Israel

Israel Statul Israel ebraică מְדִינַת יִשְׂרָאֵל Medīnat Isrā'el arabă دَوْلَة إِسْرَائِيل Dawlat Isrāʼīl
Imnul național:  Hatikvah (ebraică הַתִּקְוָה)
Capitală		Ierusalim
Limbi oficiale		Ebraică, Araba
Grupuri etnice		75.4% evrei 20.6% arabi 4.0% alții (2012)
Etnonim		israelian
Sistem politic		Democrație parlamentară
-	Președinte	Reuven Rivlin
-	Prim-ministru	Beniamin Netaniahu
-	Președintele Knesset	Yuli-Yoel Edelstein
-	Președintele Curții Supreme	Asher Grunis
Independența		de la Mandatul britanic pentru Palestina
-	Declarația	14 mai 1948
Suprafață
-	Total	20,770 / 22,072 km² (locul 151)
-	Apă (%)	~2%
Populație
-	Estimare 2013	8.134.100 locuitori (locul 97)
-	Recensământ 2008	7.406.900 locuitori
-	Densitate	359,8 loc/km² (locul 30)
PIB (PPC)		estimări 2011
-	Total	235.446 miliarde $ (locul 50)
-	Pe cap de locuitor	31.004 $ (locul 28)
PIB (nominal)		estimări
-	Total	$245.266 billion (locul 41)
-	Pe cap de locuitor	32.297 $ (locul 27)
Gini (2008)		39.2
IDU (2011)		▲ 0.888 (foarte ridicat) (locul 17)
Monedă		Shekel nou (Format:Rtl-lang) (ILS)
Prefix telefonic		+972
Domeniu Internet		.il
Fus orar		IST
Excluding / Including the Golan Heights and East Jerusalem; see below. Includes all permanent residents in Israel, the Golan Heights and East Jerusalem. Also includes Israeli citizens living in the West Bank. Excludes non-Israeli population in the West Bank and the Gaza Strip.

Statul Israel (ebraică מדינת ישראל, Medinat Israel; arabă دولة اسرائيل, Dawlat Isrā'īl) este o republică parlamentară localizată în Orientul Mijlociu, de-a lungul malului de est al Mării Mediterane. Se învecinează cu Libanul, în nord, Siria în nord-est, Iordania și Cisiordania, în est, Egipt și Fâșia Gaza, la sud-vest, și conține caracteristici din punct de vedere geografic diverse în suprafața sa relativ mică. Are capitala în orașul Ierusalim Israelul este definit în „Declarația de Independență” și în legile lui de bază ca un stat evreiesc și democratic și este singurul stat din lume unde evreii sunt majoritari.

În urma adoptării planului de împărțire a Palestinei din 1947 al Organizației Națiunilor Unite, pe data de 14 mai 1948, odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, președintele Organizației Sioniste și al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială cuprinse în decizia ONU. Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. Șase state arabe, au declanșat cu Războiul arabo-israelian din 1948 interminabilul Conflict arabo-israelian care avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949 teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a fost, în cele din urma împărțit între Israel și două state arabe beligerante, Transiordania și Egiptul. În urma acordurilor de armistițiu încheiate in urma Războiului de Șase Zile din iunie 1967, porțiuni din teritoriile ocupate în acest conflict de către Israel - Ierusalimul de Est inclusiv Orașul vechi, Cisiordania, Peninsula Sinai, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, - au intrat in controlul Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui tratat de pace, dar celelalte granițe încă nu au fost definite. Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistițiul din 1949), așa numita „Linie verde”, ca o graniță temporară a Israelului, iar teritoriile ocupate de Israel în cursul războiului din iunie 1967, ca „teritoriile ocupate”

Populația din Israel - conform Biroului Central de Statistică israelian - care include toți cetățenii sau resortisanții, dar nu muncitorii străini, în interiorul Israelului în sine și în așezările israeliene din „teritoriile ocupate”, a fost estimată în iunie 2011 la 7.751.000 milioane de oameni, dintre care 5.818.200 sunt evrei. Cetățenii arabi, al doilea grup etnic ca mărime, include atât musulmani cât și creștini. Alte minorități sunt druzi, cerchezi, samariteni și armeni. La sfârșitul anului 2005, 93% din populația arabă din Ierusalimul de Est au căpătat statut de rezidență permanentă și 5% au avut cetățenie israeliană. În înălțimile Golan, druzii au dreptul să aleagă între cetățenia israeliană și cea siriană.

Israelul este o țară dezvoltată și o democrație reprezentativă, cu un sistem parlamentar și vot universal. Prim-ministrul Israelului servește ca șef al guvernului, iar Knessetul, cu cei 120 de membrii, servește ca organism legislativ unicameral.

Israelul are una dintre țările cu mare longevitate din lume.

Economia: deși lipsită, până nu demult, de resurse naturale (în anii 2011-2012 s-au descoperit rezerve de gaze naturale în aria maritimă mediteraneană aparținând Israelului) în 2010 produsul intern brut nominal (PIB) israelian s-a situat pe locul 42 din lume și are un rating foarte mare în clasamentul Indicelui Dezvoltării Umane.. În 2010, Israelul a aderat la OCDE.

Israelul văzut din satelit, în ianuarie 2003

Ierusalimul văzut dinspre Muntele Măslinilor

Ierusalimul este capitala țării, deși nu este recunoscută de toate statele ca atare, printre care și Romania:

„La 20 ianuarie 1950, capitala Statului Israel a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim, iar în 1980 Parlamentul israelian a adoptat o lege prin care Ierusalimul reunit a fost proclamat "capitala unită și veșnică" a țării. Instituțiile centrale și ale administrației de stat se află în Ierusalimul de Vest. România, asemenea altor state, nu recunoaște transferarea capitalei la Ierusalim, menținându-și misiunea diplomatică la Tel Aviv.”

Etimologie

Steaua lui David - Poster pentru recrutarea evreilor în Primul Război Mondial, publicat în „American Jewish magazines” (în idiș : Fiică a Ționului - adică, poporul evreu - pentru Vechea-Noua ta țară recrutează în regimentul evreiesc!)

.

După independența din 1948, noul stat evreiesc a fost numit oficial Medinat Israel, sau Statul Israel, după alte nume propuse istorice și religioase, inclusiv Eretz Israel („Țara Israel”), Sion, și Iudeea, au fost examinate și respinse. În primele săptămâni de independență, guvernul a ales termenul de „israelian”, pentru a indica un cetățean al Israelului, cu anunțul oficial făcut de către ministrul Afacerilor Externe, Moshe Sharett.

Numele Israel, a fost folosit istoric, în utilizarea comună și religioasă, pentru a face referire la Regatul Israel biblic sau întreaga națiune evreiească. În conformitate cu Biblia ebraică „numele de Israel” a fost dat de Patriarhul Iacov (Standard Yisraʾel, Isrāʾīl; Septuaginta greacă Ἰσραήλ; „lupta cu Dumnezeu”) , după ce s-a luptat cu succes cu un înger al lui Dumnezeu. Cei doisprezece fii ai lui, Iacov, au devenit strămoșii israeliților, de asemenea, cunoscut sub numele de douăsprezece seminții ale lui Israel, sau copii lui Israel. Iacov și fiii săi au trăit în Canaan, dar au fost forțați de foamete să meargă în Egipt timp de patru generații până la Moise, un stră-strănepot lui Iacov, care a condus israeliții înapoi în Canaan, în „Exodul”. Cel mai vechi artefact arheologic, care menționează cuvântul „Israel" este Stela lui Merneptah din Egiptul antic (datată la sfârșitul secolului al 13-lea î.en).

Zona este, de asemenea, cunoscută sub numele de Țara Sfântă, fiind sfântă pentru toate religiile avraamice, inclusiv creștinism, iudaism, islam și Credința Baha'i. Înainte de Declarația de Independență a Israelului din 1948, întreaga regiune a fost cunoscută sub nume diferite, inclusiv: Siria de Sud, Siria Palestina, Regatul Ierusalimului, provincia Iudaea, Coele-Siria, Retjenu, Canaan și, în special, Palestina.

