Mihai Viteazul: itinerariul moldovean

Dr. Constantin Rezachevici

In mai anul acesta se împlinesc 400 de ani de când, dupa cronica interna, "Mihai voda începu a sa scrie si a sa marturisi cum ca iaste domn a 3 tari". Actul de unire în mâna sa a conducerii celor trei Tari Române a stârnit interesul deosebit al românilor dar si al strainilor, si nu doar al istoricilor, de la generatia pasoptista a lui N. Balcescu si pâna azi. Câte nu s-au spus despre aceasta: de la admiratie sincera, rostire cu adevarat patriotica, simbol si imbold în lupta pentru dobândirea, mentinerea si apoi refacerea unitatii nationale, pâna la clisee si lozinci patriotice iscate si mânuite, din pacate, din interese de tot felul, fara nici o legatura cu realitatea istorica. Subiectul a fost si este mereu prezent în constiinta publica.

In viziunea promovata de manualele scolare ale diferitelor generatii, Mihai Viteazul a unit pur si simplu cele trei Tari Române, dupa o imagine perfect suprapusa celei de la 1918! Pentru cercetatorii perioadei, marele domn a realizat unirea politica a Tarilor Române pe cale militara, folosind apoi fata de fiul sau, Nicolae Patrascu, ramas voievod în Tara Româneasca, sau fata de nepotul sau de frate, Marcu Cercel, instaurat domn în Moldova, calea legaturii suzerano-vasalice sau pe cea a asocierii la domnie, cautând sa apere domnia sa în Transilvania de pretentiile imperialilor. Totul pe fundalul, perfect real, al unitatii de neam, de limba, de credinta, de cultura, de obiceiuri etc. a românilor din cele trei Tari Românesti istorice, atât de bine documentat si atât de evident, încât astazi nu mai trebuie decât afirmat.

Numai ca sub aspect politico-institutional, actul eroic al lui Mihai Viteazul de la 1599-1600 a reprezentat altceva decât Unirea Principatelor de la 1859 sau Marea Unire de la 1918. Fapt de asemenea evident pentru multi, atâta doar ca tocmai acest altceva nu a prea fost explicat si nici bine înteles.

Vointa politica

A sters oare Mihai Viteazul hotarele de stat sau vamile dintre cele trei Tari Române, a unificat el institutiile politico-administrative, a înlaturat particularitatile medievale ale acestora? Nu numai ca nu a avut ragazul necesar, dar initial nici nu si-a propus aceasta. Din perspectiva celor 400 de ani scursi si a izvoarelor pastrate de atunci, care ne dezvaluie evolutia gândirii sale politice si actiunile sale, întelegem ca actul de la 1599-1600 a constituit debutul cu radacini medievale al unui proces istoric, care, trecând prin mai multe etape, a strabatut epoca moderna, ajungând la Marea Unire din 1918.

Referitor la momentul 1599-1600, trebuie sa subliniez ca doar existenta în sine a elementelor de unitate ale neamului românesc, adica a temeliei procesului, nu era de ajuns pentru realizarea unirii politice a românilor. Aceste elemente au existat atât înainte, cât si dupa 1599-1600 ...Trebuia o vointa politica pentru a le folosi si aceasta Mihai Viteazul a avut-o! In împrejurarile politice ale acelor ani el a încercat sa instituie o domnie ereditara în cele trei Tari Române. Intr-o prima etapa, în timpul vietii sale, printr-o dubla cârmuire în Tara Româneasca si în Moldova, în care fiul sau Nicolae Patrascu era, respectiv trebuia sa fie, domn deplin, unde însa si Mihai Viteazul era, de asemenea, domn, ca instanta superioara. In etapa urmatoare, dupa moartea sa, Nicolae Patrascu si urmasii sai masculini urmau sa mosteneasca domnia în fiecare din cele trei Tari Române. Asta dorea Mihai Viteazul pe plan intern, si pentru aceasta a negociat el cu comisarii imperiali în vara 1600. Lungul sir al protocoalelor acestor discutii sta marturie. Ca adversitatile externe au fost prea mari si în cele din urma i-au depasit puterile nu schimba datele conceptiei sale asupra stapânirii celor trei Tari Române.

Dincolo de simple afirmatii si clisee istoriografice, Mihai Viteazul, domnul care a stapânit cea mai mare întindere de pamânt românesc în hotarele etnice, a început prin a trage sabia împotriva turcilor si numai ulterior a aparut în gândirea sa politica problema Moldovei si cea a Transilvaniei (Magazin istoric, nr. 11/1999).

Problema Moldovei

In vara anului 1595, profitând de neîntelegerile dintre hanul Gazi Ghirai si sultanul Murad III si sub pretextul apararii Moldovei de tatari, marele hatman polon Jan Zamoyski a intrat cu oaste în aceasta tara la 17/27 august 1595, cu trei luni înainte ca tatarii crâmleni sa ajunga la Nipru! Stefan Razvan, domnul Moldovei, aliat cu Mihai, a fost nevoit sa se retraga în Transilvania, iar la 25 august/4 septembrie 1595, la nord de Iasi, Zamoyski a impus boierilor moldoveni "alegerea" ca domn a marelui vornic Ieremia Movila, aflat în tabara sa. Daca, astfel, Mihai Viteazul ar fi fost doar lipsit de un aliat în lupta antiotomana mai treaca-mearga, dar Ieremia s-a dovedit de la început un inamic redutabil, depasind chiar instructiunile lui Zamoyski si mizând mai mult pe sprijinul Portii pentru înlocuirea lui Mihai cu fratele sau Simion Movila.

