a menținut din perioada romană, prin care împăratul primea pe viață anumite puteri excepționale și epitete cu caracter onorific ce îi glorificau victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită pentru populația grecizată.

Moneda "follis"cu Leon VI reprezentat ca Baileu

După 812, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin.

Incoronarea lui Constantine VII ca co-imparat in 908

La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este privit în continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este universală, absolută și de origine divină. Această idee poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel că toți locuitorii pământului trebuie să se închine în fața împăratului bizantin.

În sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident; un stat bulgar creștin la frontieră Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine ale sârbilor).

Din acest motiv, bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită de principii creștini, această fiind condusă de împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat fiul preaiubit al împăratului. Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol ( Dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români.

Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independența pe care îl avea statul pe care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.

În sec X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund indignat când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului bulgar.

Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora ( nu încheiau tratate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule ( Bule de Aur), putea folosi cerneală roșie și purpura ( nu era produsă în atelierele din Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era folosită numai de către împărat și curtea imperială; putea face cadou unui principe străin bucăți de purpura). Pe lângă toate acestea, împăratul putea realiza panouri un mozaic ( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor apărea în sec XII și în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat apostat.

Manuel II Palaiologos si familia imperiala

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa Despre ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de strict reglementat deoarece are ca scop evidențierea măreției imperiului și a împăratului, a caracterului maiestuos și inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare persoană își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă.

În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un obiect, acesta era transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului.

Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune principiul ereditar. Împărații din dinastia macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce instituția porphyrogenetilor ( cei născuți în camera de purpură dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea tronului). Porphynogenetii apar și înainte de acest moment, însă în sec IX va apărea această instituție.

Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut în camera de purpură a fost Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl sau avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna biserica acceptă compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).

Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de recucerire ale imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului pământ.

Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului bizantin, care era privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea imperiului, făcând referire la însemnele primului împărat creștin ( aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi realizate căsătorii cu francii, având în vedere că erau creștini și formau un imperiu.

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.

Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan . Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.

Origini

Dinastia Constantină (306 - 363)

Tetrarhia

Imperiul Roman in timpul Dominatului

Palatul lui Diocletian

Bustul lui Diocletian

Către sfârșitul secolului III, Imperiul Roman traversa o perioada de criză, aflat fiind în pragul unor transformări profunde de reformele lui Dioclețian. Criza era de natură militară, fiscală și politică, ce se desfășura simultan cu invaziile, uzurpările și războaiele permanente ce dereglau mecanismul economic roman.

Dioclețian a întreprins reforme în privința organizării, producției și fiscalității . Având în vedere că pământurile erau abandonate datorită anarhiei politice interne și datorită fiscalității împovărătoare, statul a acordat micilor producători avantaje ca scutiri fiscale și lărgirea domeniilor coroanei. A fost introdus controlul asupra producției și desfacerii bunurilor și a fost instituit monopolul de stat asupra industriei armamentului, industriei miniere, industriei mătăsii, pentru obținerea veniturilor aduse la tezaurul public, fie pentru menținerea secretului de producție. Unitatea fiscală-suprafața de pământ ce putea fi lucrată de o persoană, a fost disociatǎ de capacitatea sa de muncă, fiind impus impozitul annona-pământul (jugatio) și persoana (capitatio). Au fost instituite taxe pe exercitarea unei profesiuni în industrie și comerț („chrysargyron”), percepută fiind în monedă de aur, pe circulația(pontoria) și vânzarea mărfurilor (octava, siliqualicum). Datorită alterării aliajului și scăderii greutății sale, moneda romană s-a depreciat, fiind impusă astfel o autoritate centrală în reforma monetară. Dioclețian a introdus un maximum de prețuri printr-un edict din 301, prin care instituia pedeapsa cu moartea pentru cei care făceau stocuri de mărfuri și încălcau prevederile edictului pentru a diminua inflația.

Dioclețian a desființat instituțiile Principatului. Imperiul înceta să mai fie o confederație de cetăți și devine un stat riguros centralizat, condus de la Constantinopol și populat de douloi (supuși), conduși de un despot (stăpân). Această influență orientală a mărit distanța dintre împărat și supușii săi. Locuitorii imperiului continuau să fie, cel puțin în surse, prezentați ca politai (cetățeni), mergând pe filiera romană.

Împăratul devine un personaj sacru. Este adorat după modelul despoților orientali. La curte se introduce obiceiul proskynesis în fața împăratului (lat. adoratio). Senatul își pierde rolul important în stat . Este format mai mult din acei oameni noi ce nu aveau conștiința puternică a celor de la Roma. Dispar provinciile senatoriale și ultimele privilegii ale Italiei. La nivel central, Palatul este centrul administrativ cel mai important, acolo unde funcționau o serie de birouri (skrinia) populate de funcționari care se ocupau de problemele administrației centrale.

Importante schimbări apar și la nivelul administrației provinciale. Imperiul este reorganizat din punct de vedere administrativ. Au fost înființate, în vremea lui Dioclețian, circa 120 de provincii ce erau grupate în dioceze. Existau în vremea lui Dioclețian 12 dioceze (14 în vremea lui Constantin cel Mare). Prefecturile au fost organizate în vremea lui Constantin cel Mare (mai multe dioceze = o prefectură).

Dioclețian introduce Diarhia - fiecare parte a imperiului fiind condusă de un August. Pentru a o completa, introduce Tetrarhia – fiecare August fiind dublat de câte un Caesar ce era ridicat la acest rang în funcție de meritele sale.

Rămășițele statuii gigantice a lui Constantin

În secolul IV, Imperiul Roman parcurgea o perioada de criză spirituală. Păgânismul se ciocnise cu creștinismul recunoscut oficial de împăratul Constantin cel Mare. Dar ulterior, creștinismul și păgânismul s-au suprapus, formând cultura răsăriteană greco-creștină, denumită “bizantină”, al cărei centru era Constantinopolul, noua capitalǎ a Imperiului Roman creștin. Constantin, născut la Naissus, aparținea unei familii ilire, iar mama sa, Elena, se convertise la creștinism. Aceasta chiar a întreprins un pelerinaj în Palestina, găsind presupusa cruce pe care a fost crucificat Isus Christos conform tradiției.

În 305, Dioclețian și Maximian au renunțat la rangurile lor imperiale. Au fost succedați de Galerius, ce a devenit August al Răsăritului, iar Constantius I, tatăl lui Constantin, a devenit August al Apusului. Constantius a murit în 306 în Britania, iar legiunile l-au proclamat ca “August” pe fiul sǎu, Constantin.

Între timp, la Roma, a izbucnit o răscoalǎ, în care armata și populația s-au răzvrătit și l-au înlăturat pe Galerius, Maxentius, fiul lui Maximian, fiind proclamat drept ca noul împărat. Constantin a format o alianțǎ cu Augustul Licinius și l-a învins pe Maxentius în 312, în Bătălia de la Podul Milvius, în apropiere de Roma. Maxentius s-a înecat în Tibru când a încercat să se retragă. Cei doi împărați biruitori, Constantin și Licinius, s-au întâlnit la Mediolanum, unde a fost proclamat cunoscutul “Edict de la Mediolanum”. Relațiile pașnice dintre cei doi împărați n-au durat mult și în scurt timp, a izbucnit o luptǎ în care Constantin a obținut victoria decisivǎ. Licinius a fost ucis în 324, iar Constantin a devenit unicul împărat al Imperiului roman.

• 

  Aparitia crucii

• 

  Batalia de la Podul Milvius

• 

  "Donatia" lui Constantin

• 

  Botezul lui Constantin

Constantin s-ar fi convertit conform tradiției atunci când a asistat la apariția crucii luminoase pe cer înainte de bătălia dintre acesta și Maxentius. Lactanius scria în cartea “Despre moartea persecutorilor” că a primit un avertisment de la divinitate în somn pentru a grava simbolul creștin pe scuturile sale . Eusebiu din Cezareea a scris în “Historia ecclesiastica” că împăratul și-a propus să salveze Roma și l-a invocat printr-o rugăciune pe Dumnezeu. În “Viața lui Constantin” scrie că acesta a asistat la apariția unei cruci luminoase la asfințitul soarelui, însoțită de cuvintele In hoc signo vinces( “sub acest semn vei învinge”) . El și legiunile sale au fost cuprinși de uimire. În noaptea următoare, Iisus Hristos i-a apărut în somn lui Constantin, purtând același semn, și i-a poruncit să picteze scuturile și sǎ pornească împotriva inamicilor. În zori, împăratul le-a povestit apropiaților visul și i-a chemat pe meșteri să confecționeze stindardul “labarum”, fiind o cruce lungă ca o lance, de bara transversală atârnând o flamura de mătase, brodată cu aur și împodobită cu pietre prețioase, purtând chipurile lui Constantin și a celor doi fii ai săi, iar la vârful crucii se află o cununǎ de aur, înconjurând monograma lui Hristos.

Labarum

Labarum reprezentat pe o moneda

În privința cauzelor “convertirii” lui Constantin, spre deosebire de bibliografia lui Eusebiu, unii istorici i-au atribuit un portret diferit. Istoricul Boissier scria în lucrarea “Sfârșitul păgânismului” că împăratul Constantin era în realitate sceptic, nefiind interesant de nicio religie, preferând-o pe aceea care i-ar aduce multe beneficii.

Pe de altă parte, istoricul Jacob Burckhardt susținea în lucrarea Epoca lui Constantin cel Mare că împăratul era un geniu, stăpânit de ambiții înalte și de o puternică dorința de putere, un om care ar sacrifice totul pentru îndeplinirea visurilor sale lumești, înțelegând că creștinismul va deveni o forță universală.

Adolf Harnack constată în “Misiunea și răspândirea creștinismului în primele trei secole" că crestinismul era o religie urbanistică și că un cerc restrâns de oameni putea exercită o influență puternică dacă membrii lui provin din clase conducătoare. A concluzionat că sediul central al Bisericii creștine era Asia Mică la începutul secolului IV.

Intrarea triumfala a lui Constantin la Roma

Constantin chiar a locuit la curtea lui Dioclețian din Nicomedia înainte să se stabilească în Gallia. Păgânismul încă domină însă în stat și societate , iar creștinii reprezentau o minoritate, constituind o zecime din popuatia imperiului, conform statisticilor prof. V. Bolotov. Duruy în Istoria Romei și a poporului roman, scriind că împăratul Constantin conștientizase că creștinismul, prin dogmele sale fundamentale, era o credință într-un zeu unic.

Constantin era determinat să favorizeze păgânismul și creștinismul pentru a menține unitatea și stabilitatea. Cu perspicacitatea diabolică a unui stăpân universal, a înțeles importanța alianței cu biserica. Ceea ce l-a determinat să se convertească nu pare să fie din rațiuni politice, întru-cât creștinii erau o minoritate atunci, ci din convingere.

Fusese influențat de de exemplul bisericii zoroastiene din Persia. Deși convertirea este asociată cu Bătălia de la Podul Milvius din 312 și cu obținerea victoriei împotriva lui Maxentius, convertirea reală la creștinism s-a desfășurat în anul morții sale. Constantin a rămas pontifex maximus de-a lungul domniei. Ziua de duminică era denumită ca dies solis (ziua soarelui), “sol invictus” nefiind altul decât zeul persan Mithra, al cărui cult era răspândit în imperiu, rivalizând cu creștinismul. Constantin era un adept evlavios al cultului soarelui închinat lui Apollo. Totuși, a inițiat o politică de toleranță față de creștinism, înțelegând că în viitor, creștinismul era elementul principal de unificare a Imperiului.

Ruinele palatului imperial de la Milano

Primul decret care favoriza creștinismul a fost emis în 311 de Galerius, chiar de unul dintre cei mai aprigi persecutori ai lui. Prin intermediul decretului, creștinii erau iertați pentru opoziția anterioară față de deciziile menite să-i întoarcă la păgânism. În 313, Constantin s-a întâlnit cu Licinius la Mediolanum, păstrându-se doar un rescript latin al lui Licinius trimis perfectului de Nicomedia, consemnat de Lactantius. Creștinii și alți adepți ale altor religii primeau libertatea deplinǎ să urmeze orice religie doreau. Bisericile și clădirile private confiscate de la creștini le erau redate în mod liber și fără rezerve.

Edictul promulgat la Mediolanum în 313 era o confirmare a edictului lui Galerius în 311. Nu era un edict propriu-zis, ci o scrisoare adresată guvernatorilor provinciilor din Asia Mică și din Răsărit în care li se explica și li se indica cum să-i trateze pe creștini, având de atunci drepturi egale cu păgânii. Clerului creștin i s-au arcordat privilegiile recunoscute preoților păgâni, membrii lui fiind scutiți de plata taxelor și de datoriile față de stat, de serviciile în folosul statului care puteau să-i abată de la îndeplinirea obligațiilor lor religioase, având drept de imunitate.

Modelul basilicii Sfantului Petru din timpul lui Constantin

Fiecare om putea să-și lase proprietatea drept moștenire bisericii, dobândind dreptul de patrimoniu. Pe lângă proclamarea libertății religioase, comunitățile creștine erau recunoscute ca entități juridice legale. Orice om avea dreptul să mute un proces civil la o curte episcopală dacă adversarul accepta. Decizia episcopului era acceptat ca fiind definitivă, orice caz civil putea fi mutat la curtea episcopală în orice stadiu al procesului , însă deciziile curții episcopale trebuiau să fie sancționate de judecători civili. Privilegiile judiciare măreau autoritatea episcopilor în societate. Biserica se îmbogățea material prin daruri în proprietăți funciare, provenind din resursele statului, sau prin donații de bani și grâne. Creștinii nu mai erau obligați să participe la sărbătorile păgâne. Influența creștină a îmblânzit pedepsele pentru criminali.