Istorie

Articol principal: Istoria Israelului.

Antichitate

Masada, simbol național

Sinagoga antică Kfar Bar'am

Cucerirea Ierusalimului în Prima Cruciadă (1099) - dintr-un manuscris medieval

Noțiunea de „Țara Israel”, cunoscută în ebraică ca Eretz Yisrael (sau Eretz Yisroel), a fost importantă și sacră pentru poporul evreu din timpurile biblice. Potrivit Pentateuh, Dumnezeu a promis terenul la trei Patriarhi poporului evreu. Pe baza scripturii, perioada celor trei Patriarhi a fost plasată undeva la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr., iar primul Regat Israel a fost stabilit în jurul secolului al 11-lea î.Hr.. Ulterior el s-a divizat în regatul Israel și cel al Iudeei sau Iuda, care au dăinuit în următorii 400 ani,fiind cunoscute din Biblie și din diverse surse extrabiblice. După căderea Regatului de nord a Israelului în 722 î.Hr. regatul Iudeei a persistat până la cucerirea babiloneana în 586 î.e.n. Până la cuceririle musulmane din secolul al 7-lea EC (pe o perioadă de peste 1500 de ani), regiunea a stat sub dominație asiriană, babiloniană, persană, greacă seleucidă, a cunoscut din nou o perioadă de independență vreme de două secole sub regatul ebraic al Hasmoneilor și Antipatrizilor , apoi a fost sub dominație romană, persană sasanidă și bizantină. Prezența evreiască din regiune s-a diminuat considerabil după eșecul revoltei Bar Kochba împotriva Imperiului Roman în 132 EC. Cu toate acestea, a existat pemanent o mică colectivitate evreiească, iar Galileea a devenit centrul său religios. Mișna și o parte din Talmud, texte centrale evreiești, au fost compuse in timpul secolelor 2 și 4 EC în Tiberias și Ierusalim. În 635 EC, regiunea, inclusiv Ierusalimul, au fost cucerite de către arabi și au rămas sub control musulman arab sau turc, cu o paranteză creștină cruciată, pentru următorii 1300 de ani. Controlul regiunii a fost transferat în următorele șase secole între Califatul Umayyad, cel Abbasid și state ale cruciaților, înainte de a fi cucerită de sultani mameluci începând cu 1260. În 1516, regiunea a fost cucerită de Imperiul Otoman și a rămas sub dominație turcească până la începutul secolului al 20-lea.

Sionismul și mandatul britanic

Articol principal: Sionism.

Theodor Herzl, vizionar al Statului Evreu, în 1901

Răspândiți în lume, evreii - în marea lor majoritate - au aspirat să se întoarcă la „Sion” și la „Țara Israel”, deși marile efortorturi care trebuiau depuse pentru un astfel de obiectiv au creat dispute Speranțele și dorințele evreilor care trăiau în exil au fost formulate în Biblia ebraică ca o temă importantă a credinței evreiești. Ca urmare a expulzării evreilor din Spania în 1492, unele comunități s-au refugiat in Palestina unde, în decursul secolului al 16-lea, comunitățile evreiești au prins rădăcini în patru „orașe sfinte”: Ierusalim, Tiberias, Hebron și Safed. Se notează că în 1697, rabinul Yehuda Hahasid s-a stabilit, cu un grup de 1 500 de evrei, la Ierusalim.

În a doua jumătate a secolului al 18-lea s-au stabilit în Palestina comunități din Europa de Est, adversari (în idiș Misnagdim, sau Prușim ai hasidismului.

Harta Palestinei de sub Mandat britanic, 1920

Prima Aliyah, primul val de emigrație evreiască modernă spre Palestina stăpânită de otomani, a început în 1882, când evrei din România au navigat de la Galați și împreună cu alți evrei care au fugit de pogromurile din Rusia au inițiat colonii agricole în Țara Israel.

Deși mișcarea sionistă exista deja în practică, jurnalistul austro-ungar Theodor Herzl este creditat ca fondator al sionismul politic, o mișcare care a urmărit să creze un stat evreu, în Țara Israel, ridicând problema evreiască la nivel internațional În 1896, Herzl a publicat în Der Judenstaat (Statul Evreilor) viziunea sa asupra unui viitor stat evreu laic și suveran. în anul următor el a fost ales să prezideze primul Congres Mondial Sionist.

A doua Aliyah (1904-1914), a început ca urmare a primului pogrom de la Chișinău, cam 40 000 de evrei s-au stabilit în Palestina (aproape jumătate dintre ei au plecat mai târziu) Atât primul cât și al doilea val de emigranți au fost, în marea lor majoritate, evrei religioși, evrei ortodocși, deși a doua Aliyah a inclus și grupuri socialiste care au înființat primele kibuțuri. În timpul Primului război mondial, secretarul britanic de externe, Arthur Balfour a trimis o scrisoare care declara:

„Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.”

Legiunea evreiască, în primul rând un grup de voluntari sioniști, a asistat la cucerirea britanică a Palestinei în 1917. Opoziția arabilor față de conducerea britanică și a imigrației evreiești a dus la revoltele din 1920 din Palestina și formarea unei miliții evreiești cunoscută sub numele de Haganah (însemnând "Apărare" în ebraică), din care a apărut mai târziu grupările paramilitare Irgun și Lehi (Grupul Stern). În 1922, Liga Națiunilor a acordat un mandat Marii Britanii asupra Palestinei în condiții similare cu Declarația Balfour. Populația din zona aceasta în acest moment a fost predominant arabă și musulmană, evreii reprezentând aproximativ 11% din populație.

A treiea (1919-1923) și A patra Aliyah (1924-1929) au adus încă 100 000 de evrei în Palestina.

Nazismul și persecutarea evreilor în Europa anilor '30 a dus la A cincea Aliyah, cu un aflux de un sfert de milion de evrei. Aceasta a fost o cauză majoră a revoltei arabe din anii 1936-1939 și a dus la introducerea de către britanici a unor restricții privind imigrarea evreilor în Palestina, cu Cartea albă din 1939. Deoarece țările din întreaga lume refuzau, în general, să dea azil refugiaților evrei, care fugeau de Holocaust, o mișcare clandestină cunoscută sub numele de Aliyah Bet a fost organizată pentru a aduce evrei în Palestina. Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, populația evreiască din Palestina a crescut la 33% din totalul populației.

Independența și primii ani

După al doilea război mondial, Marea Britanie s-a aflat în conflict aprig cu comunitatea evreiască din Palestina, Haganah alăturându-se Irgun și Lehi într-o rezistență armată împotriva politicii represive a administrației britanice. În același timp, mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului, refugiați din Europa și din nordul Africii, au căutat o viață nouă în Palestina, dar au fost întorși din drum sau adunați și închiși de către britanici în tabere de detenție. În 1947, guvernul britanic a anunțat că va încheia Mandatul pentru Palestina,nereușind să ajungă la o soluție acceptabilă pentru ambele populații în conflict: arabi și evrei. Organizația Națiunilor Unite, recent creată, a aprobat, Planul de împărțire a Palestinei (Rezoluția nr. 181 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 181) din 29 noiembrie 1947, care a aprobat divizarea țării în două state: unul arab și celălalt evreiesc. Ierusalimul a fost desemnat să fie un Corpus separatum internaționalizat și administrat de ONU.

Colectivitatea evreiască locală a acceptat acest plan, dar Liga Arabă și Înaltul Comitet Arab din Palestina l-au respins. La 1 decembrie 1947, Înaltul Comitet Arab a proclamat o grevă de trei zile, iar grupuri de arabi au început să atace obiective civile evreiești. La izbucnirea războiului civil evreii s-au aflat mai mult în defensivă, dar treptat au trecut și ei la atac. Economia arabilor palestinieni s-a prăbușit și în cursul ostilităților 250.000 de arabi palestinieni au fugit sau au fost expulzați.

