Limba latină

Pentru alte sensuri, vedeți Latina (dezambiguizare).

Cel mai vechi text latin

Latina era limba vorbită în antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman.

Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului.

Limbi romanice

Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina vulgaris). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă.

În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.

O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, limbă fino-ugrică.

Istoria limbii latine

Limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub-familie centum a limbilor indoeuropene, care includea latina, vorbită de populația din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a etrusce, neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală.

În zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice, izvorâte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ aici și limbile, acum stinse: dalmata și mozaraba.

Antichitate

Latina arhaică

Articol principal: Latina arhaică.

Se numește latină arhaică (prisca latinitas) latina folosită de la origini până la începutul secolului I î.Hr.

Conceptul de latină veche (prisca latinitas) este tot atât de vechi ca și cel de latină clasică, cele două datând de la sfârșitul Republicii romane. În acea epocă Cicero remarca, ca și alții, că limbajul pe care-l utiliza în fiecare zi, cel al înaltei societăți romane, era împodobit cu arhaisme, pe care le denumește „verborum vetustas prisca”.

Latina clasică

Articol principal: Latina clasică.

Typos;Expansiunea teritorială a Romei antice a asigurat limbii latine o difuzare din ce în ce mai largă, începând din secolul al III-lea î.Hr. Latina s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei Occidentale, a Africii de Nord, a Asiei Mici și a regiunilor dunărene. Sub Imperiu, latina este limbă a justiției, a administrației și a armatei romane și a numeroaselor colonii romane, împreună cu greaca și alte graiuri locale.

Evul Mediu

Articol principal: Latina medievală.

Nu există un consens unanim care să delimiteze exact perioada în care latina medievală s-a diferențiat de latina vulgară, dar, în general, se consideră ca fiind latină medievală limba latină scrisă începând de pe la 500 d.Hr. (mulți oameni de știință consideră că începutul acestei limbi ar fi cu o sută de ani mai devreme) și până în pragul Umanismului (jumătatea secolului al XIV-lea), cuprinzând, prin urmare, latina lui Dante, în De Vulgari Eloquentia și De Monarquia, dar excluzând-o pe cea folosită de Petrarca și de Coluccio Salutati.

Prin anul 800 apoi în secolul al XI-lea latina s-a reformat, după modelul latinei clasice, pentru evitarea unei derive spre limbi proprii fiecărei țări unde era folosită.

În întregul Ev Mediu latina a fost limba liturgică a Bisericii Romano-Catolice. Aproape toate bibliile utilizate în această perioadă în Occident sunt scrise în latină, după modelul Vulgatei a Sfântului Ieronim, ca și alte cărți liturgice.

Historia scholastica scrisă de Pierre le Mangeur, text de bază pentru studiul Bibliei, începând din 1170, a fost scrisă în latină. Traducerea Bibliei în limbile specifice diferitelor popoare a fost declarată prohibită începând de la sfârșitul secolului al XII-lea prin scrisorile emise de papa Inocențiu al III-lea, apoi de mai multe concilii la începutul secolului al XIII-lea. Literații se exprimau tot în latină. Limba universităților este latina, încă de la crearea lor pe la sfârșitul secolului al XII-lea. Intelectualii Evului Mediu își scriu tratatele în latină.

Enciclopedia (pentru a folosi un termen contemporan) scrisă de Vincent de Beauvais, Speculum maius, este scrisă în latină. Totuși, începând de la Conciliul de la Tours (813), în teritoriile corespunzătoare Franței și Germaniei actuale, omiliile / predicile nu mai erau rostite în latină, ci în „lingua romanica rustica” (galo-romană), sau în „lingua tudesca” (germanică).

Latina de azi

Traduceri în limba latină

Destul de des sunt traduse în limba latină lucrări de valoare ale literaturii contemporane:

• Nikolaus Groß a tradus și tipărit lucrarea lui Patrick Süskind Parfumul la editura „Fundatio Melissa“ din Bruxell în 2004.
• Aceeași editură a scos și o lucrare Mynchusanus ce conține celebrele povestiri ale baronului de Münchhausen.
• În 2003 a apărut prima parte a romanului Harry-Potter al scriitoarei Joanne K. Rowling în latină cu titlul Harrius Potter et Philosophi Lapis.

Pe lângă acestea există numeroase texte clasice traduse în latină:

• Karl May, Winnetou III.
• Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț (Regulus).
• Seria desenelor animate Asterix și Obelix tradusă de Graf von Rothenburg (Rubricastellanus).
• cotidianul austriac Kurier scoate din 1994, în fiecare miercuri o pagină în limba latină cu știri curioase din toată lumea (Nuntii Latini) .
• Eposul național finlandez Kalevala a fost tradus la cererea guvernului finlandez în limba latină în 1986.