Constantin a construit multe biserici în imperiu, în Antiohia, Nicomedia și în nordul Africii, precum și în peninsula italică, ca Bazilica Sfântul Petru din Roma și Bazilica Sfântul Ioan din Lateran fiindu-i atribuite. Mama lui, Elena, ar fi descoperit adevărata cruce în cadrul unui pelerinaj din Palestina. A ridicat la Ierusalim Biserica Sfântului Mormânt, pe Muntele Masilinilor a ridicat biserica înălțării, iar la Betleem, Biserica Nașterii Domnului . Noua capitală , Constantinopolul, și suburbiile ei au fost înfrumusețate cu noi biserici, ca biserica Sfinților Apostoli și biserica Sfânta Irina, de asemenea, a pus temelia Sfintei Sofia, finisată de Constantius, succesorul sǎu.

Primul sinod de la Niceea

Biserica creștină a trecut printr-o perioada de imensă activitate, concentrându-se pe dogmă. Sinoadele deveneau specific perioadei, fiind considerate singurele mijloace pentru aplanarea controverselor. Statul a luat parte la disputele religioase, a cărui interese nu corespundeau cu cele ale bisericii. Centrul cultural al răsăritului era orașul egiptean Alexandria, activitatea intelectuală erupând, devenind centrul evoluției teologice în est și dobândind în lumea creștină faima particulară de biserica filosofică. Un preot , Arie din Alexandria, al cărui nume poartă învățătură considerate “eretică” ce își avea rădăcinile în a două jumătate a secolului al III-lea, în Antiohia, unde Lucian a fondat o școală de exegeza teologică, a emis idea că fiul lui Dumnezeu era o ființă creată. Dincolo de granițele Egiptului, Eusebiu, episcop de Cezareea, și Eusebiu, episcop de Nicomedia, erau de partea lui Arie. Alexandru, episcop de Alexandria, i-a refuzat Sfânta Euharistie în ciuda eforturilor susținătorilor lui.

În 324, după ce l-a învins pe Licinius, Constantin a sosit la Nicomedia, primind plângeri de la adversari și de la susținătorii lui Arie. Pentru că dorea menținerea păcii religioase în imperiu și înțelegând importantă controversei dogmatice, Constantin a trimis o scrisoare episcopului Alexandru și lui Arie, ordonându-le să ajungă la o înțelegere. Scrisoarea fusese dusă la Alexandria de către episcopal Osius de Cordoba. La întoarcere, i-a explicat împăratului situația și atunci, Constantin a convocat un sinod prezidat de el personal prin edicte imperiale la Niceea din Bithynia, participanții fiind în mare parte episcopi răsăriteni, dezbătând disputa Ariană. După discuții aprinse duse de Atanasie, arhidiaconul din Biserica Alexandrei, adversarul lui Arie, erezia lui Arie a fost condamnată și după introducerea unor corecturi, a fost adoptat Crezul, prin care Isus Christos era mărturisit ca fiul lui Dumnezeu, necreat și deoființǎ cu Tatăl . Crezul niceean a fost semnat chiar și de mulți episcopi arieni, iar Arie, a fost exilat și privat de libertate. Însă Sinodul de la Niceea nu a reușit să pună capăt disputelor ariene, ci a generat noi mișcări, iar Constantin a fost nevoit sǎ facǎ unele concesii. După câțiva ani, Arie și adepții săi au fost rechemați din exil, fiind exilați în schimb liderii susținători ai Crezului Niceean. Constantin a rămas pǎgân până în ultimul an al vieții sale (337), doar pe patul de moarte fiind botezat de Eusebiu, episcopul de Nicomedia, un arian.

Solidus

Constantin a mărit numărul provinciilor, diocezelor, prefecturilor. El a venit cu măsuri în domeniul social-economic, tot în încercarea de a stopa criza și a revigora Imperiul Roman. O primă măsură, pentru a asigura mâna de lucru: în 332, l-a legat pe colon de pământ și pe meșteșugar de meseria lui. A inițiat Reformă monetară prin care a introdus moneda de aur numită solidus (lat.) sau nomisma (gr.) de aproape de 24 de karate. Moneda de aur a fost etalonul economiei medievale aproape un mileniu, până în secolul XI.

Tot Constantin cel Mare a fost cel ce a stabilit monopoluri economice asupra unor ramuri/domenii considerate strategice: producerea armamentului și industria minieră.

Fondarea Constantinopolului

Byzantium era un oraș ce se bucura de avantaje strategice și comerciale, fiind amplasat la granița Asiei și Europei, fiind învecinată cu Marea Neagră și Marea Mediterana. În secolul VII i.e.n., pe țărmul Asiatic al limitei sudice a Bosforului, megarienii au fondat o colonie denumită Calcedon. Conform lucrării “Istoriile” lui Herodot care îi criticǎ pe megarieni pentru amplasarea greșită, la câțiva ani de după fondare, un alt grup de megarieni au înființat colonia Byzantium pe țărmul european al Bosforului. Byzantium a jucat un rol important în războaiele medice și în timpul lui Filip al Macedoniei, iar Polybius a analizat poziția politică și economică a orașului, afirmând că bizantinii controlau mărfurile indispenabile Pontului și rutile maritime din Marea Neagră.

La sfârșitul secolului II e.n., a fost supus unui jaf devastator în timpul unui război susținut de împăratul roman, Septimius Severus. Când Constantin a vrut să fondeze o noua capitală, s-a gândit la Naissus, Sardica și Thesalonica. Și-a îndreptat atenția spre Troia, orașul lui Enea, care venise în Latium pentru a pune temelia noului stat roman. Împăratul stabilește personal limitele viitorului oraș. Porțile au fost construite, însă într-o noapte, Dumnezeu i-a transmis lui Constantin să construiască nouă capitalǎ la Byzantium. Era un simplu sat în acel timp care se întindea până la Marea Marmara.

În 324 s-a decis să fondeze noua capitalǎ, iar în 325, a început construirea clădirilor principale. Împăratul, cu lancea în mâna, a trasat conturul suprafeței orașului ghidat de divinitate . Au fost aduși lucrători din toate părțile, precum și materiale, iar pentru înfrumusețare, au fost folosite monumente păgâne din Roma, Atena, Alexandria, Efes și Antiohia. La lucrări au participat chiar 40 000 de goți foederati. Noii capitale i s-au atribuit privilegii comerciale și financiare pentru a atrage populația în număr cât mai mare.

Columna sarpelui de la Hipodromul din Constantinopol

Pe 11 mai 330, nouă capitală a fost inaguratǎ, fiind organizate ceremonii și festivități timp de 40 de zile. Populația orașului depășea 200 000 de oameni. Constantin a construit un zid de apărare care se întindea de la Cornul de Aur până la Marea Marmara. Byzantium a devenit „Orașul lui Constantin”-Constantinopol. A fost adoptat sistemul municipal al Romei, fiind împărțit în 14 sectoare, dintre care două se aflau în afară zidurilor orașului. Nu s-au păstrat multe creații monumentalistice ale lu Constantin, biserica Sfânta Irina fiind reconstruită de două ori și supraviețuind columna de la Delfi în formă de șarpe ce dată din secolul V i.en. ce comemorează victoria spartană de la Plateea, fiind adusā și fixatǎ în hipodrom.

Orașul lui Constantin avea multe avantaje politice, economice și culturale oferite de pozita strategică. Era denumit Nova Roma, dispunând de un sistem defensiv pentru a rezistă în față inamicilor, fiind inaccesibil de pe mare, protejat de ziduri. Controla comerțul al Mǎrii Negre cu Marea Egee și Marea Mediteranǎ, devenind intermediarul comercial dintre Europa și Asia. Dintr-o simplă colonie, un oraș devenise centrul politic, religios, economic și cultural al unui imperiu reunificat efemer.

Constantiu II

După moartea lui Constantin cel Mare, între cei trei fii ai lui Constantin a izbucnit un confict. Constantin și Constans erau adepții crezului niceean, iar Constantius continua politică religioasă a tatălui sǎu manifestată în ultima parte a vieții sale, fiind de partea arienilor. Constantin si Constans n-au supraviețuit luptei, iar Constantius s-a proclamat împǎrat sub numele de Constanțiu al II-lea. A decretat ca templele păgâne să fie închise și a interzis aducerea de jertfe sub amenințarea cu moartea și confiscarea averii. A poruncit înlăturarea altarului Victoriei din Senat și multor alte monumente considerate “păgâne”. Scutirile clerului au fost extinse, episcopii fiind exceptați de la procesele civile. A purtat titlul de Pontifex Maximus. Deși s-a pronunțat radical împotriva păgânismului, nu a alungat vestalele și preoții din Roma și chiar a poruncit alegerea unui preot pentru Africa. Divergențele dintre arieni și niceeni s-au intensificat. A murit în 361 în timpul campaniei din Persia, nefiind regretat nespus de mult nici de niceeni, nici de păgâni, care jubilau la alegerea lui Iulian Apostatul ca împărat, ce a avut succes în alungarea germanilor de dincolo de Rin. Senatul chiar l-a trecut pe împăratul decedat în rândul zeilor vechi.

Iulian Apostatul

Iulian prezidand o conferinta de sectarieni

Imediat după urcarea sa pe tron, Iulian a emis un edict prin care rechema toți episcopii exilați în timpul domniei predecesorului împărat, redându-le și proprietățile confiscate. La început, a acordat o libertate religioasă tuturor. Ulterior, fiind un adept invocat al cultului soarelui, a oferit privilegii celor care renunțau la creștinism și chiar îi atrăgea pe oameni să participe la aducerea jerfelor după cum scrie Ieronim. Creștinii erau destituiți din posturile civile și militare, fiind înlocuiți de păgâni. “Labarum-ul” lui Constantin a fost desființat, iar crucile de pe scuturile soldaților au fost înlocuite cu vechile simboluri păgâne. A inițiat reforma școlară, numind profesori în principalele orașe ale Imperiului, fiind aleși și aprobați de către împărat, susținând că cei care vor să predea trebuie să fie oameni cu caracter integru și să nu aibă opinii incompatibile cu spiritul statului. Era considerat absurd ca oamenii care interpretau vechile opere ale autorilor antici să disprețuiască vechii zei.

A interzis creștinilor să predea și să studieze în școlile publice. Scriitori creștini ca Apolinarie cel Bătrân și Apolinarie cel Tânăr, și-au propus crearea unei literaturi proprii, traducând psalmii după stilul odelor lui Pindar, Pentateuhul a fost redat în hexametrii, iar evangheliile au fost rescrise în stilul dialogurilor lui Platon. În 362, Iulian a întreprins o călătorie spre provinciile orientale, oprindu-se la Antiohia, unde populația era majoritar creștină. A întâmpinat incidente neplăcute, așteptându-se la festivități grandioase dedicate zeilor. Însǎ găsi în templul lui Apollo din Daphnae doar un preot și o singură gașcă pentru sacrificiu. Incendierea templului i-a provocat o ura împotriva creștinilor. A ordonat pedepsirea creștinilor și închiderea bisericilor din Antiohia, fiind jefuite și pângărite. Creștinii s-au răzbunat, distrugând statuile zeilor. În 363, Iulian a părăsite Antiohia și a inițiat campania împotriva perșilor, fiind rănit de o sulița. A murit la puțin timp.

Uciderea imparatului Iulian de catre Sfantul Mercurius

Conform legendei, Sfântul Vasile s-a rugat în fața unei icoane în care era portretizat Mercurius ca un soldat ce poartă o suliță. El s-a rugat ca Dumnezeu să nu-i permită împăratului Iulian Apostatul de-a se rāzboi împotriva perșilor și a relua asuprirea creștinilor. Imaginea Sfântului Mare Mucenic Mercurie reprezentatǎ pe icoana a devenit invizibilǎ, doar pentru a reapǎrea mai târziu cu o suliță însângerată. Iulian Apostatul a fost rănit mortal de sulița unui soldat necunoscut. Și-a aruncat un pumn din propriu-I sânge din rana spre cer și a exclamat : “Ai învins Galileene!”.

Iovian, căpetenia gărzii de curte și creștin niceean fiind, a fost proclamat că împărat. Acesta a semnat un tratat de pace cu Persia, renunțând la câteva provincii de pe malul estic al Tigrulului. Moartea lui Iulian a fost sărbătorită cu bucurie de creștini. Acesta a fost însă înmormântat în biserica Sfinților Apostoli. Dinastia Constantină se încheiase.

Dinastia Valentiniană (364 - 379)

Colosul lui Valentian I de la Barletta

În timpul dinastiei Valentiniene, imperiul a fost reîmpărțit (364) și a suferit de pe urma invaziilor barbare. Ca tribunus scutariorum, Valentian a fost proclamat împărat la Niceea de către armată, la moartea lui Iovianus. L-a numit coîmpărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale (cele două părți ale imperiului încep astfel să fie administrate separat). Spirit activ și energic, Valentinian a avut mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. S-a dovedit a fi un bun împărat creștin, restaurând privilegiile date clerului creștin oferite de către Constantin. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367 îl numește pe fiul sǎu minor Grațian coîmpǎrat. Acesta a fost împotriva păgânismului și arianismului . A distrus Altarul Victoriei din Casa Senatului. A participat alături de Teodosiu la alungarea goților din Balcani în războiul gotic (376 - 382).