La 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic, Agenția Evreiască a proclamat independența, numind noul stat Israel. În ziua următoare, armatele a cinci state arabe: Egipt, Transiordania, Siria, Liban și Irak - au atacat Israelul, lansând al doilea Război arabo-israelian din 1948; Arabia Saudită a trimis un contingent militar sub comandă egipteană; Yemenul cel îndepărtat a declarat și el război dar nu a întreprins acțiuni militare. După un an de lupte, un acord de încetarea focului a fost semnat și s-au stabilit o linie de armistițiu, frontiere temporare, cunoscute sub numele de Linia verde. Iordania a anexat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Cisiordania și Ierusalimul de Est, iar Egiptul a preluat controlul Fâșiei Gaza. Organizația Națiunilor Unite estimează că mai mult de 700.000 de palestinieni au fost expulzați sau au fugit în timpul conflictului din teritoriile pe care s-a alcătuit Statul Israel .

Israel a fost acceptat ca membru al Organizației Națiunilor Unite, cu majoritate de voturi, la 11 mai1949. În primii ani de existență a statului, mișcarea social-democrată condusă de primul ministru David Ben-Gurion a dominat politica israeliană. Acești ani au fost marcați de un aflux de supraviețuitori ai Holocaustului, precum și de imigranți și refugiați evrei din țările arabe, dintre care mulți s-au confruntat cu persecuții și spolieri în țările lor de origine. În consecință, populația Israelului a crescut între 1948 și 1958 de la 800.000 la doua milioane de locuitori. Între 1948-1970, aproximativ 1.151.029 refugiați evrei s-au mutat în Israel. Unii au ajuns ca refugiați fără nici un fel de bunuri și au fost cazați în tabere temporare cunoscute sub numele de ma'abarot; până în 1952, peste 200.000 de imigranți au trăit în aceste așezări temporare de corturi și barăci. Necesitatea de a rezolva criza l-a determinat pe Ben-Gurion să semneze un acord de despăgubiri cu Germania de Vest, care a declanșat proteste de masă ale unei părți a populației evreiești, mai ales din tabăra naționalistă și conservatoare, consternată de ideea ca Statul evreiesc acceptă compensații bănești pentru Holocaust.

În anii 1950, așezări israeliene au fost adesea atacate de Fedaini palestinieni, mai ales, din Fâșia Gaza ocupată de Egipt, dar și din Cisiordania, devenită parte a Iordaniei. În 1950 Egiptul a închis Canalul Suez pentru transporturile israeliene a avut loc o escaladare a tensiunii de-a lungul granițelor Israelului, însoțită de incidente militare. În 1956, Israelul s-a alăturat unei alianțe secrete cu Marea Britanie și Franța, care urmăreau recâștigarea controlului Canalului Suez, pe care egiptenii l-au naționalizat (vezi Criza Suezului). Israelul a invadat Peninsula Sinai, dar a fost silit (sub presiunile SUA și ale URSS), să se retragă. În schimb Organizația Națiunilor Unite urma să dea garanții pentru drepturile Israelului la acces liber în Marea Roșie și Canalul de Suez.

La începutul anilor 1960, Israelul l-a capturat pe criminalul de război nazist Adolf Eichmann în Argentina si l-a adus în Israel pentru a-l judeca. Procesul a avut un impact major asupra conștientizării publicului asupra Holocaustului. Eichmann rămâne singura persoană din lume, care a fost condamnată la execuție de către un tribunal israelian.

Conflicte și tratate de pace

State care nu recunosc Israelul (în verde)

Fotografia celebră a lui David Rubinger: Parașutiști israelieni la Zidul Plângerii din Ierusalim, imediat după capturarea sa de la iordanieni în Războiul de Șase Zile, 1967.

Naționaliștii arabi conduși de președintele egiptean Gamal Abdel Nasser au continuat să refuze să recunoască Israelul și au solicitat distrugerea lui. Până în 1966, relațiile israeliano-arab s-au deteriorat, până la punctul când au avut loc lupte reale care au loc între forțele israeliene și arabe. În 1967, Egipt, a expulzat trupele de menținere a păcii ale ONU, staționate în Peninsula Sinai din 1957 și a anunțat o blocada parțială a accesului Israelului la Marea Roșie. În mai 1967 o serie de state arabe au început să își mobilizeze forțele lor. Israel a văzut aceste acțiuni ca un casus belli. La 5 iunie 1967, Israelul a lansat un atac preventiv împotriva: Egipt, Iordania, Siria și Irak. În cadrul unui Război de Șase Zile, superioritatea militară israeliană a fost demonstrată în mod clar împotriva dușmanilor mai numeroși arabi. Israelul a reușit să captureze: Cisiordania, Fâșia Gaza, Peninsula Sinai și Înălțimile Golan. Granițele Ierusalimului au fost extinse, încorporând Ierusalimul de Est, iar Linia verde din 1949 a devenit granița administrativă dintre Israel și teritoriile ocupate.

În Războiul de Șase Zile din 1967, Israelul a învins armatele combinate din Egipt, Iordania și Siria. După război, Israelul s-a confruntat cu multă rezistență internă din partea palestinienilor arabi. Cea mai importantă între diferitele grupuri palestiniene și arabe a fost Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), înființată în 1964, care inițial s-a angajat la „lupta armată ca singura modalitate de a elibera patria”. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, grupările palestiniene au lansat un val de atacuri împotriva Israelului și a țintelor evreiești din întreaga lume, inclusiv un masacru al atleților israelieni la Jocurile Olimpice de vară din 1972 din München.

La 6 octombrie 1973, când evreii sărbătoreau Iom Kipur, armatele egiptene si siriene au lansat un atac surpriză împotriva Israelului. Războiul s-a încheiat la 26 octombrie cu Israelul respingând cu succes forțele egiptene și siriene, dar a suferit pierderi semnificative. O anchetă internă a exonerat Guvernul de responsabilitatea pentru eșecurile de dinainte și din timpul războiului, dar furia publică l-a forțat pe prim-ministrul Golda Meir să demisioneze.

În iulie 1976, trupele de comando israeliene au efectuat o misiune îndrazneață, care a reușit salvarea a 95 de ostatici, care erau deținuți de către gherilele Organizației pentru Eliberarea Palestinei la Aeroportul Internațional Entebbe aproape de Kampala, Uganda.

Alegerile Knesset-ului din 1977 au marcat un punct de cotitură în istoria politică a Israelului când partidul Likud al lui Menachem Begin a preluat controlul de la Partidul Laburist. Mai târziu în același an, președintele egiptean Anwar El Sadat a făcut o călătorie în Israel și a vorbit în fața Knesset-ului în ceea ce a fost prima recunoaștere a Israelului de către un șef de stat arab. În cei doi ani care au urmat, Sadat și Menahem Begin au semnat Acordurile de la Camp David (1978) și Tratatul de Pace Israel-Egipt (1979). Israelul s-a retras din Peninsula Sinai și au convenit să inițieze negocieri asupra unei autonomii pentru palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza.

La 11 martie 1978, un raid de gherilă OEP din Liban a dus la masacrul de pe drumul costier, în care 35 de civili israelieni au fost uciși și 75 răniți. Israelul a răspuns prin invazia sudulului Libanului pentru a distruge bazele OEP de la sud de râul Litani. Cei mai mulți luptători OEP s-au retras, dar Israelul a reușit să obțină sudul Libanului până ce o forță ONU și armata libaneză au putut prelua. Cu toate acestea, OEP a reluat în curând politica sa de rezistență la Israel. În următorii câțiva ani OEP s-a infiltrat înapoi în sud și a bombardardat sporadic peste graniță. Israel a efectuat numeroase atacuri represive de aer și sol.