Latina în știință

Egidio Forcellini: Totius Latinitatis Lexicon, 1858–87.(Dicționar de latină medievală)

În biologie numele științifice ale speciilor sunt date în latină sau greacă. Anatomia folosește pentru definirea parților corpului uman o terminologie predominant latină, chiar dacă pentru anumite organe se folosesc termeni grecești latinizați. Denumirile bolilor în schimb sunt derivate din limba greacă. În drept există nenumărați termeni și definiții juridice în limba latină. Și în științele umaniste latina joacă un rol deosebit de important. În Meteorologie denumirile norilor au o clasificare în limba latină. Și în farmacie vocabularul latin este un bun comun. Medicii și farmaciștii prescurtează rețetele în termeni latini, iar pe fiecare pachet de medicamente există în afara numelui internațional al medicamentului și denumirea lui latină, la fel cum pe fiecare medicament naturist pe lângă denumirea uzuală apare și termenul latin comun. În astronomie s-a decis la nivel internațional conform reglementărilor omologate de Uniunea Astronomică Internațională ca cele 88 de constelații și stelele care le formează să aibă oficial nume latine.

Scrierea în limba latină

Articol principal: Alfabetul latin.

Romanii sunt creatorii alfabetului latin care avea, în epoca clasică, literele următoare:

A

B

C

D

E

F

G

H

I

L

M

N

O

P

Q(V)

R

S

T

V

X

a

b

c

d

e

f

g

h

i

l

m

n

o

p

q(u)

r

s

t

u

x

Literele k, y și z sunt rare : k nu exista în alfabetul latin, fiind folosit un c în fața lui a, o și în fața consoanelor ; y și z au fost adăugate pentru transcrierea cuvintelor grecești începând din epoca clasică.

Quintilian se plângea că această îmbogățire a alfabetului permite transcrierea mai bună a cuvintelor grecești decât a celor latine.

Sistem gramatical

Latina are un sistem gramatical flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indoeuropeni este de găsit doar pentru câteva nume de lacuri, orașe, localități și câteva alte lucruri.

Vezi și

• Alfabetul latin
• Literatură latină
• Proverbe latine
• Listă de expresii latine
• Nume latine ale orașelor europene

Bibliografie

• J.N. Adams: The Regional Diversification of Latin, 200 BC – AD 600. Cambridge University Press, Cambridge 2007.
• Jürgen Leonhardt: Latein, Geschichte einer Weltsprache. C. H. Beck, München 2009, ISBN 978-3-406-56898-5
• Jules Marouzeau: Das Latein. dtv, München 1969.
• Udo Kindermann, Latein In: Lexikon für Theologie und Kirche. 3. Auflage, Band 6, Freiburg 1997, Sp. 660-661.
• Wilfried Stroh: Latein als Weltsprache. In: Karl-Joachim Hölkeskamp, Elke Stein-Hölkeskamp (Hrsg.): Erinnerungsorte der Antike. Die römische Welt. C. H. Beck, München 2006, S. 185–201.
• Wilfried Stroh: Latein ist tot, es lebe Latein! Kleine Geschichte einer großen Sprache.. List, Berlin 2007, ISBN 978-3-471-78829-5.
• Tore Janson: Latein. Die Erfolgsgeschichte einer Sprache. Buske, Hamburg, 2006, ISBN 3-87548-400-2.
• Karl-Wilhelm Weeber: Mit dem Latein am Ende? Tradition mit Perspektiven. V&R, Göttingen 1998, ISBN 3-525-34003-6.
• Friedrich Maier: Warum Latein? Zehn gute Gründe. Reclam, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-15-018565-0
• Johannes Müller-Lancé: Latein für Romanisten: ein Lehr- und Arbeitsbuch. Tübingen: Narr, 2006
• Horia C. Matei. Civilizația Romei Antice. Editura Eminescu. București, 1980.
• Virgil Matei. Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate. Editura Scripta. București, 1998.
• Curtius, Ernst (2013). European Literature and the Latin Middle Ages. Princeton University. ISBN 978-0-691-15700-9 
• Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, în românește de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duțu, Editura Univers, București, 1970

Legături externe

Wikipedia în limba Latină

• en Limba latină la Wikimanuale
• Site în limba română dedicat limbii latine
• en Dicționar latin interactiv
• en Raportul pentru latină la Ethnologue
• en Biblioteca latină
• ro ca es fr it pt Uniunea Latină (Web site oficial)
• ro Ernst Curtius, Literatura și Evul Mediu latin (spre lucrare online)