Valens reprezentat pe moneda, iar pe revers apare el si cu fratele sau, Valentian I, cu care isi impartea puterea

Între timp, Valens se dovedea net inferior fratelui sau din punct de vedere al calităților militare, politice și administrative. În politică internă se remarcă prin represaliile împotriva cercurilor aristocrației senatoriale și prin sprijinirea arianismului. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul) , poartă un război la Dunărea de Jos (367-369), împotriva vizigotilor care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigotilor în sudul Dunării în 376 . Pe plan religios, deși era un adept declarat al arianismului, a devenit intolerant cu toate celelalte doctrine creștine. Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile imperiale locale declanșează o mare răscoala antiromană. În Bătălia de la Adrianopol de la 9 august 378 , prin care o angajează fără a mai aștepta sosirea contingentelor din Occident conduse de Grațian, armata romană a fost înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente ostrogote, iar Valens și-a găsit moartea pe câmpul de lupta. Pentru că Valentian al II-lea (împăratul Vestului), fiul lui Valentian I, ce se declara arian, nu avea nici un rol decisiv în politică internă a imperiului, sub Grațian, politică toleranței religioase nu a mai fost respectată și s-a favorizat Crezul Niceean. În 379, Grațian a renunțat la tronul estic, înscǎunându-l pe generalul Teodosiu I. Dinastia Valentiniană se încheiase.

Dinastia Teodosiană (379 - 457)

Discul de la Missorium ce il infatiseaza pe Teodosio

Fiind numit August, Teodosiu I a avut de înfruntat două probleme: restabilirea unității în interiorul imperiului pe plan religios și apărarea imperiului de năvălirile goților. Sosind la Constantinopol, i-a propus episcopului arian să renunțe la Arianism și să se alăture Crezului Niceean. Episcopul a refuzat și a părăsit capitala. Bisericile din oraș au fost predate niceenilor. A început o luptă înverșunată cu păgânii și cu ereticii, aplicând pedepse aspre.

Prin decretul din 380, doar cei care credeau în Sfânta Treime predicate de scrierile evanghelistice erau considerați catolici, în timp ce ceilalți erau considerați "nebuni și nesăbuiți ce au aderat la ticăloasă doctrina eretică", neavând dreptul de a-și numi locurile de întâlnire biserici și erau pasibili de pedepse aspre. A emis și alte decrete prin care a interzis ereticilor să țină adunări publice și private, dreptul de adunări fiind rezervat doar adepților Simbolului Niceean. Drepturile civile ale ereticilor au fost restrânse în privința testamentelor și moștenirilor. Teodosiu dorea să restabilească pacea și stabilitatea în Biserica Creștină.

Sinodul de la Constantinopol

În 381 a convocat un sinod la Constantinopol. S-a disputat erezia lui Macedonie, un semi-arian care a încercat să demonstreze că Sfântul Duh fusese creat; a întărit decizia simbolului niceean despre Sfânta Treime, Sfântul Duh fiind de o ființă cu Tatăl și cu Fiul. A stabilit rangul patriarhului de Constantinopol în relație cu episcopul Romei.

Teodosiu a lărgit privilegiile acordate de unii dintre predecesorii săi episcopilor și preoților în privința datoriilor personale, responsabilităților față de curte. A impus bisericii datorii față de stat, denumite "extraordinaria munera". Biserica nu mai putea fi un loc de refugiu pentru răufăcători și nici nu mai putea adăposti pe cei îndatorați față de stat de colectorii de datorii.

Teodosiu si Ambrozie

În urma masacrelor de la Tesalonic, Teodosiu a intrat în conflict cu Sfântul Ambrozie , episcop de Mediolanum, având vederi opuse în privința relației dintre Biserica și Stat. Teodosie pleda pentru supremația Statului asupra Bisericii, iar Ambrozie susținea că Biserica nu poate fi supusă unei puteri efemere. Ambrozie l-a excomunicat pe Teodosiu pentru că i-a favorizat pe germanicii din Tesalonic ce ocupau ranguri înalte în armata sa și pentru că i-a masacrat pe cetățenii ce se răzvrăteau violent. Teodosiu însuși a fost nevoit să-și recunoască vinovăția în mod public și și-a făcut pocăință impusă de Ambrozie.

Teodosiu a interzis sacrificiile, ghicitul viitorului în intestinele animalelor jertfite și frecventarea templelor păgâne, multe fiind închise, altele fiind folosite de către stat, altele fiind dărâmate și distruse, inclusive comorile și obiectele artistice valoroase, ca faimosul temple al zeului Serapis, Serapeum.

În 392, Teodosiu a promulgat un ultim edict pentru interzicerea definitive a sacrificiilor, arderii tămâii, atârnarea ghirlandelor, libațiilor, divinațiilor, practicarea lor fiind considerate o ofensă adusă împăratului și sacrilegii chiar dacă el însuși a introdus un obelisc în Hipodromul de la Constantinopol, ce aparținuse templului de la Karnak din timpul domniei faraonului Tutmes al III-lea. În 393 s-au organizat pentru ultima oară Jocurile Olimpice. Dar monumente antice ca statuia lui Zeus sculptată de Fidias a fost transferată de la Olimpia la Constantinopol. Chiar dacă teoretic, credințele religioase erau tolerate în egală măsură, Teodosiu a considerat că autoritatea sa trebuia să se extindă asupra bisericii și a vieții religioase a supușilor, scopul fiind crearea unei biserici unice, cea niceeană.

Obeliscul lui Teodosius

În ciuda eforturilor, nu a reușit. Disputele religioase nu s-au încheiat, ba chiar au escaladat și s-au răspândit. Dar a purtat o victorie finală asupra păgânismului. Păgânismul a încetat să mai existe că un întreg organizat chiar dacă mai existau indivizi, familii sau grupuri isolate ce nutreau în taină la trecutul iubit al religiei lor muribunde. Școala păgână de la Atena și-a continuat existența, iar studenții ei studiau în continuare literatura clasică.

• 

  Teodosiu impartind laurii victoriei

• 

  Curtea lui Teodosiu

• 

  Teodosiu asistand la cursa de care

• 

  Teodosiu subjugandu-i pe barbari

Pe lângă chestiunea religioasă, Teodosiu a avut de înfruntat problema goților. În 378, însuși împăratul Valens a fost ucis în bătălia de la Adrianopol. Drumul spre capitală le era larg deschis goților. Aceștia au traversat Peninsula Balcanică ajungând la zidurile Constantinopolului. Teodosiu, ajutat de propriile trupe de goți, a reușit să-i respingă și să oprească raidurile în interiorul imperiului. Și-a dat seama că nu-i putea stăpâni pe barbari cu forță și a decis să mențină relațiile pașnice cu aceștia. A încercat să introducă în rândurile lor elemente ale culturii române și să-I atragă în armata română. În timp, goții au fost instruiți după model roman, tacticile și metodele de lupta romane , devenind o forță redutabilă gata să atace imperiul. Populația autohtonă manifestă un puternic sentiment antigermanic. Goții înrolați în cadrul armatei romane apărau imperiul de alți goți.

Impartirea Imperiului in 395

Teodosiu a murit în 395 la Mediolanum și a fost înmormântat în biserica Sfinților Apostoli. Fii săi, considerați prea tineri și slabi, au fost proclamați împărați ai imperiului: Arcadius a devenit împărat al Răsăritului, iar Honorius a devenit împărat al Apusului. Arianismul a continuat să existe, producând noi mișcări religioase.Teodosiu nu a putut realiza ceea ce și-a propus: o biserica unitară și menținerea unor relații pașnice cu germanicii.

Arcadius

Arcadius a preluat conducerea când avea doar 17 ani, fiind lipsit de experiență și de voință, influențat de eunucul Eutropius ce i-a pus la cale căsătoria sa cu Eudoxia, fiica unui ofițer franc din armata romană. Acesta a întâmpinat problema vizigotilor, ce se stabiliseră în partea de nord a Peninsulei Balcanice, conduși de Alaric, ce a pornit cu populația sa spre Moesia, Tracia și Macedonia, capitală fiind amenințată. Ulterior, goții și-au îndreptat atenția spre Grecia, traversând Tesalia, jefuind Beotia și Attica, Corint, Argos și Sparta, dar cruțând Atena. În urmă intervenției lui Stilichon din vest în Grecia, Alaric a fost respins și s-a îndreptat spre nord, spre Epir. Arcadius a fost nevoit să-i ofere titlul militar de Magister al armatei din Illyricum. Alaric a încetat să mai amenințe Imperiul Roman de Răsărit și și-a îndreptat atenția doar spre Italia.

Goții aveau o mare influență în societatea romano-răsăriteană, aceștia ocupând posturi militare și administrative înalte ca generalul got Gainas , iar partidul germanic era foarte influent, aflat în conflict cu tabăra lui Eutropius și cu tabăra de senatori , miniștri și clerici conduși de perfectul orașului, Aurelian. S-a păstrat un document ce îi aparținea lui Synesius, un filosof nepolatonic din Cyrene convertit la creștinism, ales episcop al orașului Ptolemais, ce i-a dedicat-o împăratului avertizându-l cu privire la problema influenței germanice . "Barbarii" se integraseră în societate, muncind ca sclavi, fiind instruiți ca soldați și chiar obținuseră funcții publice înalte și primiseră pământuri , iar filosoful se temea că aceștia vor putea să organizeze o lovitură de stat și să preia conducerea. Sugera înlăturarea goților și împingerea lor dincolo de Dunăre.

Inevitabilul s-a petrecut și goții din Frigia s-au răsculat, dar Gainas a pornit să reprime revoltă. Dintr-o dată, s-a aliat cu liderul rebelilor, Tribigild și, împreună, au plănuit atacarea trupelor imperiale trimise să reprime revoltă. Au trimis împăratului o cerere împăratului să-l predea pe Eutropius, acesta fiind în cele din urmă exilat, dar apoi readus în capitală, judecat și executat la presiunile goților. Gainas a mai cerut împăratului să accepte ca goții arieni să folosească una dintre bisericile capitalei pentru practicarea slujbelor. Episcopul Constantinopolului, Ioan Hristodom (Gură de Aur) a protestat. Gainas, deși preluase stăpânirea asupra orașului, nu a putut fi capabil să se mențină pe poziție și la plecarea să din oraș, a izbucnit o revolt în urmă căreia mulți goti au fost uciși. Arcadius l-a trimis pe Fravita, un got păgân, să-l învingă pe Gainas. Gainas a încercat să scape, refugiindu-se în Tracia, dar a fost executat de huni, iar capul său a fost trimis în dar împăratului. Fravitta a primit funcția de consul. Problema goților a fost rezolvată.

Ioan Gura de Aur

Însă avea să întâmpine o nouă problema pe plan religios: Ioan Gură de Aur , predicator din Antiohia, numit episcop al Constantinopolului. Era un idealist, un apărător al principilor morale severe, un adversar al luxului excesiv și apărător al dogmei niceene. Și-a făcut mulți inamici, printre care și Eudoxia care trăia în lux, și goții arieni. Însuși împăratul a fost influențat de adversarii episcopului. Ioan a părăsit Asia Mică, însă populația care îl adoră pe episcop l-a determinat pe împărat să-l recheme pe episcop. Ioan a criticat din nou viciile împărătesei. A fost înlăturat, iar adepții lui au fost persecutați. A fost exilat în 404 în Capadocia, pe urmă, s-a ordonat exilarea sa pe malul estic al Mării Negre, dar a murit în timpul călătoriei, în 407. În 408, Arcadius a murit, fiind succedat de Teodosiu al II-lea cel Tânăr, care avea doar șapte ani. În 410, goții conduși de Alaric au jefuit Roma.

Theodosius II

Teodosiu al II-lea l-a avut ca tutore pe regele persan Yazdigird I ce primise datoria prin testamentul tatălui său de a-l apăra de intrigile de la curte. Relațiile bune dintre cele două imperii a favorizat extinderea creștinismului în Persia. Regele persan chiar oferise permisiunea creștinilor de a-și practică slujbele public și de a-și reface bisericile.

Palatul Bucoleon

În 410, s-a desfășurat sinodul de la Seleucia în care s-au pus bazele bisericii creștine din Persia și în care episcopul de la Ctesiphon a fost ales drept cap al bisericii.Însă persecuțiile au fost reluate în ultimii ani de domnie ai regelui Yazdigird I. Teodosiu al II-lea nu era un om politic strălucit, nefiind interesat de chestiunile guvernamentale. Ducea o viață singuratică de tip monahal. Și-a dedicat o mare parte a timpului caligrafiei, copiind multe manuscrise vechi. A avut în jurul sau oameni energici și capabili, ce au contribuit la isncaunarea sa. Sora sa, Pulcheria, era cea mai influentă. A pus la cale căsătoria lui Teodosiu cu Athenais (botezată Evdochia), fiica unui filosof atenian, o fată cu talent literar ce a scris teme religioase.

Sinodul de la Efes

La sfârșitul secolului al IV-lea, a apărut o nouă "erezie" care susținea că Hristos nu era om și o divinitate simultan. S-a încercat demonstrarea independenței absolute a firii umane a lui Hristos. Curând, pe tronul patriarhal din Constantinopol a fost ales un partizan al acestei "erezii", Nestorie, preot din Antiohia. Dorea să impună bisericii această învățătură și astfel, a început în a-și persecută adversarii, stârnind un mare scandal. Patriarhul Chiril al Alexandriei, și Papa Celestin I au protestat. Teodosiu a fost determinat să convoace un al treila sinod la Efes, în 431, în care doctrina nestoriană era condamnată. Nestorie a fost exilat în Egipt pentru întreagă viață. Dar numeroși adepți au rămas în Siria și Mesopotamia, fiind fondate școli la Edessa și Nisibis și răspândindu-se și în Persia, Asia Mică și India. Ulterior, adepții lui Chiril din Alexandria au mărturisit superioritatea firii divine asupra celei umane în Isus Hristos, concluzionând că firea umană a fost complet absorbită de cea dumnezeiască. Erezia a căpătat denumirea de "monofizitism, având că adepți importanți pe episcopul alexandrin Dioscor și Eutihie, arhimandrintul unei mănăstiri din Constantinopol. Împăratul s-a alăturat lui Dioscor, însă noul patriah al Constantinopolului și Papa Leon I cel Mare s-au opus. A fost convocat un nou sinod la Efes în 449. Dioscor i-a silit pe membrii acestuia să recunoască învățătură lui Eutihie și să-i combată pe adversarii noii doctrine. Împăratul a recunoscut deciziile sinodului, recunoscându-l oficial drept noul sinod ecumenic, pacea însă nu a fost readusă în biserica.