Între timp guvernul lui Begin a încurajat în mod activ israelieni să se stabilească în Cisiordania ocupată.

Legea fundamentală: Ierusalim, capitala Israelului, adoptată în 1980, a fost considerat de unii reafirmarea anexării Ierusalimului de către Israel în 1967 prin decret guvernamental și a reaprins controversele internaționale asupra statutului orașului. Cu toate acestea, nu existat niciodată un act în care guvernul israelian să definească ceea ce se consideră a fi extinderea teritoriului Israelului și nici un act care să includă în mod specific în acesta Ierusalimul de Est. Poziția majorității statelor membre ale ONU se reflectă în numeroase rezoluții în care se declară că acțiunile întreprinse de către Israel să își stabilească cetățenii săi, în Cisiordania, și a impune legi și administrare asupra Ierusalimului de Est sunt ilegale și nu au nici o valabilitate.

La 7 iunie 1981, aviația israeliană a distrus singura centrală de energie nucleară din Irak, care a fost în construcție chiar în afara Bagdadului.

După o serie de atacuri OEP, in 1982, Israelul a invadat Libanul, încă o dată pentru a distruge bazele de la care Organizația pentru Eliberarea Palestinei au lansat atacuri și rachete în nordul Israelului în Primul război din Liban. În primele șase zile de lupte, israelienii au distrus forțele militare ale OEP din Liban și i-au învins decisiv pe sirieni. O anchetă a guvernului israelian - Comisia Kahan - i-a considerat mai târziu pe Begin, Sharon și pe generalii israelieni indirect responsabili pentru masacrele de la Sabra și Shatila. În 1985, Israelul a răspuns la un atac terorist al OEP în Cipru prin bombardarea sediul OEP din Tunis. Israelul s-a retras din cea mai mare parte a Libanului în 1986, dar a menținut o zonă tampon de frontieră în sudul Libanului până în 2000. Prima Intifada, o revoltă palestiniană împotriva dominației israeliene, a izbucnit în 1987, cu valuri de demonstrații necoordonate și violențe care au loc în Cisiordania și Gaza. Pe parcursul următorilor sase ani, Intifada a devenit mult mai organizată și a inclus măsuri economice și culturale, care vizează perturbarea ocupației israeliane. Mai mult de o mie de oameni au fost uciși în violențe, mulți dintre ei tineri care aruncau cu pietre. Răspunzând la raidurile de gherilă continue ale OEP în nordul Israelului, Israelul a lansat un alt raid represiv în sudul Libanului în 1988. Pe fondul tensiunilor în creștere cu privire la criza din Kuweit, polițiștii de frontieră israelieni au tras într-o mulțime palestiniană revoltată lângă moscheea Al-Aqsa din Ierusalim. 20 de persoane au fost ucise și aproximativ 150 rănite. În timpul războiului din Golf din 1991, OEP l-a susținut pe Saddam Hussein și atacurile cu rachete scud împotriva Israelului. În ciuda indignării publice, Israel a luat în seamă solicitarea SUA de-a se abține de a răspunde la atacuri și nu a participat la acest război.

Ițhak Rabin și Yasser Arafat dau mâna la semnarea Acordurilor de la Oslo, cu Bill Clinton în spatele lor, 1993

În 1992, Ițhak Rabin a devenit prim-ministru în urma unor alegeri în care partidul său a solicitat compromisul cu vecinii Israelului. În anul următor, Shimon Peres, în numele Israelului, și Mahmoud Abbas din partea OEP, au semnat Acordurile de la Oslo, care au dat Autorității Naționale Palestiniene dreptul de a guverna părți din Cisiordania și Fâșia Gaza. OEP a recunoscut, de asemenea, dreptul Israelului de a exista și a promis încetarea terorismului. În 1994, Tratatul de pace Israel-Iordania a fost semnat, ceea ce face Iordania a doua țară arabă care a normalizat relațiile cu Israelul. Sprijinul arab public pentru Acorduri a fost deteriorat de continuarea colonizării israeliene și de punctele de control, precum și de deteriorarea condițiilor economice. Sprijinul israelian public pentru Acorduri s-a diminuat deoarece Israelul a fost lovit de atacuri sinucigașe palestiniene. În cele din urmă, în timp ce pleca de la un un miting de pace în noiembrie 1995, Ițhak Rabin a fost asasinat de către un evreu din aripa de extremă dreapta care s-a opus Acordurilor.

La sfârșitul anilor 1990, Israel, sub conducerea lui Benjamin Netanyahu, s-a retras din Hebron, și a semnat Memorandumul Wye River, oferind un control mai mare la Autoritatea Națională Palestiniană. Ehud Barak, ales prim-ministru în 1999, a început noul mileniu prin retragerea forțelor din sudul Libanului și a desfășurarat negocieri cu președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat și cu președintele american Bill Clinton, la Summit-ul Camp David din 2000. În timpul reuniunii la nivel înalt, Barak a oferit un plan pentru înființarea unui stat palestinian, dar Yasser Arafat l-a respins. După eșecul negocierilor și o vizită controversată a liderului Likud, Ariel Sharon, la Muntele Templului, a început a doua Intifada. Sharon a devenit prim-ministru într-un scrutin special în 2001. În timpul mandatului său, Sharon a realizat planul său de a se retrage unilateral din Fâșia Gaza și, de asemenea, a inițiat construcția barierei israeliene de separare cu Cisiordania.

În iulie 2006, un atac de artilerie al Hezbollah asupra comunităților Israelului de la frontiera de nord și o răpire transfrontalieră a doi soldați israelieni a declanșat cel de-al doilea război din Liban. Doi ani mai târziu, în mai 2008, Israelul a confirmat că a fost discutat un tratat de pace cu Siria pentru un an, cu Turcia ca mediator. Cu toate acestea, la sfârșitul anului, Israel a intrat într-un alt conflict, când încetarea focului între Hamas și Israel a luat sfârșit. Războiul din Gaza a durat trei săptămâni și s-a încheiat după ce Israel, a anunțat un armistițiu unilateral. Hamas a anunțat încetarea focului separat, cu propriile sale condiții retragerea completă și deschiderea punctele de frontieră. Deși nicio parte nu a încetat complet focul, armistițiul a rămas stabil.

Geografie și climă

Articol principal: Geografia Israelului.

Pădurea în jurul Ein Kerem, un sat în interiorul granițelor municipale ale Ierusalimului

Marea Galileei și Tiberias.

Craterul Makhtesh Ramon, tip de crater, existent doar în Israel și în Peninsula Sinai

Israelul este situat la capătul estic al Mării Mediterane, delimitat de către Liban la nord, Siria la nord-est, Iordania la est, și Egipt, la sud-vest. Acesta se află între latitudinile 29 ° și 34 ° N, și longitudinile 34 ° și 36 ° E.

Pe teritoriul suveran al Israelul, cu excepția tuturor teritoriilor capturate de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, suprafața este de aproximativ 20.770 km pătrați, dintre care doi la sută este apă. Suprafața totală sub conducere israeliană, când sunt incluse Înălțimile Golan și Ierusalimul de Est este de 22.072 km pătrați, iar suprafața totală sub control israelian, incluzând zona controlată militar și sub guvernare parțial palestiniană, Cisiordania, este 27.799 km pătrați. În ciuda dimensiunii sale mici, Israelul este casă, la o varietate de caracteristici geografice, de la deșertul Negev, în sud, până la zonele muntoase din Galileea, Carmel și spre Înălțimile Golan în partea de nord. Câmpia israeliană de coastă pe țărmurile Mediteranei este casa, la șaptezeci la sută din populația națiunii. La est de zonele muntoase centrale se află Valea Iordanului, care formează o mică parte din cei 6.500 de kilometri din Valea Rift.