În 425, Teodosiu a fondat Universitatea de la Constantinopol. Până atunci, orașul Atena era centrul principal al învățământului pagan, fiind căminul școlii filosofice. Universitatea avea 31 de profesori care predau gramatică, retorică, dreptul și filosofia, dintre care trei retori și zece gramaticieni țineau cursurile în latină, iar cinci retori și zece gramaticieni își țineau cursurile în greacă. Deși latina era limba oficială a imperiului, greaca era cea mai vorbită din imperiu. Noua clădire cuprindea săli mari de cursuri pentru că profesorilor le era interzis să își țină cursuri particulare, având un salariu definitiv fixat din visteria imperială. Teodosiu a publicat în 438 și o colecție de decrete imperiale, denumită "Codexul Teodosian", preluată din codexurile Gregorian și Hermogenian. Teodosiu al II-lea emană la Costantinopol o constituție imperială prin care însărcina o comisie formată din nouă membri să creeze două codice. Primul trebuia să conțină constituțiile imperiale emanate de la împăratul Constantin până la el (Teodosiu). Cel de-al doilea codice trebuia să conțină și textele de jurisprudența luate din operele celor mai importanți jurisconsulți romani. În redactarea celor două codice, comisarii (opt funcționari împărătești: Antioh, Theodor, Eudiciu, Eusebiu, Ioan, Comazonte, Eubul; și un jurisconsult: Apelle) nu aveau nici un permis să interpoleze texte.

Era împărțit în 16 cărți, subîmpărțite într-un număr de tituli, fiecare vorbind despre o anumită latura a guvernării pe plan administrativ, militar și religios, decretele fiind ordonate cronologic-leges novellae. Acesta a fost introdus și în occident, Lex Romană Visigothorum ( Legea romană a vizigotilor) sau Breviarul lui Alaric fiind inspirat după codex.

Zidurile theodosiene

Porta Aurea

Sub domnia lui Teodosiu, Zidurile Constantinopolului au fost lărgite pentru că orașul depășise perimetrul zidului lui Constantin cel Mare. Jefuirea Romei de către Alaric a fost luat drept un avertisment serios pentru Constantinopol, amenințat de raidurile hunice. Zidurile au foost construite în două rânduri. În 413, când Teodosiu era doar un copil, prefectul pretoriului, Antim, a ridicat un zid prevăzut cu turnuri ce se întindea de la Marea Marmara până la Cornul de Aur. Un alt perfect al pretoriului, Constantin, în urma unui cutremur, a reparat zidul și a construit în jurul lui un alt zid cu turnuri și protejat cu un șanț adânc, plin de apă. Constantinopolul avea o line triplă de fortificații, cele două ziduri fiind separate de o terasă și șanțul adânc care înconjura zidul exterior. S-au mai construit noi ziduri de-a lungul litoralului sub administrația perfectului Cyrus.

Attila a invadat Imperiul Roman de Răsărit, devastând Peninsula Balcanicǎ, și amenințând Constantinopolul. Împăratul roman, Theodosius al II-lea a negociat cu Attila pentru pace , acceptand predarea a peste 6.000 de kilograme de aur ca tribut, fiind de acord să plătească 2.100 de pfunzi de aur pe an pentru ca hunii sa nu se mai reîntoarcǎ la Constantinopol. Teodosiu al II-lea a murit în 450 fǎrǎ sǎ lase un moștenitor.

Marcian

Columna lui Marcian

Sinodul de la Calcedon

Sora sa mai mare, Pulcheria, s-a căsătorit cu Marcian, un soldat trac de origine, fiind proclamat împărat prin intermediul sprijinului generalului alan, Aspar. Capitala și-a arătat nemulțumirea față de familie și față de influență "barbară" în armată. Hunii, care reprezentaseră un pericol pentru imperiu, s-au mutat la începutul domniei lui Marcian de pe Dunărea Mijlocie în provinciile vestice ale imperiului, unde s-a desfășurat Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice. După moartea lui Attila, pericolul hunic a dispărut. Situația bisericească era însă foarte complicată. Monofiziții erau dominanți, iar Marcian era partizan al primelor două sinoade ecumenice. În 451, a convocat cel de-al patrulea sinod ecumenic la Calcedon, fiind prezenți mulți delegați și reprezentanți ai papei. Sinodul a condamnat "sinodul tâlhăresc" de la Efes și l-a depus din scaun pe Dioscor. S-a elaborat o nouă formulă religioasă, care respingea doctrina monofizită și care se conforma cu concepția papală. Sinodul consideră că Hristos avea ambele firi neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Învățătură sinodului a devenit temelia învățăturilor teologice ale Bisericii Ortodoxe. Imperiul Bizantin și-a îndepărtat provinciile în care majoritatea populației era monofizită, Siria și Egipt. Biserica egipteană a abandonat folosirea limbii grecești în cult și a introdus limba autohtonă egipteană-coptă. Au izbucnit tulburări religioase în Ierusalim, Antiohia și Alexandria, fiind înăbușite de autorități după multă vărsare de sânge. S-a emis Canonul 28 care provoca un schimb de scrisori dintre împăratul bizantin și papa de la Roma. Ridica problema rangului patriarhului de la Constantinopol în relație cu papa de la Roma. Canonul a conferit privilegii egale preasfântului scaun al noii Rome cu cele ale vechii Rome împărătești. Canonul acordă arhiepiscopului Constantinopolului dreptul de a hirotoni episcopi pentru provinciile Pont, Tracia și Asia.

Marcian a reformat finanțele imperiului și a repopulat provinciile devastate de huni. El a respins atacurile asupra Siriei și Egiptului din anul 452 și a înăbușit tulburările de la frontieră cu Armenia în 456.Nu și-a respectat promisiunile față de Imperiul Roman de Apus când regele vandal Genseric a prădat Roma în 455. A murit în anul 457, probabil din cauza unei cangrene declanșată în timpul unei lungi călătorii religioase. Deși domnia să a fost relativ scurtă, Marcian este considerat unul dintre cei mai buni împărați timpurii ai Imperiului Roman de Răsărit. Dinastia Teodosiană se încheiase.

Dinastia Leonidă (457 - 518)

Leo I

Aspar

Leon I a ajuns pe tron tot prin strădania generalului Aspar, susținut de goți în 457 . În timpul lui Leon, balcanii au fost pustiiți de goți și de huni. Leon l-a numit pe Anthemius în 467 ca împărat roman în vest. A organizat o expediție maritimă din Africa de Nord împotriva vandalilor, și în ciuda cheltuielilor financiare și eforturilor, s-a dovedit un eșec. Populația l-a acuzat pe Aspar de trădare. Ulterior, a obținut de la Leon titlul de Cezar pentru fiul său. Leon, cu sprijinul unui număr de războinici isaurieni l-a ucis pe Aspar și o parte din familia să. Leon a primit porecla de "măcelarul" pentru comiterea acestor crime, făcând un pas decisiv în direcția naționalizării armatei și slăbirii dominației trupelor germanice. Alianța cu Isauria s-a făcut prin căsătoria fiicei lui Leon cu Tarascodissa, conducătorul isaurilor, care va deveni împărat sub numele de Zenon.Tot în timpul lui Leon, a fost adus la Constantinopol moștenitorul tronului ostrogot, Theodoric, care va fi eliberat în timpul lui Zenon. La moartea lui Leon I, nepotul său, Leon al II-lea, a fost numit împărat . A murit în circumstanțe necunoscute după 10 luni de domnie, probabil otrăvit de mama sa, care voia că soțul ei să fie împărat.

Zenon

Tabula-jocul lui Zenon

Zenon a devenit unicul împărat în 474. Dar urcarea sa la tron marchează înlăturarea influenței gotice anterioare cu cea a isaurienilor. Isaurienii ocupau cele mai înalte posturi. Conștientizând de faptul că erau oameni din anturajul său care complotau împotriva sa, a înăbușit revoltă izbucnită în munții Isauriei și a dărâmat fortificațiile. În 475 a fost alungat un scurt timp de la Constantinopol, Basiliskos domniind un scurt timp până în 476, atunci când a revenit Zenon la conducere. Între timp, în vest, Imperiul Roman de Apus își încheiase existența, în 476, Odoacru, căpetenia ostrogotilor, inlaturandu-l pe ultimul împărat roman apusean, Romulus Augustus și a trimis senatori drept ambasadori la Zenon pentru a-și asigura domnia și pentru a-i cere titlul de patrician pentru a primi administrarea Italiei. A fost numit legal conducătorul Italiei. Odoacru începea să adopte o atitudine de independență vizibilă, iar Zenon a apelat la ostrogoții conduși de Teodoric aflați în Peninsula Balcanică. Teodoric, la cererea împăratului, l-a asasinat pe Odoacru și s-a instalat la Ravenna, înființând Regatul Ostrogot.

Monofiziții din Egipt, Siria, Palestina și Asia Mică reprezentau încă o problema religioasă pentru Zenon. Patriarhii de la Constantinopol și Alexandria au încercat să caute cai pentru a soluționa problema în mod pașnic și pentru a împacă taberele. Zenon a acceptat propunerea și în 482, a emis un act de unire-"Henoticon", care se adresa bisericilor aflate sub conducerea patriarhului din Alexandria. Henoticonul recunoștea principile teologice ratificate la primele două sinoade, cât și cele ratificate la cel de-al treilea. Henoticonul părea să îmbunătățească situația din Alexandria, dar treptat, ortodocșii și monofiziții deveneau tot mai nemulțumiți. Clerul apela la reconciliere și actul de unire, dar ortodocșii și monofiziții erau neînduplecați față de un compromis. Ortodocșii se considerau "akoimetoi" (neadormiții) pentru că desfășurau slujbele în mănăstiri zi și noapte fără întrerupere. Monofiziții extremiști erau denumit "akephaloi" (fără cap), pentru că nu recunoșteau autoritatea patriarhiei Alexandriei, care acceptase Henoticonul. Papa însuși a protestat împotriva Henoticonului după ce l-a studiat și chiar l-a excomunicat pe patriarhul Constantinopolului, Acacius, la sinodul întrunit la Roma. Acacius a încetat să-l mai pomenească pe papa în rugăciuni că răzbunare. Ruptură dintre biserica apuseană și cea răsăriteană se declanșase.

Anastasius

După moartea lui Zenon din 491, văduva sa, Ariadna, s-a căsătorit cu bătrânul Anastasiu I din Dyrrachium, ce deținea o funcție la curte de "silentiarius". A fost încoronat după ce a făgăduit că nu va introduce nicio inovație bisericească. A încheiat socotelile cu isaurienii, inlaturandu-i din funcții, confiscandu-le proprietățile și expulzându-i din capitală. A urmat un război de șase ani în care isaurienii au fost înfrânți și strămutați în Tracia. A dus apoi un război împotriva Persiei fără rezultate. Fiindu-i atenția distrasă de la frontieră dunăreană, bulgarii, geții și sciții întreprindeau incursiuni de jaf împotriva frontierei nordice și în Peninsula Balcanică. Anastasius a fost determinat să ridice zidul lung la 65 de km vest de Constantinopol, care se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră. Însă din cauza construirii la repezeală și cutremurelor, zidul nu a putut servi ca o barieră reală. Între timp, Theodoric cel Mare fusese recunoscut de împărat ca rege al Italiei, iar Clovis I întemeiase regatul francilor în Galia și primise titlul de consul. Anastasius îi favorizase inițial pe monofiziți, dar când a poruncit că Trisaghionul să fie cântat că adaos la un cântec bisericesc, au izbucnit tulburări în capitală și la izbucnirea unei rebeliuni în Tracia, compuse de armate de bulgari, huni și slăvi, conduși de Vitalian care pregătise flota pentru asediul Constantinopolului pentru a salva biserica ortodoxă. Dar rebeliunea a fost înăbușită după o luptă grea și lung.

• 
• 
• 
• 

Pe plan financiar, a abolit "chrysargyron", o taxa plătită în aur și argint care se aplică meșteșugarilor și profesiunilor din imperiu, pentru utilizarea uneltelor și animalelor, de pe urmă căreia săracii sufereau atunci când taxa era colectată la cinci ani, aplicată în mod arbitrar și neregulat. Abolirea taxei primită cu festivități și bucurie de către populație a fost compensată de inițierea alteia-chrysoteleia, taxa în aur pentru că visteria imperială să susțină armata. A fost desființat sistemul prin care corporațiile orașelor erau responsabile pentru strângerea taxelor municipalității , oferindu-le sarcina funcționarilor "vindices". A decretat că un țăran liber arendaș care avea pământ de 30 de ani devenea "colonus", adică legat de pământ,care nu-și pierdea însă libertatea personală și nici dreptul la proprietate. A fost introdusă moneda de bronz "follis" deoarece monedele ce cupru erau tot mai rare, iar asta a mulțumit populația săracă. Monedele erau bătute de trei fabrici din Constantinopol, Nicomedia și Antiohia. Anastasius a decretat interzicerea lutelor din circ dintre oameni și animale. A construit Zidul cel Lung, apeducte și a renovat Farul din Alexandria. Istoricul Procopius a estimat că statul dispunea de rezerve de o suma de 320 000 de livre de aur (65-70 milioane $).

În 518, bătrânul împărat cu un ochi albastru și un ochi căprui murise. Dinastia Leonidă se încheiase.

Apogeul

Dinastia Iustiniană (518 - 602)

• 
• 

Predecesorul lui Iustinian, Iustin I, s-a desprins de politică religioasă a înaintașilor săi și a trecut de partea adepților Sinodului de la Calcedon . A inițiat o serie de persecuții împotriva monofizitilor. A menținut relații pașnice cu Roma și a dus o politică religioasă ortodoxă.

Nepotul său, Iustinian (527-565), a fost personalitatea centrală a acestei perioade, alături de soția sa, Teodora. În "Istoria secretă", Procopius îi zugrăvește în culori exagerate, mai ales pe Teodora, relatând despre tinerețea ei trăită în desfrâu, ca fiica unui paznic de urși în amfiteatrul din Constantinopol, ce se prostitua. Dar era frumoasă, elegantă, inteligentă și amuzantă. Istoricul Diehl scie că "ea distra, încânta și scandaliza Constantinopolul". Procopius susține că oamenii o ocoleau pe stradă de frică că și-ar putea "murdari" hainele de atingerea ei.

Teodora a locuit câțiva ani în Africa, și când s-a întors la Constantinopol, era complet schimbată. Ducea o viață singuratică, dedicându-și timpul împletitului lânii și vieții bisericești. Iustinian, când a văzut-o, frumusețea ei l-a impresionat profund. A luat-o la curte, a ridicat-o la rangul de patriciană și după puțin timp, s-a căsătorit cu ea, Teodora fiind încoronată ca împărăteasa bizantină. A rămas o soție devotată și a activat în viața politică, exercitând o mare influență asupra acțiunilor lui Iustinian. Cu sânge rece și cu o energie extraordinară, a salvat imperiul de convulsii. I-a favorizat deschis pe monofiziți, pe când soțul ei, deși era adept al ortodoxiei, a făcut concesii monofizitismului. Teodora înțelegea importantă provinciilor orientale monofizite, fiind zone vitale ale imperiului din punct de vedere comercial și economic, urmărind să întrețină relații pașnice cu ele .

Politica externă

Velisarie, tablou de Francois-Andre Vincent

Imperiul pe vremea împăratului Iustinian (550)

Imperiul Roman de Răsărit și celelalte state în anul 600

Lupta de la Mons Lactarius (Muntele Lăptos)

Războiul împotriva Vandalilor

Războiul împotriva Vizigoților, 535-540

Iustinian a dus războaie ofensive împotriva regatelor germanice din Europa de Vest, Persiei, în Est, și slavilor, din Nord, ce au fost încununate de succese răsunătoare. Vandalii, ostrogoții și vizigoții au fost forțați să se supună împăratului bizantin. Marea Mediterană a fost transformată într-un lac bizantin. Iustinian se numea pe sine "CAESAR FLAVIUS IUSTINIAN ALAMANNICUS GOTHICUS FRANCICUS GERMANICUS ANTICUS ALANICUS VANDALICUS AFRICANUS. Iustinian s-a urcat pe tron cu idealurile unui împărat roman și creștin, considerându-se un urmaș al Cezarilor și având ca datorie sacră refacerea unității imperiului.

Dar războaiele au epuizat economic statul bizantin. Armata a fost transferată în Vest, Estul și Nordul rămânând deschise atacurilor perșilor, slavilor și hunilor. Inamicii principali ai imperiului erau germanicii. Ca împărat creștin, nu le putea permite germanicilor arieni să persecute populația ortodoxă. Iustinian avea drepturi istorice asupra Europei occidentale. Regii germanici erau doar vasali ai împăratului bizantin, care-i delegase să conducă în Apus. Regele franc, Clovis, a primit rangul de consul de la Anastasie, iar regelui ostrogot, Teodoric, i-a fost recunoscută domnia. Iustinian consideră că goții au pus stăpânire cu forță pe Italia. Se consideră suzeranul firesc al tututor conducătorilor din interiorul granițelor Imperiului Roman, și avea misiunea, ca împărat creștin, de a răspândi creștinismul, singura credință adevărată, printre necredincioși, printre păgâni și eretici.

În Africa, era văzut de autohtoni ca un protector ce îi va scoate de sub stăpânirea persecutorilor arieni barbari. Episcopii ortodocși, refugiați și exilați din Africa, au sosit la Constantinopol pentru a-l implora pe împărat să pornească o campanie împotriva vandalilor. În Italia, populația autohtonă menținea o stare de nemulțumire ascunsă ,așteptând un sprijin de la Constantinopol pentru eliberarea țării lor de ostrogoți și restabilirea credinței ortodoxe.

Chiar și regii germanici susțineau planurile ambițioase ale împăratului, continuând să-și exprime respectul profund și cuvenit pentru împăratul bizantin, manifestându-și servilismul și străduindu-se să obțină prin orice mijloace ranguri romane înalte, imprimând chiar și chipul împăratului pe monedele lor și considerându-l ca reprezentantul divin pe pământ. În urma loviturii de stat organizate de Gelimer în Africa de Nord și înlăturării lui Hilderic, regele vandalilor ce îi susținea pe bizantini , Iustinian a declarat război vandalilor.

Campaniile duse împotriva vandalilor au fost dificile, implicând transferul armatei pe mare, în nordul Africii. Bizantinii au dus lupte grele pe mare cu vandalii ce posedau o flota puternică. În Persia, casa conducătoare a fost schimbată, iar Iustinian a încheiat pace cu noul rege persan în 532, cu condiția că Imperiul Bizantin să plătească un tribut anual Persiei. Tratatul i-a oferit împăratului posibilitatea și libertatea de a acționa în celelalte zone. L-a numit în fruntea armatei și flotei pe Belizarie, un general de încredere, ce a reușit să reprime răscoala Nika.

Vandalii nu au mai putut să reziste, fiind neobișnuiți cu clima caldă din sud și influențați de civilizația romană, pierzând energia și tăria anterioară. După ce și-au înrăutățit relațiile cu populația autohtonă datorită credinței ariene, au izbucnit revoltele triburilor berbere, contribuind la slăbirea forțelor vandalilor. Iustinian a escaladat conflictele interne dintre vandali, știind că regatele germanice nu s-ar uni pentru a i se opune. Ostrootii erau în relații proaste cu vandalii, francii duceua lupte cu ostrogoții, iar vizigoții din Spania erau la mare distanță de focarul războiului. Iustinian a înțeles că poate învinge orice inamic separat și treptat. După luptele din anii 533-548, printr-o serie de victorii strălucite, Belizarie a cucerit întregul regat vandal, recuperând Africa de Nord. Împăratul l-a chemat pe Belizarie înapoi la Constantinopol, cu o mare parte din armata. Însă, curând, au izbucnit rebeliuni duse de mauri. Succesorul lui Belizarie în Africa, Solomon, a fost răpus. Puterea imperială a fost restaurată când Ioan Trolita, diplomat și general, a purtat o victorie decisivă. Cu excepția fortăreței din Septum, aproape de Coloanele lui Hercule, regiunea vestică a Africii de Nord, care se întinde până în Oceanul Atlantic, a rămas necucerita. Însă, nordul Africii, Corsica, Sardinia și Insulele Baleare au devenit parte a imperiului.

Din 535 până în 554, Iustinian a dus războaie împotriva ostrogoților în Italia. A cucerit Dalmația, iar Belizarie a pus stăpânire pe Sicilia, și în cele din urmă, orașele Napoli și Roma din peninsula italică. În 540, capitala ostrogotă, Ravenna, îi deschide porțile lui Belizarie ce îl capturează pe regele ostrogot și îl duce în lanțuri la Constantinopol. Curând însă, Totila, ultimul rege al ostrogoților, a condus o puternică rezistență. Belizarie a fost chemat de urgență din Persia pentru a-l confruntă. Teritoriile din Italia și insulele au fost redobândite de ostrogoți. Roma fusese ruinată. În cele din urmă, a fost chemat Narses, un alt general bizantin, ce a pus capăt rezistenței goților. În 552, Totila a fost înfrânt la Busta Gallorum, în Umbria. Totila a scăpat prin fugă, dar este ucis. Narses a trimis la Constantinopol, la picioarele împăratului, ca dovadǎ incontestabilă că nu mai era, hainele lui Totila pătate de sânge și coiful sǎu împodobit cu pietre prețioase. În 554, după 20 de ani de războaie devastatoare, Italia, Dalmația și Sicilia au fost realipite imperiului. În Pragmatio Sanctio, marilor aristocrați funciari din Italia și bisericii le erau înapoiate domeniile luate de la ostrogoți și vechile privilegii. Dar războaiele și-au lăsat amprenta multă vreme, împiedicând pentru o perioada îndelungată dezvoltarea meșteșugărească și comercială în Italia datorită lipsei forței de muncă și datorită terenurilor necultivate. Roma devenise un oraș mediu, ruinat, fără vreo importantă politică, însă devenise reședința papală.

Iustinian și-a îndreptat atenția asupra vizigoților din Peninsula Iberică. A profitat de războiul civil dintre pretendenții la tronul vizigot și a trimis o expediție năvală în 540 spre Spania. Orașele și forturile maritime au fost capturate cu succes, iar partea sud-estică a peninsulei a fost cucerită, cu orașele Cartagina, Malaga și Cordoba. În cele din urmă, a ocupat o porțiune întinsă de la capul Sf. Vincent, la vest, până dincolo de Cartagina, la est. S-au construit biserici și monumente specifice artei și arhitecturii bizantine.

După războaie îndelungate și crâncene, Dalmația, Italia, Algeria, Tunisia, sud-estul Spaniei, insulele Sardinia, Corsica și Sicilia și Insulele Baleare, au fost incluse în imperiu, Mediterana devenind un "lac roman" din nou. Granițele imperiului se întindeau de la Coloanele lui Hercule/Strambtorile din Gades până la Eufrat. Nu a reușit însă să cucerească teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus. Nordul Italiei a rămas sub stăpânire ostrogotă. A fost nevoit să cedeze Provence francilor, ce și-au menținut independența față de bizantini. Statul nu avea autoritatea și mijloacele pentru a controla întinsul imperiu. Victoriile strălucite ale lui Iustinian nu au atras decât complicații politice și economice serioase.

Iustinian a dus războaie defensive împotriva Persiei, slavilor și hunilor. Persia și Imperiul Bizantn erau angajate în războaie sângeroase de secole la granița de răsărit. "Pacea eternă" avea să se rupă. Regele persan, Chosroes Anusirvan, s-a folosit de o cerere de ajutor din partea ostrogotilor, deschizând ostilitățile cu bizantinii. A urmat un război sângeros, perșii obținând victoria. Belizarie a fost chemat din Italia, dar nu a putut să oprească înaintarea lui Chosroes, ce s-a năpustit în Siria și jefuind și distrugând Antiohia. Perșii au ajuns pe țărmul Marii Mediterane și a încercat să-și croiască drum spre Marea Neagră, dar au fost respinși de o puternică rezistență din partea bizantinilor din provincia Lazica-Lazistan, ce era dependentă de Imperiul Bizantin.

Iustinian a cumpărat un armistiu pe cinci ani, fiind obligat să plătească o suma mare de bani. În 562, Imperiul Bizantin și Persia au ajuns la o înțelegere ce ce stabilea o pace de 50 de ani. Împăratul se angaja să plătească Persiei anual o suma mare de bani, în timp ce regele persan garanta toleranță religioasă a creștinilor, cu condiția că aceștia să se abțină de la prozelitism. Comercianții bizantini și persani trebuiau să facă negoț doar în locurile prestabilite, unde se aflau punctele vamale. Perșii au trebuit să părăsească Lazica și să o cedeze bizantinilor, provincia rămânând în deplină stăpânire bizantină.

În Peninsula Balcanică, populațiile nordice, bulgarii și slavii, au devastat provinciile balcanice din timpul lui Anastasie. Procopius relatează că anual, slavii și bulgarii traversau Dunărea și pătrundeau adânc în teritoriile bizantine. Au ajuns până la periferia capitalei și au pătruns până la Hellespont, au traversat Grecia până la Istmul Corint și litoralul Mării Adriatice în vest. Slavii aveau intenția de a se îndrepta spre litoralul Mării Egee. Au amenințat Tesalonicul. Trupele imperiale au opus rezistență și i-au silit pe slăvi să se retragă dincolo de Dunăre, chiar dacă nu toți s-au retras. Gepizii germanici și cutrigurii au invadat Peninsula Balcanică dinspre nord. În 558-559, cutrigurii, conduși de Zabergan, au pătruns în Tracia, devastând Grecia, invadând Chersonesul Tracic și îndreptându-se spre Constantinopol. S-a instalat panica, iar bisericile din provinciile devastate și-au trimis tezaurul în capitală sau pe țărmul asiatic al Bosforului. Iustinian a apelat la Belizarie să salveze Constantinopolul. Cutrigurii au fost învinși, dar bizantinii au suferit un puternic regres economic din cauza invaziei.

Iustinian a construit, sub presiunea hunica, forturi și ziduri lungi. În Egipt, Iustinian a înfruntat populații africane că blemizii și nobazii. Grație energiei și abilității Teodorei, regele nobazilor, Silko, s-a convertit la creștinismul monofizit și s-a alăturat unui general bizantin pentru a-i obliga pe blemizi să îmbrățișeze credință.

Campaniile au presupus cheltuieli enorme. Procopius scrie că Iustinian a cheltuit toate cele 320 000 de livre de aur moștenite de la Anastasie, deși istoricul Ioan de Efes neagă. În realitate, numărul a fost exagerat, iar Iustinian a beneficiat și de banii priveniti din taxele mari plătite de populația epuizată. Pentru a reduce cheltuielile făcând economie pentru întreținerea armatei, s-a redus numărul de soldați, astfel, în viitor, provinciile obținute de Iustinian au fost pierdute. Politica sa externă a cauzat o gravă și severă criză economică.