Râul Iordan curge de-a lungul Văii Iordanului, de la Muntele Hermon, prin Valea Hulah și Marea Galileii la Marea Moartă, cel mai de jos punct de pe suprafața Pământului. Mai la sud este Arabah, care se încheie cu Golful Eilat, o parte a Mării Roșii. Unice pentru Israel și Peninsula Sinai sunt makhteshim sau circurile de eroziune. Cel mai mare makhtesh din lume este Craterul Ramon în Negev, care măsoară 40 km cu 8 km. Un raport privind starea ecologică a bazinului Mării Mediterane afirmă că Israelul are cel mai mare număr de specii de plante pe metru pătrat din toate țările din bazin.

Temperaturile în Israel variază foarte mult, mai ales în timpul iernii. Regiunile mai mult muntoase pot fi vântoase, friguroase și uneori inzapezite; în Ierusalim ninge cel puțin o dată în fiecare an. Între timp, orașele de coastă, cum ar fi Tel Aviv și Haifa, au un climat tipic mediteranean, cu ierni reci, ploioase și veri lungi, calde. Zona Beer Șeva și Negevul de Nord au un climat semiarid, cu veri calde, ierni reci, dar cu zile mai puține ploioase decât la climatul mediteranean. Negevul de Sud și zonele Arava au climă deșertică, cu veri foarte calde și uscate, și ierni blânde, cu câteva zile de ploaie. Cea mai mare temperatură din continentul Asia (53,7 °C/128.7 °F) a fost înregistrată în 1942, la Kibuțul Tirat Zvi în valea nordului râului Iordanul.

Din mai până în septembrie, ploile în Israel sunt rare. Cu resurse limitate de apă, Israelul a dezvoltat diferite tehnologii de economisire a apei, inclusiv irigare prin picurare. Israelienii profită considerabil de asemenea de lumina soarelui disponibilă pentru energie solară, ceea ce face Israelul națiunea lider în utilizarea energiei solare pe cap de locuitor (practic, la fiecare casă se folosesc panouri solare pentru încalzirea apei).

Patru regiuni diferite fitogeografice există în Israel, din cauza localizării țării între climat temperat și zonele tropicale, riverane la Marea Mediterana, la vest și în est deșertul. Din acest motiv, flora si fauna din Israel este extrem de diversă.

Exista 2.867 de specii cunoscute de plante găsite în Israel. Dintre acestea, cel puțin 253 de specii sunt introduse și neindigene. Din luna mai 2007, există 190 de rezervații naturale în Israel.

Politica

Clădirea Knessetului, (Parlamentului Israelului) la Ierusalim

Israel funcționează în cadrul unui sistem parlamentar ca o republică democratică cu sufragiu universal. Un membru al parlamentului susținut de o majoritate parlamentară devine prim-ministru, de obicei, aceasta este președintele celui mai mare partid. Prim-ministrul este șeful guvernului și șef de cabinet. Israelul este guvernat de un parlament de 120 de membri, cunoscut sub numele de Knesset. Statutul de membru al Knesset-ului se bazează pe reprezentarea proporțională a partidelor politice, cu un prag electoral de 2%, care, în practică, a dus la guvernele de coaliție.

Alegerile parlamentare sunt programate la fiecare patru ani, dar coalițiile instabile sau în urma unui vot de neîncredere de către Knesset poate dizolva un guvern mai devreme. Legile de bază ale Israelului funcționeaz ca o constituție nescrisă. În 2003, Knesset-ul a început să elaboreze o constituție oficială pe baza acestor legi.

Președintele Israelului este șeful statului, cu atribuții limitate și în mare parte ceremoniale.

Sistemul juridic

Curtea Supremă a Israelului, Givat Ram, Ierusalim.

Israelul dispune de un sistem cu trei nivele juridice.

• Judecătoriile de pace - instanțele cu magistrați, situate în cele mai multe orașe din țară.
• Judecătoriile districtuale - servesc ca curte de primă instanță și curte de instanță de apel, ele sunt situate în cinci din cele șase districte ale Israelului.
• Curtea Supremă de Justiție de la Ierusalim, instanța supremă cu un dublu rol: cel de înaltă instanță de apel și cel de Înaltă Curte de Justiție. În acesta din urmă, Curtea Supremă de Justiție acționează ca un tribunal de primă instanță, care permite persoanelor fizice, atât cetățenii, cât și celor care nu sunt cetățeni, de a cere ajutorul judiciar împotriva deciziilor autorităților de stat.. Israelul nu a ratificat Statutul de la Roma cu privire la Curtea Penală Internațională, invocând scepticismul cu privire la capacitatea acestei instanțe de a-și păstra neutralitatea politică, deși îi sprijină obiectivele.

Sistemul juridic al Israelului combină trei tradiții juridice: drept comun englez, dreptul civil, dreptul evreiesc. El se bazează pe principiul stare decisis (precedent) si este un sistem acuzator, unde părțile în cauza aduc probe în fața instanței. Cazurile Curții sunt decise de judecători profesioniști, mai degrabă decât de jurați. Căsătoria și divorțul sunt sub jurisdicția instanțelor religioase: evreiești, musulmane, druze și creștine. Un comitet format din membri ai Knesset-ului, judecătorii Curții Supreme de Justiție, precum și membrii Israeli Bar realizează alegerea judecătorilor. Administrația instanțelor Israelului (atât instanțele de judecată „Generale” cât și a instanțelor Muncii), sunt efectuate de către administrația instanțelor, situată în Ierusalim. Atât instanțele generale, cât și cele muncitorești sunt instanțe fără suport pe hârtie: dosarele instanței precum și deciziile Curții sunt depozitate electronic.

Legea de bază Israeliană: Demnitatea umană și Libertate încearcă să apere drepturile și libertățile omului în Israel. Israel este singura țară din regiune clasată „Liberă” de către Freedom House pe baza nivelului libertăților civile și a drepturilor politice; „Teritoriile Ocupate Israeliene/Autoritatea Palestinienă", au fost clasate „Nu sunt libere”. În 2010, Israelul propriu-zis fost clasat pe locul 86 în funcție de Indicele libertății presei realizat de Reporteri fără Frontiere, a doua cea mai bine clasată țară din regiune după Liban, care se află pe 78.

Diviziuni administrative

Articol principal: Districtele Israelului.

Districtele Israelului: (1) Nord, (2) Haifa, (3) Central, (4) Tel Aviv, (5) Ierusalim, (6) Sud

Statul Israel este împărțit în șase districte administrative principale, cunoscut sub numele de mehozot (מחוזות; singular: mahoz) - Central, Haifa, Ierusalim, Nord, Sud, și districtele Tel Aviv. Districtele sunt în continuare împărțite în cincisprezece subdistricte cunoscute sub numele de nafot (נפות; singular: ANAF), care sunt ele însele împărțite în cincizeci de regiuni naturale.

Număr	District	Oraș principal	Subdistrict	Populație
1	Nord	Nazaret	Marea Galileei, Safed, Acra, Golan, Valea Izreel	1.279.200
2	Haifa	Haifa	Haifa, Hadera	913.000
3	Central	Ramla	Rișon Le-Țion, Șaron (Netania), Petah Tikva, Ramla, Rehovot	1.854.900
4	Tel Aviv	Tel Aviv	Tel Aviv	1.285.000
5	Ierusalim	Ierusalim	Ierusalim	945.000
6	Sud	Beer Șeva	Așkelon, Beer Șeva	1.106.900
A	Înălțimile Golan	Kațrin		40,000
B	Iudeea și Samaria	Modi'in Illit (Cea mai mare „colonie”/oraș)	Cisiordania	2.622.000 (350.000 coloniști evrei)‏‏
C	Fâșia Gaza	Gaza	Gaza, Rafah	1.605.000 ‏‏

În scopuri statistice, țara este împărțită în trei zone metropolitane: Zona metropolitană Tel Aviv (populație 3.206.400), Zona metropolitană Haifa (populație 1.021.000), și Zona metropolitană Beer Șeva (populație 559.700). Cea mai mare municipalitate a Israelului, atât în ​​populației cât și în suprafață, este Ierusalimul cu 773.800 de locuitori într-o zonă de 126 de kilometri pătrați. Statisticile guvernului israelian asupra Ierusalimului includ populația și suprafața din Ierusalimul de Est, care este recunoscut pe scară largă ca parte a Teritoriilor palestiniene sub ocupație israeliană. Tel Aviv, Haifa, și Rishon LeZion sunt următoarele orașe ca populație ale Israelului, cu o populație de 393.900, 265.600 și respectiv 227.600.

Teritoriile ocupate de Israel

Hartă care prezintă Cisiordania, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan

În 1967, ca urmare a Războiului de Șase Zile, Israelul a obținut controlul asupra Cisiordaniei (Iudeea și Samaria), Ierusalimul de Est, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan. Israelul a luat, de asemenea, controlul Peninsulei Sinai, dar a înapoiat o Egiptului, ca parte a Tratatului de Pace Israel-Egipt din 1979. După ce Israelul a capturat aceste teritorii, a început să construiască colonii cu cetățeni israelieni în fiecare dintre ele. Israelul a aplicat dreptul civil la Înălțimile Golan și Ierusalimul de Est, integrându-le în teritoriul său suveran și acordând locuitorilor săi stare de rezidență permanentă și posibilitatea de a aplica pentru cetățenie. În schimb, Cisiordania a rămas sub ocupație militară, iar palestinienii din această zonă nu pot deveni cetățeni. Fâșia Gaza este independentă de Israel, fără prezență israeliană militară sau civilă, dar Israel continuă să mențină controlul asupra spațiului aerian și a apelor. Fâșia Gaza și Cisiordania sunt văzute de către palestinieni și cea mai mare parte a comunității internaționale ca locul unui viitor stat palestinian. Consiliul de Securitate ONU a declarat anexarea Ierusalimului de Est și a Înălțimile Golan ca fiind „nulă și nedorită” și continuă să vadă teritoriile ca fiind ocupate. Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al Națiunilor Unite, a afirmat, în opinia sa consultativă din 2004 privind legalitatea construcției unui zid de separare israelian în Cisiordania, că terenurile capturate de Israel în Războiul de Șase Zile, inclusiv Ierusalimul de Est, sunt teritorii ocupate.

Statutul Ierusalimului de Est, în orice viitor acord de pace a fost uneori un obstacol dificil în cadrul negocierilor dintre Guvernul Israelian și reprezentanți ai palestinienilor, Israel, considerând acest teritoriu ca fiind al său, precum și o parte din capitala sa. Cele mai multe negocieri cu privire la teritorii au fost pe baza Rezoluției Consiliului de Securitate a ONU nr. 242, care subliniază „inadmisibilitatea dobândirii de teritorii prin război” și solicită Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în schimbul normalizării relațiilor cu statele arabe, un principiu cunoscut sub numele de „Teren pentru pace”.

Economie

Tancul israelian Merkava 4

Zeev, Vehicul blindat cu multiple utilizări folosit și de Armata română - poliția militară.

Pistolul-mitralieră Uzi cel mai solicitat din lume între anii '60-'80

Soldat estonian înarmat cu arma automată israeliană Galil în Războiul din Irak

Articol principal: Economia Israelului.

Țara start-up-ului

Israelul are o economie modernă și diversificată, fiind unul dintre statele dezvoltate. Lipsit de resurse naturale Israelul ocupă un loc de frunte - pe cap de locuitor - în dezvoltarea de tehnologii avansate și de patente.

Resurse naturale

Resursele naturale sunt foarte reduse, mai importante fiind rezervele de fosfați. În anii 2000 în spațiul maritim al Israelului în dreptul coastei mediteraniene s-au descoperit importante rezerve subacvatice de gaze naturale.

Industrie

Industria tradițională (textilă și alimentară) a fost completată de noi ramuri printre care prelucrarea petrolului, a cauciucului, construcțiile de mașini. Recent, Israelul dezvoltă și ramuri de vârf printre care industria aeronautică și electronică. O ramură industrială mai deosebită o reprezintă prelucrarea diamantelor.

Agricultură

Deși dispune de terenuri agricole reduse, mai mult de jumătate din suprafața țării fiind deșertică, iar clima și lipsa de resurse suficiente de apă o defavorizează, doar 20% din terenuri fiind arabile în mod natural, agricultura israeliană are un înalt randament datorită mecanizării și irigațiilor. Ponderea ei in economia statului este in prezent de 1.7% (din PIB)(2011). Producția agricolă anuală însumează 30 miliarde de shekeli noi israelieni (2013), sumă din care circa 60% este reprezentată de culturile vegetale, iar 40% de creșterea animalelor și produsele animale. Produsele agricole principale sunt citricele, măslinele, vița de vie și cerealele. Se cresc intensiv păsări și bovine.

În vreme ce forța de muncă în agricultură este de numai 3.7% din forța totală de muncă, Israelul își suplinește 95% din necesitățile de alimente, inclusiv totalitatea necesităților de legume, fructe, lapte, carne de pasăre și ouă. În schimb, Israelul necesită importuri de cereale, carne de vită, zahăr, ,semințe oleaginoase. cafea, cacao etc. Israelul este un mare exportator de produse agricole proaspete și un stat avansat în invenția de tehnologii agricole. Agricultura furnizează 3.6% din exporturi.

Turism

Moschea „Cupola de Piatră”, Ierusalim

Turismul este centrat pe vizitarea monumentelor istorice, a teritoriilor biblice și îndeosebi a „orașului sfânt” — Ierusalim.

În dezvoltarea economică a Israelului, un rol important îl are sectorul financiar-bancar.

Demografie

Articol principal: Demografia Israelului.

Evreii din Israel cuprind o majoritate de „nativi” — născuți în țară, porecliți în limbajul curent sabra (în românește „sabri”, în ebraică „tzabarim”), restul fiind imigranți născuți în străinătate și stabiliți, la diferite vârste, în Israel.

În luna august a anului 2005, Israelul, împreună cu Ierusalimul de Est, avea o populație de 6.912.700 de locuitori, structurată astfel: 76% evrei, 20% (împreună cu Ierusalimul de Est) arabi și 4% alte minorități (druzi — aici considerați separat de populația arabă —, cerchezi, armeni), precum și un număr remarcabil de evrei având „doar” tatăl evreu; de asemenea, nepoți de evrei, parteneri de viață ai unor evrei — de origine rusă, ucraineană, română etc. — și care nu sunt recunoscuți ca evrei după legea religioasă, dar care, în marea lor majoritate, sunt laici și se identifică cu evreii israelieni moderni.

După criterii religioase — conform unor statistici — evreii israelieni sunt în proporție de 12% foarte religioși (ultraortodocși), 10% religioși (ortodocși), 35% „tradiționaliști” ortodocși, iar restul de 43% sunt laici. În rândurile laicilor, majoritatea preferă, la nevoie, serviciile religioase ale ritului ortodox pe care îl cunosc din familie, iar o mică minoritate apelează la serviciile spirituale ale riturilor iudaice mai noi, ca de exemplu iudaismul conservativ și reformat. De asemenea exista mii de karaiți, evrei creștinați - majoritatea membri ai unor comunități protestante, denumite evrei mesianici, și un număr foarte mic de evrei romano-catolici, câteva sute de samariteni.

Arabii sunt 91% musulmani suniți și 9% creștini de mai multe rituri. Druzii, care, în general, se consideră arabi, au un cult provenit din islamul șiit ale cărui revelații sunt împărtășite doar de o elită de inițiați. Cerchezii sunt o mică minoritate musulmană sunită și vorbesc o limbă caucaziană - limba adîghee . Armenii, creștini, sunt aici, de asemenea, o minoritate foarte mică.