Legislația

În opera sa legislativă, s-a folosit de codurile mai vechi: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus și Codex Theodosianus. În februareie 528, împăratul a reunit o comisie de zece experți, printre care și Tribonian, mâna dreapta a împăratului și pe Teofil, profesor de drept. Datoria comisiei era revizuirea celor trei vechi codexuri, eliminând tot ce era învechit și sistematizarea constituțiilor care au apărut după Codexul lui Teodosiu, fiind reunite într-o singură colecție:Codex Iustinianus, publicat în 529. Era împărțit în zece cărți, conținând constituțiile din timpul domniei împăratului Hadrian până la cea a lui Iustinian. A devenit singurul codex de legi obligatoriu, anulând cele anterioare. În 530, Tribonian a fost însărcinat să adune o comisie care să revizuiască operele juriștilor clasici, să scoată extrase din ele, să elimine elementele șubrede, contradicțiile și în final, să ordoneze toate materialele. Comisia a trebuit să studeze 2000 de cărți cu 3 milioane de rânduri. Munca a fost dusă la bun sfârșit în trei ani, noul codex fiind publicat în 533, împărțit în 50 de cărți și intitulat "Digeste" sau "Pandecte". Tot în 533, a fost publicat un manual civic pentru tineri, fiind împărțit în patru cărți și intitulat "Institutele". S-au publicat noi decrete, multe probleme fiind revizuite. A fost întreprinsă o nouă revizuire în 534, iar în luna noiembrie al aceluiași an, a fost publicată o a doua ediție a codexului revizuit și adăugit, împărțit în 12 cărți, sub titlul "Codex repetitae praelectionis. Decretele publicate după 534 au fost numite "Novellae leges". Codexul, Digestele și Instituțiile erau scrise în latină, dar novelele au fost redactate în greacă. În Evul Mediu, Codexul, Digestele, Instituțiile și Novelele au alcătuit un singur corpus de legi, denumit "Corpus juris civilis" . A fost reformat învățământul juridic, fiind introduse noi programe de studiu. Cursurile durau cinci ani, iar materia principala de studiu în anul I erau Instituțiile, în anii II-IV, se studiau Digestele, iar în anul al V-lea se studia Codexul. Codexul lui Iustinian a conservat Dreptul Roman, care a dat principile juridice de baza ce guvernează societatea modernă. Au fost dezvoltate trei școli de drept la Constantinopol, Roma și Beirut (în urmă unui cutremur și unui val de inundații, școala a fost transferată la Sidon).

Politica internă

Justinian, Skopje

În momentul urcării pe tron , viața internă a imperiului se află într-o stare de dezordine și anarhie, sărăcia fiind foarte răspândită în provincii, iar impozitele nu erau plătite cu regularitate. Facțiunile din circ, marii proprietari de pământuri, rudele lui Anastasie lipsite de dreptul la tron și grupurile religioase disidente au amplificat dezastrul. Iustinian înțelese că era nevoie de reforme interne. A fost martorul unei răscoale teribile izbucnite în capitală. În Hipodromul din Constantinopol, locul de întâlnire al locuitorilor capitalei, îndrăgit pentru cursele de care , împăratul, aflat în loja imperială, se arată pentru a primi ovațiile mulțimii. Vizitii purtau haine în patru culori: verde, albastru, alb și roșu. Partidele se aflau în jurul vizitiilor fiecărei culori. Aveau propriile case de finanțare a vizitiilor, cailor și carelor, grupurile fiind în rivalitate și dispută reciprocă. Numărul spectatorilor ajungea la 50 000. Partidele din hipodrom, numite "demes" , au devenit partide politice: Roșii, Albaștrii, Verzii și Albii, a căror culori corespundeau cu cele patru elemente ale naturii. Hipodromul era singurul loc de exprimare liberă a opiniei publice ce își impunea voința statului. Împăratul era obligat să apară în hipodrom pentru a oferi explicații poporului pentru acțiunile sale. Cel mai influent partid era cel al Albaștrilor (Venetoi), susținători ai ortodoxiei, adepți ai sinodului de la Calcedon. Verzii (Prasinoi) erau susținători ai monofizitismului, care se răsculaseră în timpul împăratului Anastasie. Albaștrii, că partid, reprezentau clasa superioară, pe când Verzii reprezentau clasa de jos.

În 532, în capitală, Iustinian avea opozanți dinastici, religioși și publici. Verzii doreau să-l înlăture pe Iustinian. Adversitatea publică a apărut din aversiunea generală față de înalții funcționari, că Tribonian sau Ioan de Capadocia, ce au generat nemulțumirea populației prin încălcarea legii. Monofiziții sufereau de asemenea în primii ani de domnie ai lui Iustinian. Populația capitalei s-a revoltat, iar Albaștrii și Verzii, în ciuda dezacordurilor religioase, s-au unit împotriva guvernării. Împăratul a purtat tratative cu poporul aflat în hipodrom, dar fără succes. Revoltă s-a răspândit cu repeziciune, multe edificii și momumente artistice fiind distruse și incendiate, ca Basilica Sfânta Sofia. Răsculații strigau "Nika"-Victorie. Iustinian a promis că îi demite pe Tribonian și Ioan de Capadocia. Dar apelul sau personal a rămas fără nici un rezultat. Nepotul lui Anastasie s-a proclamat împărat.

Iustinian s-a adăpostit în palat alături de consilierii săi și se gândeau să fugă. Dar Teodora interveni și îl sfătui pe împărat și astfel, recapatandu-și forțele, îi încredința lui Belizarie misiunea de a reprima răscoala, care dura de 6 zile. Belizarie i-a îndrumat pe răsculați în hipodrom, i-a închis, fiind uciși 30-40 000 de oameni. Răscoala a fost reprimată, iar nepoții lui Anastasie au fost executați.

Iustinian a înfruntat problemele funciare, ducând lupte cu marii proprietari de pământuri. Conform lui Procopius, statul înfruntă marii proprietari de pământuri, care își administrau averile fără a fi interesați de puterea centrală. Conform unei nuvele, Iustinian deplângea situația proprietăților funciare ce apartinau statului, cum administratorii pământurilor moșierilor, înconjurați de propriile gărzi de corp, jefuiau și că averea statului era în totalitate sub stăpânire privată. Magnații capadocieni aveau autoritate absolută asupra provinciilor lor, întreținând trupele pe cheltuiala statului. Apion, aristocrat egiptean, avea sub stăpânire vaste proprietăți funciare din Egipt, avea proprii secretari, intendenți, muncitori, consilieri, colectori de impozite, trezorieri, poliția să, și un serviciu poștal propriu, chiar și propriile închisori și trupe personale. Domeniile mari erau de asemenea concentrate în mâinile bisericilor și mănăstirilor. Iustinian a dus lupte nemiloase, confiscând proprietățile. Nu a reușit să distrugă aristocrația funciară în totalitate. A încercat să introducă noi reforme pentru a reglementa situația degradată de efectele negative asupra securității, veniturilor orășenești și a agriculturii. Considera că o administrație centralizată cu funcționari competenți și obedienți reprezenta singurul mijloc de îmbunătățire a situație. A emis novele către guvernatori pentru a proteja cetățenii de persecuție , să refuze mită, să fie drepți în sentințe și în decizii, s pedepsească fărădelegea, să-o protejeze pe nevinovați. Ordona obligativitatea plății taxelor integral și de bunăvoie la dată stabilită. Funcționarii trebuiau să depună jurământ că-și vor îndeplini datoria în mod cinstit și safie răspunzători pentru plata integrală a taxelor din provincii, fiind supravegheați de episcopi.

A reunit provincii mici, din Orient, în unități mai mari, și a reunit provincii din Asia Mică în mâinile unui singur guvernator, numit praetor. Acordă o atenție specială Egiptului ce distribuia grâul și a investit un funcționar civil, augustalis, cu autoritate militară asupra celor două provincii egiptene. A păstrat vechea separație a puterii civile de cea militară în prefecturile din Africa de Nord și Italia. Dar revoltele, extorcarea și ruinarea au continuat. Când avea nevoie urgență de bani, chiar el se folosea de mijloacele interzise în decretele sale. Vindea funcții pe sume mari, introducea noi taxe, a recurs la devalorizarea monedei și a bătut monede depreciate, iar atitudinea populației a devenit amenințătoare, astfel, a fost nevoit să revoce măsurile imediat. Orașele au devenit sărace și pustii pentru că locuitorii fugeau pentru a scapă de funcționarii fiscali, iar producția solului era scăzută. Imperiul era ruinat, astfel Iustinian a trebuit să reducă armata, ceea ce a dus la izbucnirea unor revolte și la lăsarea granițelor descoperite, oferind acces liber pentru barbari ce întreprindeau campanii de jaf. Fortarele nu erau întreținute. Iustinian a trebuit să-i mituiască. În 542, după perioade de foamete, cutremure de pământ, fiscalitate împovărătoare și raiduri barbare, a izbucnit epidemia de ciumă bubonică în apropiere de orașul Pelusium. Din Egipt, molima s-a extins în Asia Mică, în Mesopotamia și Persia, și raspandindu-se în Italia și Sicilia. În Constantinopol, a provocat victime timp de patru luni. Orașele și satele au fost abandonate, agricultura stopată, iar foametea, spaima și fuga multora au aruncat imperiul în haos. Chiar însuși împăratul a fost infectat, dar a supraviețuit. Încercările lui Iustinian de a reforma administrația s-au dovedit un eșec total, și financiar, imperiul se află pe marginea prăpastiei mulțumită campanilor militare ce au necesitat chletuieli colosale.

Comerțul

• 
• 
• 

Obiecte comerciale rare și valoroase soseau din țări îndepărtate, mai ales din India și China. Constantinopolul, fiind amplasat strategic, s-a dovedit a fi intermediarul dintre Apus și Orient. Intermediarul dintre Bizanț și Orientul Extrem era Imperiul Sasanizilor, ce obțineau profituri enorme de pe urma comerțului. Existau două cai principale: cea terestră care începea de la granițele vestice ale Chinei divizată în aceea perioada în statele Wei și Liang, prin Sogdiana, până la granița persană, unde mărfurile erau transferate de negustorii chinezi persanilor, ce le transportau mai departe, până la punctele vamale de la frontiera bizantină. Calea maritimă era următoarea: chinezii își transportau mărfurile pe corăbiile lor până în Insula Ceylon, aflată în sudul peninsulei Hindustan, iar de acolo, mărfurile chinezești erau încărcate în corăbiile persane, care le transportau prin Oceanul Indian și Golful Persic, până la gurile Tigrului și Eufratului, fiind duse până la punctul vamal bizantin. Datorită războaielor cu Persia, comerțul cu Orientul era întrerupt și urmau pagube imense. Era comercializată mătasea, a cărei fabricare era neștiută, fiind cerută pe piețele bizantine, vândută la sume mari, de asemenea, din India erau transportate parfumuri, bumbac, mirodenii, pietre prețioase. Iustinian chiar a încercat să fixexe o rută comercială spre China și India în afară zonei de influență persană. În perioada lui Iustinian, Cosmas Indicopleustes din Alexandria a scris Topografia creștină sau Cosmografia, o operă remarcabilă ce deținea informații despre geografia bazinului Marii Roșii și Oceanului Indian, cât și despre relațiile comerciale cu India și China. Se demonstra că Pământul avea forma unui cufăr dreptunghiular. Autorul se baza pe informațiile primite de la martori oculari. Vorbește despre animale indiene și africane, oferă informații despre insula Taprobane-Celyon.S-au găsit monede bizantine din timpul lui Constantin cel Mare în India, fiind aduse de intermediarii persani și abisieni.Textul era împodobit de miniaturi.

Pe fondul neînțelegerilor cu perșii și având în vedere că numărul corăbiilor bizantine din Marea Roșie era insuficient pentru a menține un comerț regulat, Iustinian chiar a stabilit relații cu creștinii abisieni din Axum, impulsionandu-i să cumpere mătase din India și să o revândă bizantinilor. Nu a putut să deschidă un comerț direct cu chinezii, însă cumva, negustorii din China au păcălit vigilența inspectorilor chinezi și au introdus câteva ouă de viermi de mătase din Serinda pe teritoriul bizantin, formând baza unei noi industrii pentru bizantini. Curând, au fost construite întinse plantații de duzi și multe fabrici pentru țesutul mătăsii, cele mai importante fiind construite la Constantinopol, Beirut, Tyr, Antiohia, Teba, Alexandria. Industria mătăsii a devenit monopol de stat și a adus statului un mare venit, care nu a fost însă destul de suficinet încât să amelioreze situația financiară precară a imperiului. Articolele bizantine din mătase au ajuns și în Europa de Vest, împodobind palatele regilor apuseni și negustorilor bogați.

Iustinian a ridicat fortărețe și limes-uri protejate, fortificații "castella" la granițe, în nordul Africii, pe malurile Dunării și Eufratului, în Munții Armeniei și în peninsula Crimeea, refăcând și lărgind un sistem de apărare. După cum scria Procopius în "Despre edificii", Iustinian a "salvat imperiul".