Statul israelian are aproximativ 7,406,900 de locuitori, după ultimul recensământ din 2008, în 2010 populația Israelului a ajuns la aproximativ 7,5 milioane de locuitori. Israelul are două limbi oficiale : ebraică și arabă. Ebraica este limba principală a statului și este vorbită de majoritatea populației, iar limba arabă - în varianta palestineană - este vorbită curent de minoritatea arabă, precum și, în graiuri și dialecte din diverse țări arabe, ca limbă secundară, de către imigranți evrei, mai ales vârstnici, originari din aceste țări. Începând cu 2008, cetățenii israelieni arabi au ajuns să reprezinte 20% din populație. Mulți israelieni vorbesc destul de bine în limba engleză, care a fost și limba oficială a țării în timpul regimului colonial al mandatului britanic în Palestina între anii 1918-1948. Engleza este învățată încă din clasele primare. Fiind o țară de imigranți, sunt înca mult uzitate limbile ultimelor mari valuri de imigrație din anii 1970-2000, ca rusa și amharica. Atașamantul de țară al populației Israelului din 1948 și până astăzi este relativ mare în comparație cu alte țări populate de imigrări în masă. Emigrația din Israel spre alte țări, mai ales în Statele Unite și Canada este descrisă de demografi ca fiind modestă, dar pentru ministerele guvernului israelian reprezintă uneori un motiv de preocupare. În 2009, 300,000 de cetățeni israelieni trăiau în așezări aflate în Cisiordania (sau Iudeea și Samaria, după terminologia folosită adesea în Israel) cum sunt Ma'ale Adumim și Ariel; comunități evreiesti care existaseră în vremea mandatului britanic și înainte de înființarea statului Israel, au fost reînființate după războiul de 6 zile, de pildă în perimetrul orașului Hebron și în zona Gush Etzion. 18,000 de mii de israelieni trăiesc în zona Platoului Golan. În 2006, 20,000 de evrei locuiau în cartiere din Ierusalimul de Est. Numărul total de coloniști israelieni este de 500,000 (6,5% din populația totală a Israelului). Aproximativ 7,800 de evrei israelieni locuiau și practicau ramuri agricole în așezările din Fâșia Gaza până când au fost evacuați de guvernul Ariel Sharon în anul 2005.

Israelul a fost stabilit ca un cămin național pentru evrei și este cunoscut ca „Statul evreiesc”. În țară, o lege de reîntoarcere dă dreptul tuturor evreilor și urmașilor de evrei până la treia generație să primească cetățenia israeliană odata cu așezarea în țară. Mai mult de trei sferturi sau 75,5% din populația evreiască provin dintr-o diversitate de culturi evreiești din lume. Aproximativ 68% din evrei sunt născuți în Israel, 22% sunt imigranți din Europa și America și 10% sunt imigranți din Asia și Africa ( incluzând Lumea Arabă ). Evreii care au imigrat în Israel din lumea arabă și urmașii lor constituie circa 40%-50% din evreii israelieni.

Imigrația în Israel

Între 1990 și 1994, imigrația evreilor din fosta URSS și a familiilor lor a crescut populația Israelului cu mai mult de 12%. Circa 300,000 de imigranți vorbitori sau cunoscători de limba rusă în Israel, majoritatea laici, sunt considerați „creștini” de către rabinii ortodocși, pentru că, în interpretarea iudaică ortodoxă, doar copiii care au mame evreice sunt considerați evrei. La momentul respectiv Israelul a acceptat primirea unui număr mic de refugiați din sudul Vietnamului și din Bosnia. De asemenea s-au mai stabilit în țară mici noi comunități creștine protestante și neo- protestante din Germania, Finlanda, etc precum și o comunitate mică a evreilor negri din Statele Unite. În ultimul deceniu, un mic număr de persoane din țări europene România, Rusia, Ucraina etc., din Filipine, Thailanda, China, din Africa și America de Sud care au venit la lucru în Israel s-au stabilit aici, de obicei în urma unor legături de căsătorie.În primul deceniu al secolului al XXI-lea au intrat în Israel multe mii de refugiați legali și ilegali, mai ales din Sudan, Sudanul de Sud și Eritreea.

În Israel trăiesc circa 130.000 de evrei români. La acest număr se adăugă și urmașii familiilor originare din România, care mai au cunoștințe de limba română, astfel încât se poate vorbi de un număr de cca. 350.000 de oameni. Majoritatea evreilor din România, circa 350,000-400.000, care au rămas în viață după al Doilea Război Mondial, au emigrat în mai multe valuri în Israel.

Populație istorică

Cultură

Palatul cărții, Muzeul Israel, Ierusalim

Orchestra Filarmonică Israeliană, director: Zubin Mehta

Sărbători

Dată	Nume	Nume local	Datele posibile în calendarul gregorian
1 Tișri	Anul nou	Roș Hașana	între 6 sept și 5 oct
10 Tișri	Ziua ispășirii	Iom Kipur	între 15 sept și 14 oct
15 Tișri	Sărbătoarea colibelor	Sukot	între 20 sept și 19 oct
22 Tișri	Adunarea zilei a opta	Șemini Ațeret	între 27 sept și 26 oct
15 Nisan	Paștele	Pesah	între 27 martie și 25 aprilie
21 Nisan	Paștele	Pesah	între 2 aprilie și 1 mai
5 Iyar	Ziua Independenței	Iom HaAțmaut	între 16 aprilie și 15 mai
6 Sivan	Rusaliile / Săptămânile	Șavuot	între 16 mai și 14 iunie
14 Adar	Purim	Purim	între 16 februarie și 14 martie

Știința în Israel

Universități

În Israel funcționează nouă universități și câteva zeci de institute și „colegii” recunoscute și aflate sun controlul academic al Comisiei israeliene de studii superioare, cu dreptul de a acorda diplome de studii superioare. Doctorate pot fi acordate exclusiv de Institutul Weizmann și de universități - cu excepția Universității Libere (prin corespondență).

Lista universităților israeliene

Lista universităților israeliene de mai jos (conform acronimelor în limba engleză) cuprinde saiturile pe internet, data ctitoriei, numărul de studenți și clasificarea internațională după WebOMetrics (top 3000), [2] Shanghai Jiao Tong University (SJTU)] (top 500) și The Times Higher Education Supplement (THES) (top 200):

Institutul	Internet Domain	Data deschiderii	Studenți /pe anul	Nivelul academic mondial (WebOMetrics, SJTU, THES)	Nivelul mondial Matematică (SJTU)	Nivelul mondial Informatică (SJTU)
Universitatea Ebraică din Ierusalim (HUJI)	huji.ac.il	1918	22,600/2003	121, 53, 77	16	27
Technion-ul (Israel Institute of Technology, IIT)	technion.ac.il	1912	13,000/2005	101–150, 78, 194	51-75	18
Institutul de știință Weizmann (WIS)	weizmann.ac.il	1949	700/2006	346, 93, N/A	N/C	12
Universitatea Bar-Ilan (BIU)	biu.ac.il	1955	26,800/2008	570, 301–400, N/C
Universitatea Tel Aviv (TAU)	tau.ac.il	1956	29,000/2005	166, 101–150, 114	30	29
Universitatea din Haifa (HU)	haifa.ac.il	1963	13,000/2005	510, 402–508, N/C
Universitatea Ben Gurion a Negev-ului (BGU)	bgu.ac.il	1969	19,000/2010	448, 301-400, N/C
Universitatea Deschisă (OPENU)	openu.ac.il	1974	39,000/2005	1893, N/C, N/C

• 

  Universitatea Ebraică din Ierusalim, corpul Frank Sinatra de pe Muntele Scopus (în ebraică : Har HaȚofim)

• 

  Technion-ul din Haifa, Facultatea de medicină umană

• 

  Institutul de ştiinţă Weizmann - Acceleratorul Koffler

• 

  Universitatea Bar Ilan (Ramat-Gan) - Laboratoarele de studiu al creierului

• 

  Universitatea Tel-Aviv, facultatea de matematică, Institutul Shriber

• 

  Campus-ul Universității din Haifa pe Muntele Carmel

• 

  Universitatea Ben Gurion a Negev-ului

• 

  Universitatea Deschisă (prin corespondență), Tel Aviv

Premii Nobel

12 israelieni au fost distinși cu Premiul Nobel:

1. Shmuel Yosef Agnon, 1966, literatură.
2. Menahem Begin, 1978, pace (împreună cu Anwar Sadat, pentru tratatul de pace cu Egiptul)
3. Șimon Peres, 1994, pace (împreună cu Ițhak Rabin și Yasser Arafat pentru Tratatul de la Oslo.
4. Ițhak Rabin, 1994, pace (împreună cu Șimon Peres și Yasser Arafat pentru Tratatul de la Oslo.
5. Daniel Kahneman, 2002, economie, pentru Luarea de decizii în condiții de incertitudine.
6. Avram Hershko, 2004, chimie, împreună cu Aaron Ciechanover și Irwin Rose, pentru degradația proteică intracelulară mediată de ubiquitin
7. Aaron Ciechanover 2004, chimie, împreună cu Avram Hershko și Irwin Rose, pentru degradația proteică intracelulară mediată de ubiquitin.
8. Israel Robert Aumann, 2005, economie, pentru descoperiri în teoria jocurilor.
9. Ada Yonath, 2009, chimie, pentru „studii ale structurii și funcțiilor ribozomului”, împreună cu Thomas A. Steitz și Venkatraman Ramakrishnan.
10. Dan Shechtman, 2011, chimie, pentru descoperirea cvasi-cristalelor..
11. Michael Levitt, 2013, chimie, împreună cu Martin Karplus și Arieh Warshel, „pentru dezvoltarea modelelor multiscalare aplicabile în cazul sistemelor chimice complexe”.
12. Arieh Warshel, 2013, chimie, împreună cu Martin Karplus și Michael Levitt, „pentru dezvoltarea modelelor multiscalare aplicabile în cazul sistemelor chimice complexe”.

Medalia Fields

Deoarece nu se acordă Premiul Nobel pentru matematică, premiul corespondent este Medalia Fields:

Elon Lindenstrauss, 2010

Vezi și

• Hatikva, imnul național al Israelului

Note

a.

^ Legea Ierusalimului afirmă „Ierusalimul, complet și unit, este capitala Israelului” și că orașul servește drept sediu al guvernului, adăpostește rezidența președintelui, birourile guvernului, Curtea Supremă și parlamentul. Rezoluția 478 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (din 20 August 1980; 14–0, SUA s-a abținut de la vot) declara că Legea Ierusalimului este „nulă și neavenită” și solicita statelor membre să-și retragă misiunile diplomatice din Ierusalim. Organizația Națiunilor Unite și toate statele membre refuză să accepte Legea Ierusalimului (vezi Kellerman 1993, p. 140) și au ambasade în alte orașe, cum ar fi Tel Aviv, Ramat Gan, și Herzliya (vezi CIA Factbook și Harta Israelului). Congresul SUA a adoptat ulterior Legea Ambasadei la Ierusalim, care afirma că ambasada SUA trebuie mutată la Ierusalim și că orașul trebuie recunoscut drept capitala Israelului. Totuși Ministerul federal al justiției, prin Biroul de avize legale, a conchis că prevederile acestei legi „impietează asupra unor prerogative exclusiv prezidențiale în domeniul afacerilor externe și sunt neconstituționale”. De la adoptarea acestei legi, toți președinții au decis că a muta ambasada ar fi nefolositor intereselor de securitate națională a SUA și au decis să emită moratorii suspendând orice acțiune sub acest aspect. Autoritatea Palestiniană crede că Ierusalimul de Est trebuie să fie capitala viitorului stat palestinian. Statutul final al orașului așteaptă negocieri viitoare intre Israel și Autoritatea Palestiniană. (vezi "Negotiating Jerusalem," Palestine–Israel Journal).

Bibliografie

• en Barzilai, Gad: Wars, Internal Conflicts, and Political Order: A Jewish Democracy in the Middle East, State University of New York Press, 1996, ISBN 0-7914-2943-1.
• en Bregman, Ahron: A History of Israel, Palgrave Macmillan, 2002, ISBN 0-333-67631-9.
• en Dershowitz, Alan M.: The Case Against Israel's Enemies: Exposing Jimmy Carter and Others Who Stand in the Way of Peace, Publisher: Wiley; I-th ed. September 8, 2009, ISBN 0-470-49005-5, ISBN 978-0-470-49005-1.
• en Sachar, Howard M.: A History of Israel: From the Rise of Zionism to Our Time, Publisher: Alfred A. Knopf, 3rd ed. May 15, 2007, ISBN 0-375-71132-5, ISBN 978-0-375-71132-9.
• en Rubin, Barry: Israel: An Introduction, Yale University Press, February 21, 2012, ISBN 0-300-16230-8, ISBN 978-0-300-16230-1.
• en Dershowitz, Alan M.: Israel on Trial, Publisher: Palgrave, July 31, 2012, ISBN 0-230-60534-6, ISBN 978-0-230-60534-3
• en Dershowitz, Alan M.: The Case for Israel, John Wiley & Sons, Inc., August 25, 2004,

ISBN 0-471-67952-6, ISBN 978-0-471-67952-3.

• en Morris, Benny: Righteous Victims: A History of the Zionist-Arab Conflict, 1881-2001 Publisher: Vintage, August 28, 2001, ISBN 0-679-74475-4, ISBN 978-0-679-74475-7.
• en Dershowitz, Alan M.: The Case for Peace: How the Arab-Israeli Conflict Can be Resolved, Publisher: Wiley, August 18, 2006, ISBN 0-470-04585-X, ISBN 978-0-470-04585-5.
• en Harms, Gregory & Ferry, Todd M.: The Palestine-Israel Conflict: A Basic Introduction, II-nd Ed., Pluto Press, March 20, 2008, ISBN 0-7453-2734-6, ISBN 978-0-7453-2734-1.
• en Laqueur, Walter & Rubin, Barry: The Israel-Arab Reader: A Documentary History of the Middle East Conflict, 7th Edition, Penguin Books, April 29, 2008, ISBN 0-14-311379-8, ISBN 978-0-14-311379-9.
• en Tessler, Mark: A History of the Israeli-Palestinian Conflict (Indiana Series in Arab and Islamic Studies), Indiana University Press, 2nd ed., March 24, 2009, ISBN 0-253-22070-X, ISBN 978-0-253-22070-7.
• en Smith, Charles D.: Palestine and the Arab-Israeli Conflict: A History with Documents, Publisher: Bedford/St. Martin's, VII-th ed., October 6, 2009, ISBN 0-312-53501-5, ISBN 978-0-312-53501-8.
• en Bickerton, Ian J.& Klausner, Carla L.: History of the Arab-Israeli Conflict, Prentice Hall, VI-th ed., November 14, 2009, ISBN 0-205-75338-8, ISBN 978-0-205-75338-3.

Legături externe

• A Country Study: Israel
• Central Bureau of Statistics
• ro Florin Diaconu, „Kadima: Flexibilitate și pragmatism, dar nici un compromis în chestiuni vitale", în Revista Institutului Diplomatic Român, anul I, numărul I, semestrul I, 2006, pp. 71-72
• ro Florin Diaconu, „Likud: Dreapta israeliană constant opusă retrocedării teritoriilor cureite prin luptă în 1967", în Revista Institutului Diplomatic Român, anul I, numărul I, semestrul I, 2006, pp. 73-74
• Massada, ultima fortăreață a războaielor evreilor
• Israelul a crescut in 50 de ani cât alte state intr-un mileniu, 30 Aprilie 1998, Evenimentul zilei

• Israel Government Portal (with links to Arabic, Hebrew versions)
• Israel la The World Factbook
• Israel web resources provided by GovPubs at the University of Colorado–Boulder Libraries
• „Israel” la Open Directory Project