Biserica

Hagia Sophia icon

Basilica Ruins, Sabratha (5283376582)

Iustinian avea datoria de a restaura imperiul roman, mergând pe principiul "un stat, o lege, o biserica". Conștient că Biserica putea sluji ca o armă puternică în mâinile Statului, s-a folosit de toate mijloacele pentru a o subordona. Ținea sub stăpânirea să administrația internă și viitorul clerului, clerul de rang înalt și stabilea dogma. Orientarea religioasă a împăratului trebuia preluată de supușii săi. Avea dreptul de a rândui viață clerului, de a numi indivizi în posturile bisericești după judecata sa, se prezența ca mediator și judecător în acțiunile clerului, avea o atitudine favorabilă față de biserică, protejând preoțimea și construind noi biserici și mănăstiri, cărora le-a acordat privilegii. A depus efort în a stabili unitatea de credință printre supușii săi. Participa la disputele doctrinare și lua decizii finale în chestiunile controversate de doctrina. În concepția sa, împăratul trebuia să fie și cezar și papa, reunind puterea seculară cu cea spirituală. Iustinian a făcut toate acestea pentru a-și asigura puterea politică, de a întări guvernarea și de a găsi sprijin religios pentru tronul sau. Avea o bună educație religioasă, cunoștea scripturile, participa la discuțiile teologice și chiar a scris imnuri religioase. A favorizat Biserica Romană și au reînnoit relațiile cu ea, ca apărător al sinodului de la Calcedon, ale cărui decizii erau respinse de provinciile orientale. A intrat în conflict cu evreii, păgânii și ereticii, printre care maniheiști, nestorieni, monofiziți și arieni. Pentru a eradica păgânismul, în 529, Iustinian a închis definitiv Școala Filosofică de la Atena, care era în declin de la deschiderea Universității de la Constantinopol sub Teodosiu al II-lea. Atena își pierduse statutul și importantă de oraș cultural. Dar filosofii greci au continuat să trăiască în pace și în siguranță. Evreii s-au răsculat în urma persecuțiilor, fiind reprimați cu brutalitate. Sinagogile au fost distruse, și chiar s-a interzis citirea Vechiului Testament în ebraică, fiind înlocuit cu versiunea grecească-Septuaginta.

Iustinian a avut probleme mai mari în privința monofiziților, iar soția sa, împărăteasa Teodora chiar îi susținea. Iustinian a urmărit să stabilească relații pașnice cu aceștia. A invitat monofiziți în capitală la o conferință religioasă cu scop de împăcare, cerându-le să discute toate chestiunile controversate cu adversarii lor cu toată îngăduință. A găzduit 500 de monofiziți într-unul din palatele capitalei. Scaunul de patriah al Constantinopolului a fost oferit chiar episcopului de Trapezunt, Antim, ce ducea o politcă conciliantă cu monofiziți. Însă, Papa Agapet și achimitii, ortodocșii extremiști, au ajuns la Constantinopol, și au protestat flexibilitatea religioasă a lui Antim și Iustinian. Astfel, Iustinian a trebuit să schimbe politică și l-a depus pe Antim. Împăratul a trebuit să asculte de papa cum în Italia începea războiul cu ostrogoții, iar Iustinian avea nevoie de sprijinul acestuia. A disputat problema celor Trei Capitole, privind trei scriitori: Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir și Ibas de Edesa. La presiunea monofiziților, Iustinian a emis un edict prin care anatemiză operele celor trei scriitori și îi amenință pe cei care îndrăzneau să le apere sau să le aprobe, fiind semnat de toți patriarhii și episcopii. Ca să atragă Biserica romană de partea sa, Iustinian l-a chemat pe papa Vigilius la Constantinopol. Acesta s-a opus edictului și l-a excomunicat pe patriarhul de Constantinopol, Mina. A cedat sub influența lui Iustinian și a Teodorei în 548 și a semnat condamnatrea celor Trei Capitole-Judicatum. Între timp, împărăteasa Teodora a murit de cancer în acel an. Episcopii africani au convocat un sinod, biserica romană neacceptând concesia lui Vigilius, iar acesta a trebuit să retracteze Judicatum-ul. Iustinian a recurs la convocarea celui de-al cincilea sinod ecumenic la Constantinopol în 553, în care se confruntă cu precizarea chestiunilor legate de deciziile sinoadelor III și IV, privind nestorianismul și credință monofizită. Sinodul i-a condamnat și anatemizat pe cei trei scriitori. Iustinian a dus o politică de persecuții și exilări a episcopilor care nu au fost de acord cu condamnarea Judicatum-ului. Însuși Papa Vigilius a fost exilat pe una dintre insulele din Marea Marmara, dar s-a putut întoarce la Roma, murind pe drum, în Siracuza. Sinodul a fost recunoscut de Papa Grigore I abia la sfârșitul secolului VI.

În ultimii ani de viață, Iustinian i-a favorizat pe monofiziți. Nu s-a putut menține o biserica unitară. După ce primele două biserici construite de Constantin și Teodosiu al II-lea au fost incendiate, Iustinian a construit catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, a cărei durata de construcție a fost între anii 532-537 .

A murit în 565 fără să lase un moștenitor. "Adormirea împăratului ortodox Iustinian și pomenirea imparatasei Teodora" se sărbătorește pe 14 noiembrie în calendarul ortodox.

Epoca elenistică

Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867)

Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câștigat în uniformitate. Heraclius a elenizat și mai mult imperiul, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în ceremonialuri ca o tradiție). Mulți istorici au considerat (dar asta abia după sec. al XV-lea ) schimbarea din sec. al VII-lea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", pentru evenimentele istorice de după această dată. Imperiul era, de asemenea, în mod clar diferit din punct de vedere religios față de fostele teritorii imperiale din apusul Europei, deși provinciile sudice bizantine practicau creștinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.

Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face față permanentelor atacuri, în condițiile în care viața urbană a intrat în declin, iar populația Constantinopolului a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraș din lumea creștină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eșuat, în principal datorită superiorității navale bizantine, dar și datorită monopolului deținut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare solide și a priceperii unor împărați, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.

În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca șubred de istoricul Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei țăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informații, dezvoltării sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie transportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanțată), cât și doctrinelor militare raționale, care puneau accentul pe acțiunile secrete, efectul surpriză, manevre de învăluire și deplasarea rapidă a unor forțe superioare numeric în momentul și locul ales de comandanții bizantini

După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o amenințare serioasă pentru interiorul țării. A fost nevoie de apariția unei alte civilizații, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forțele imperiale din Anatolia estică și centrală.

Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al III-lea Isauricul, provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulțumită eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că icoanele pot fi venerate, dar nu și idolatrizate. Irina a încercat și o alianță prin căsătorie cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eșuat. Controversa iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat, în nici un fel, la îmbunătățirea relațiilor cu biserica romano-catolică și Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câștige tot mai multă putere.

Renașterea macedoneană

Dinastia macedoneană (867 - 1057)

Miniatură înfăţişându-l pe Vasile al II-lea, dintr-un manuscris din secolul al XI-lea.

După criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă, una de înflorire, când familia domnitoare a fost o familie de origine macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a obținut controlul asupra Mării Adriatice, părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de Vasile II Bulgaroctonul, în 1014, imperiul reajungând la Dunăre. Imperiul a căpătat un nou aliat și, câteodată, inamic - noul stat vareg din Kiev, de la care împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă.

În 1054, relațiile dintre bisericile ortodoxă și catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat niciodată o declarație formală de separare instituțională, iar așa numita Marea Schismă (care a culminat cu excomunicarea reciprocă) a fost, de fapt, rezultatul a secole de îndepărtare graduală între cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano-Catolică și Ortodoxă Răsăriteană.

La fel ca în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Roman și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă și datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduși de împăratul Romanos IV Diogenes de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert, din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută. În următorii zece ani, Imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și atacuri externe.

Dinastia Comnen și sfârșitul Imperiului Bizantin

Pentru mai multe detalii, vedeți Dinastia Comnen.

Pentru mai multe detalii, vedeți Dinastia Paleolog.

Secțiuni ale zidurilor Theodosiene din Constantinopol, aşa cum arată ele astăzi.

După înfrângerea de la Manzikert o refacere parțială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexios I Comnen, viața și realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiada. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale (pronoia) și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianțe cu Occidentul s-au materializat în declanșarea primei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deși nepotul lui Alexios, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciaților, nici una dintre părți nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioși cu privire la intențiile cruciaților romano-catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deși cei trei împărați ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga turcii depășiți numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă așa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărțirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocrații latifundiari, ceea ce ar fi micșorat puterea centrală. Pe termen lung, ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 1180

Germanii din Sfântul Imperiu Roman și normanzii din Sicilia și Italia au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea și al XII-lea. Orașele-stat italiene, cărora Alexios le acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ținta sentimentelor antioccidentale. Venețienii erau cei mai puțini iubiți, deși corăbiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o amenințare continuă, bizantinii conduși de împăratul Manuel fiind înfrânți în bătălia de la Myriokephalon, în 1176.

După moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat în declin. La cinci ani de la moartea sa, Isaac II Anghelos, un strănepot al lui Alexios I, a preluat tronul. Însă imperiul era prea slăbit: Regatul Maghiar ocupă Croația și Dalmația, Serbia se declară independentă, iar în 1186, doi frați, Asan și Petru, se răscoală împotriva imperiului și creează Al Doilea Țarat Bulgar. În Cipru, Isaac Comnen, strănepotul lui Ioan II, se declară, de asemenea, independent, iar în Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor selgiucizi. Nici la Constantinopol situația nu era mai roz. În 1195, fratele lui Isaac II preia tronul. Însă Isaac cere ajutorul venețienilor, care, mai întâi, îi înscăunează fiul, iar apoi cuceresc Constantinopolul.

Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deși scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, venețienii au preluat controlul expediției și, datorită influenței lor, cruciații au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reușind să cucerească noi teritorii și formând Imperiul Sârb în 1346.

Imperiul Latin, Imperiul de la Niceea, Imperiul Trapezuntului şi Despotatul Epirului. Graniţele desenate sunt aproximative.

După 1204, unele familii au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului:Familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toată coasta Mării Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care, în timp, va fi cucerit de sârbi, bizantini, influențat de latini și, în cele din urmă, ocupat de otomani; familia Lascaris a ajuns la Niceea, recuperând ce mai rămăsese din Asia Mică, și, în 1261, a reocupat Imperiul Latin, redevenit Bizanț. Însă noul imperiu, dând prea multă importanță provinciilor europene, în condițiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare, a pierdut, în timp, toate provinciile: cele asiatice în favoarea otomanilor, iar cele europene în favoarea sârbilor, bulgarilor și cruciaților. Pentru o perioadă, imperiul a supraviețuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizați pentru a organiza un atac cu sorți de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepția unui număr de orașe portuare.

Pe lângă coloniile din Creta, Naxos și Eubeea, venețienii au creat și unele state latine, la început dependente de Imperiul Latin, precum Principatul de Ahaia sau Ducatul Atenei. Aceste state nu au fost recucerite de Imperiul Bizantin, chiar dacă a încercat de mai multe ori.

Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acest lucru a fost acordat numai în schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar simplii cetățeni ortodocși nu au fost de acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanțul să moară și nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente.

Constantinopolul a fost considerat, la început, un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odată cu apariția tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al orașului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corespunzătoare împotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a fost ultima oară văzut în viață intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele orașului. Mehmed al II-lea a cucerit, de asemenea, Despotatul Moreii, fostă colonie bizantină, în 1460 și Imperiul din Trapezunt (1461).

Imperiul Bizantin în jurul anului 1400.

Mehmed și moștenitorii lui au continuat să se considere adevărații moștenitori ai Imperiului Bizantin, până la dispariția Imperiului Otoman de la începutul secolului al XX-lea.

Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea, a devenit primul țar. Succesorii lor au acreditat ideea că Moscova era moștenitoarea de drept a Romei și Constantinopolului, ca A Treia Romă. Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă și în acțiunile militare ale Imperiului Rus, până la dispariția sa la începutul secolului al XX-lea.

Organizarea politică

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) s-a menținut timp de unsprezece secole aproape numai grație virtuților constituției sale imperiale și ale administrației sale. Derivate din instituțiile latine, instituțiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiții. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) și-a fondat existența politică pe principii creștine, Bizanțul a susținut totdeauna ideea misiunii sale providențiale: Imperiul este o emanație a voinței divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu și omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.

Religia creștină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii elenistice și a religiei creștine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se numește Imperiul Bizantin. Încă în sec. III Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre și instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului. Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin și a pregătit calea acceptării creștinismului. Sfântul Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creația lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin și Teodosiu. Odată cu sec. V el devine o adevărată teocrație, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.

Împărații

În secolul al III-lea, în timpul lui Dioclețian, care a dus până la ultimele consecințe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curților orientale.

Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creștinat și botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieții, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar recunoscuse și aprobase, în 313, ordonanța dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranță dat de Galerius (succesorul lui Dioclețian, în Occident) (311). Edictele de toleranță a creștinilor, apoi adoptarea creștinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate de rațiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populației din cele mai importante și mai bogate regiuni - Asia Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creștinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în același timp, șeful politic și religios al Imperiului. Ca atare, reședința sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o biserică creștină, iar el și împărăteasa vor fi declarați, uneori, sfinți creștini, cum s-a întâmplat cu Constantin și mama sa Elena.

Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea autoritatea sa de locțiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator și comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de șef al unui imperiu creștin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Primul conciliu de la Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinței împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorității sale era pedepsită și cu excomunicarea.

Scenă din viața lui Vasile I, cel care din condiții umile a reușit să ajungă împărat

În consecință, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista și nici nu ar fi putut să existe, căci însăși voința Providenței, necesară și suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împărați și candidații de cea mai umilă condiție socială. Împărații Iustin I și Vasile I fuseseră simpli țărani; Leon V și Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaș. Și chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violență, singura condiție era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată și de populația Constantinopolului; în care caz, și un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", căci voința divinității se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamații. Din cei 109 împărați pe care i-a avut Bizanțul, numai 42 au sfârșit cu bine; 12 au fost forțați să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemnițați sau închiși într-o mănăstire, 3 au fost lăsați să moară de foame, iar 18 au fost mutilați (după Louis Bréhier, 65 de împărați bizantini au fost detronați, dintre care 41 asasinați, 8 au căzut pe câmpul de luptă și numai 39 au murit de moarte naturală).

Împăratul putea să-și asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator și succesor al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care își încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, „părinții mei m-au onorat și pe mine cu coroana și diadema imperială”. Grație acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanțul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar și cinci asociați la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împărați pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numește patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Și o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului și chiar să transmită dreptul la domnie soților lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbați cu care se va căsători. În secolul VIII și în secolul IX, după moartea părinților lor, două prințese, Irena și Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.

Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, îmbrăcat în costum de ceremonie și prezidând peste un sinod

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaștere oficială a noului împărat; consta în înălțarea celui ales pe scut (ținut, într-o perioadă târzie, nu de soldați, ci de patriarh și de înalții demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituției imperiale. Dar ceremonia esențială, care punea în evidență și proclama caracterul fundamental religios al autorității imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sfânta Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida și încălțările de purpură, însemnele demnității imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana și îi da sfânta cuminecătură.

Soția împăratului era încoronată și ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezența patriarhului și a înalților demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii și procesiuni (dar numai începând din sec. XI), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor și guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii și senatorii, ținea și ea o corespondență oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa își exercita efectiv și autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prințese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleași motive sunt frecvente și căsătoriile unor prințese bizantine cu împărați, regi sau prinți străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanț o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reședința principală a împăraților bizantini, cuprinzând și un ansamblu de capele și oratorii, și cu ceremonii având caracter de solemnități religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamații ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii și încălțării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, și în fața căruia cel primit în audiență era condus și susținut de doi demnitari ai curții. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veșminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mișcări și gesturi solemne, muzică și cântări, lumânări, cădelnițe, fum de tămâie, aclamații ritmate și dialogate al căror text glorifica victoriile și exalta măreția cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările și fumul de tămâie abia în sec. IV; iar veșmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influența ceremoniilor de la Palat, în secolele V și VI. Exista și un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent și înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audiențele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalți demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Monedă de bronz (jumătate de follis, 11,19 grame) emisă de Iustinian I (527-565), în anul 538 sau 539, atelierul monetar din Constantinopol; avers: D N IVSTINIANVS P P AVG, bustul împăratului, din față, cu platoșă, cu diademă pe cap; în mâna dreaptă, împăratul ține un globus cruciger; în partea stângă a capului este gravată o cruce, de aceleași dimensiuni cu cea aflată pe globus cruciger; revers: în centru: litera K mare, deasupra o cruce; în stânga literei K, vertical: ANNO, în dreapta: XII; dedesubt, litera grecească Γ (gamma).

Adorația imperială se referea și la efigiile împăratului, la portretele, busturile și statuile lui. În secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinților purtate în procesiuni figura și portretul basileului. Acesta avea și o semnificație juridică de autoritate: prezența portretului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în fața lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor. Obligația de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curții imperiale cu fastul ei, simbolurile creștine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului și în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Și în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.

Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind și în viața Bisericii. Dar funcția cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă și judecătorească. Legislator și judecător suprem, voința sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcții suveranul nu era limitat decât de o forță: conștiința tradiției, a respectării tradițiilor juridice, a dreptului roman.

Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politico-administrativ având competențe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla și dispune în toate domeniile vieții economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, și un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea împăratului, patru miniștri conduceau politica internă și externă. Poziția preeminentă o deținea magister officiorum, șeful protocolului, al relațiilor externe, al poliției politice și comandant al gărzii palatului. „Ministrul justiției”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor și ordonanțelor imperiale; un „ministru de finanțe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani și regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor și a salariilor funcționarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea „ministru de finanțe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile și fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor străini, întreținerea personalului curții, etc.; fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moștenitorul bunurilor private ale predecesorului său.

O instituție de mare importanță era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta ținea ședințe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiași, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse în fața consistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latină cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai important decât consistorum. Ședințele consistorium-ului se țineau de membrii săi, chiar și de cei mai înalți demnitari, stând în picioare (în latină consistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea venerație din partea tuturor.

Senatul

Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea și prestigiul celui din Roma; atribuțiile sale rămăseseră în principiu aceleași, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi și putea fi invitat de împărat să se pronunțe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată și popor; se ocupa și de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, și de învățământul public. În jurul anului 900 atribuțiile legislative și administrative i-au fost abolite.

Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Cum după fondarea noii capitale puțini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecați și senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toți cei ce dețineau înalte demnități în stat au devenit automat membri, precum și bogați proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat și negustori și meșteșugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile și gratificațiile le erau acordate o dată pe an. Împărații promiteau să țină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituție a supraviețuit totuși până la sfârșitul Imperiului.

Organizarea administrativă

Armata romană EXERCITUS•ROMANORUM

Unități Legiune (10 cohorte) Listă de legiuni Auxiliari (Ală) Flota Artilerie Socii Echipament Uniforma Armura Dotare Organizare Funcții Grade Onoruri și pedepse Onoruri Pedepse Tehnologii Fortificații Drumuri Tactici ofensive defensive Infanterie Războaie (și bătălii) Războaiele Samnite Războaiele Punice Războaiele Galice Războaiele civile romane Războaiele Daco-Romane Războiul Sirian Cucerirea britanică Războaiele Romano-Persane Războaiele Bizantino-Arabe Religia Religia în armată State romane Regatul Roman Republica Romană Imperiul Roman Imperiul Roman de Apus Imperiul Bizantin Sfântul Imperiu Roman Portal:Armata romană

Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat și singurul până în sec. XIII.

Administrația depindea direct de împărat, la fel ca justiția, finanțele, armata și Biserica. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalții funcționari civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții și precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau și sarcini efective; chiar și în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puțin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcțiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcțiile erau retribuite cu salarii anuale și cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcționar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalții demnitari dețineau în același timp și autoritatea supremă civilă și cea militară. Aceasta era situația strategului, în sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locțiitor cu depline puteri al împăratului, după înființarea (la sfârșitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) și Africa (la Cartagina).

În „Palatul Sacru” împăratul încredințase guvernarea Imperiului unor înalți funcționari, un fel de „miniștri”, în frunte cu cei patru logotheți. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), șeful poștei, devenit (din sec. IX) șeful poliției, ministru de interne și totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, șeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanțe; logothetul militarilor, care se ocupa de administrația armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor Imperiului. Alți demnitari se ocupau de birourile administrației centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administrația financiară (chartularios), de manufacturi și arsenale (eidikos). Comandantul-șef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalți înalți demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale și al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, șeful eunucilor, paznicul nocturn și adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populației, conducerea poliției, supravegherea asociațiilor de meșteșugari, etc.

În mod cu totul deosebit erau favorizați, în viața Palatului, în administrație și în general în funcții de conducere, eunucii. Foarte puține asemenea funcții le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanți ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) și ai marinei au fost eunuci; mulți logotheți și un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului și, firește, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor și funcțiile de conducere care li se încredințau a fost principala armă a Bizanțului împotriva tendinței feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendință care a cauzat atâtea tulburări în Occident. Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastrați. Iar castrarea nu era socotită o rușine; părinții aparținând familiilor celor mai nobile își mutilau copiii, știind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; și chiar unii împărați au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat și totuși a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I și-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Șambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci și pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situații egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-și facă o clientelă mai mare, căci putea profesa și pe lângă mănăstirile de călugărițe și în spitalele de femei.

Toți funcționarii, de toate gradele, erau amovibili, numiți sau revocați de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credință. Această obligație era impusă și patriarhului și înalților prelați. Sistemul de recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaților li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoștințe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat și funcțiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deținute de prietenii împăraților sau de membrii familiilor lor.

Funcțiile puteau fi și cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reușit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetența devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriștilor, medicilor și profesorilor.

Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin

Se spune că istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.

Secolul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu și doar în ultima perioadă. Orașul Constantinopol, numit pe drept cuvânt „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu o importanța majoră în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă, fără nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată de clasiciști dar și de medievaliștii occidentali. Este frecventă tendința acestora de a atribui continuitatea culturii romane (în Europa) doar vestului (Sf. Imp. Roman) deși organizatoric, statal, Occidentul a avut într sec. V și IX o situație ingrată, politic confuză. De aceea, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale europene, nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și căderea Constantinopolului, în 1453, adică din sec. V până în sec. XV.

Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.

În comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică și a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.

Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei europene renascentiste. Renașterea nu ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în apus după căderea Imperiului (1453) și fără prețioasele lor cunoștințe. Influența teologică asupra Occidentului =, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.

Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se limiteze importanța culturală doar la lumea ortodoxă est-europeană. Misionarii bizantini ortodocși au creștinat diferitele popoare slave și alte popoare din Europa răsăriteană. Influența bizantină se simte și în religia milioanelor de creștini din Etiopia, Egipt și din Georgia și Armenia

Bizanțul ca entitate „mentală” a lăsat o adevărată moștenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman, căci turcii n-au putut-o înlocui. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanț după Bizanț".

Bizanț după Bizanț

Conceptul istoric introdus de Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț definește continuitatea unității spirituale, sub umbrela creștinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanțului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naționalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al „Bizanțului după Bizanț” este, însă, „colonizat” de imperialismul rus, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spațiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor și al spațiului adiacent.

Bibliografie

• Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
• Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
• Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1935 (reeditată în 1971 în România, la Assoc. Int. d'Études du Sud-Est Européen, București).
• Nicolae Iorga, Études byzantines, vol. I-II, Bucarest, 1939-1940.
• Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. I-III, București, 1939-1941.
• J. W. Barker, Justinian and the later Roman Empire, Madison, London, 1966.
• Hans-Georg Beck, Respublica Romana. Vom Staatsdenken der Byzantiner, Munchen, 1970.
• Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, 2005.
• Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului bizantin, vol. I-II, București, 2000.
• Robert Browning, The Byzantine Empire, Washington, 1992.
• Jack Linsday, Byzantium in to Europe. The story of Byzantium as the first Europe (326-1204 A.D.) and its further contribution till 1453 A.D., London, 1952.
• John Bagnell Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the accession of Basil I (A.D. 802-867), London, 1912.
• John Bagnell Bury, A History of the later Roman Empire from the death of Theodosius I to the death of Justinian (A.D. 395 to A.D. 656), London, 1923.
• Jean-Claude Cheynet, Byzance. L'Empire Romain d'Orient, Paris, 2001.
• Charles Diehl, Études byzantines, Paris, 1905.
• Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969.
• Emilian Popescu, Curs de bizantinologie, Universitatea București, Fac. de Teologie ortodoxă, 1996.
• Andrei Oțetea ș.a., Istoria lumii în date, București, 1969.
• Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori, Milano, 1969.
• Cyril Mango, Byzantium: The Empire of New Rome, London, 1980.
• Vasile Mărculeț, Statele medievale românești și formațiunile de origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI), Sibiu, 2003.
• Vasile Mărculeț, Imperiul Bizantin și Țările Române în secolele XIV-XV, Sibiu, 2003.
• Vasile Mărculeț, Contribuții la istoria Bazinului vest-pontic, Ed. Samuel, Mediaș, 2006.
• Steven Runciman, La civilisation byzantine (330-1453), Ed. Payot, Paris, 1952.
• Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1970.
• Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969.
• Hans-Wilhelm Haussig, Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964.
• Pr. Mihai-Andrei Aldea, Istoria neamului ca teologie, București, 2007.
• Stephen Williams, Gerald Friell The Rome that did not fall: the survival of the East in the fifth Century, London, 1999.
• Ovidiu Drimba, Istoria culturii și a civilizației, vol. 4, Editura Saeculum I.O., București, 2002. ISBN 973-9211-70-4

Lectură suplimentară

• O istorie a Bizanțului, Timothy E. Gregory, Editura MintRight Inc, 2013

• Bizanț, Michael Kaplan, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2011 - recenzie
• Istoria vieții Bizantine: imperiul și civilizația după izvoare, Nicolae Iorga, Editura Enciclopedicǎ românǎ, 1974
• O istorie a imperiului Bîzantin, Stelian Brezeanu, Editura Albatros, 1981
• Istoria imperiului bizantin, Vol. 2, Nicolae Bănescu, Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, 2003

Legături externe

• Byzantium: Studii bizantine pe internet
• What, If Anything, Is A Byzantine? by Prof. Clifton R. Fox
• Neobyzantine Official Website
• Bizantul si Europa occidentala, 3 iunie 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro
• Bizantul si Europa occidentala, 19 iunie 2008, C. Delvoye, CrestinOrtodox.ro
• Bizantul si lumea araba, 2 iunie 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro
• Bizantul si Persia sasanizilor, 26 mai 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro
• Occidentalii în sursele bizantine: «vipere aducătoare de moarte», 27 septembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia
• Ideologie Imperială Bizantină – criza secolului VIII, 13 mai 2010, Flavius Țone, Historia
• Crestinismul bizantin - caracteristici, 26 mai 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro
• Ceremonialul imperial bizantin la marile sărbători religioase, 30 ianuarie 2011, Prof. Dr. Tudor Teoteoi, Ziarul Lumina
• Umanismul în Bizanț și Occident, 5 iunie 2011, Pr. Dr. Cristian Gagu, Ziarul Lumina
• Cum arăta azi Europa, dacă Bizanțul rămânea creștin?, 29 mai 2008, Ziarul Lumina
• Românii și Bizanțul, 29 iunie 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina
• Epoca Imperiului latin de la Constantinopol si renasterea din vremea paleologilor, 19 iunie 2008, C. Delvoye, CrestinOrtodox.ro

Vezi și

• Căderea Constantinopolului
• Imperiul Roman de Apus
• Lista subiectelor legate de Imperiul Bizantin
• Imperiul Roman
• Împărați Romani
• Împărați Bizantini
• Istoria Greciei
• Istoria Balcanilor
• Istoria Europei
• Imperiul Latin de Constantinopol
• Imperiul de la Niceea
• Imperiul din Trapezunt

• Cultura bizantină
• Arta bizantină
• Muzica bizantină
• Era bizantină
• Armata bizantină
• Familia Comnen
• Familia Paleolog
• Iacob Paleologul