Intre 1595 si 1600, Ieremia Movila nu s-a dat în laturi de la nimic pentru atingerea scopului sau. De la nesfârsitele intrigi la Poarta, unde avea mare influenta, si pâna la pregatirea unor campanii militare asupra Tarii Românesti, si chiar încercarea de otravire a lui Mihai ("punând sa fiu otravit sau asasinat miseleste" se plângea acesta regelui Poloniei la 11/21 mai 1600), ce nu a încercat Ieremia pentru a-si vedea fratele în scaunul de la Târgoviste. La curtea de la Suceava s-au refugiat în 1596 boierii munteni ostili lui Mihai Viteazul, în frunte cu vistierul Dan Danilovici, în legatura permanenta cu cei nemultumiti din Tara Româneasca, care îl cereau si ei domn pe Simion Movila. Nu întâmplator, din 1596 acesta a început a se intitula voievod, cu referire la scaunul de la Târgoviste.

Raspunsul Viteazului

Relatiile cu Ieremia Movila si cu Polonia, sustinatoarea acestuia, au stat mereu în atentia lui Mihai, atât în vederea atragerii lor la lupta antiotomana a Ligii Crestine, cât si pentru stoparea unui rival periculos la scaunul muntean. Marele diplomat care a fost Mihai a adoptat, fata de pozitia provocatoare a lui Ieremia Movila, o atitudine diferentiata, evoluând în etape, de la încercarea de întelegere pâna la îndepartarea acestuia din scaun. Ca atare, în vreme ce între 1595 si 1597 s-a straduit sa nu dea motive de ostilitate lui Ieremia, între sfârsitul lui 1597 si 1599 Mihai s-a aratat convins de necesitatea campaniei în Moldova, punând-o atunci sub semnul colaborarii cu imperialii si al înlocuirii lui Ieremia cu un domn recunoscut de Rudolf II. "Trebuie marturisea Mihai lui G. Marini Poli, în 1598, înaintea marii campanii de la sudul Dunarii sa-l alung cu forta pe acel voievod al Moldovei ca dusman al crestinilor, nu pentru a-i cotropi tara, si nici dintr-o lacomie oarecare, dar ca sa nu poata aduce o piedica la planul expeditiei în Turcia". Banul de Buzau si Braila, nou dregator înfiintat înainte de 1/11 iulie 1598, avea menirea sa urmareasca miscarile moldovenilor, tatarilor si cazacilor.

Presiunea diplomatica si militara a lui Ieremia în alianta cu Andrei Báthory din prima jumatate a anului 1599, pentru dobândirea domniei muntene de catre Simion Movila, în legatura cu care a avut loc si complotul marilor boieri munteni împotriva lui Mihai, ca si sosirea unei osti moldovene de 15 000 de oameni la Focsani, gata sa intre în Tara Româneasca, totul culminând cu cerintele lui Ieremia si Andrei Báthory de la începutul lui octombrie 1599 ca Mihai Viteazul sa paraseasca scaunul, l-au determinat pe acesta sa raspunda în maniera sa. A urmat, asadar, campania în Transilvania, înlaturarea lui Andrei Báthory, veriga cea mai slaba din lantul inamicilor care-l înconjurau, si intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia (Magazin istoric, nr. 11/1999). Dupa aceasta Mihai a conceput planul campaniei împotriva lui Ieremia Movila, de data aceasta în numele sau, fara sa mai astepte aprobarea sau ajutorul lui Rudolf II.

Abia instalat la Alba Iulia, la 8/18 noiembrie 1599 el "a dat de veste ca voieste sa porneasca asupra Moldovei". Sase zile mai târziu, regele Poloniei cerea lui Rudolf II sa-l opreasca pe Mihai, care "planuieste sa navaleasca si în Moldova, pe care o cârmuieste Ieremia". In aceeasi luna Mihai Viteazul îl informa pe nuntiul papal G. Malaspina ca Zamoyski si Ieremia voiau sa-l înlature din Tara Româneasca, dar "el, aflând de aceasta, le-a luat înainte si spera sa ocupe Moldova", punând cele trei Tari Românesti "sa întoarca fortele lor împotriva turcilor".

Ca si în cazul intrarii în Transilvania, era vorba de o campanie preventiva. Mihai îi cerea lui Ieremia sa arate: "ce rau i-am facut si daca oamenii nostri i-au facut vreo paguba pe pamântul sau sau au ucis macar o gaina". Picatura care a umplut paharul a fost adapostirea la Suceava a lui Sigismund Báthory, pe care Ieremia urmarind "sa-l conduca în Transilvania si sa instaureze pe tronul Tarii Românesti pe fratele sau Simion, am fost nevoit declara Mihai Viteazul regelui Poloniei sa recurg la mijloace folosite de oamenii de arme, pentru ca dusmanul sa ia cunostinta ca si eu stiu sa ma descurc si sa ma gândesc la siguranta mea".

De la Alba Iulia la Hotin

La 28 februarie/10 martie 1600, dupa o întâlnire la Brasov, A. Taranowski, trimisul neoficial al regelui Poloniei, consemna dorinta lui Mihai ca Sigismund III sa-i dea deîndata tara Moldovei si dupa moartea sa: "Muntenia, Moldova si Tara Transilvaniei le va da Maria Sa regele fiului sau, Nicolae, si urmasilor lui de vita barbateasca". Proiectul domniei ereditare a lui Mihai Viteazul în cele trei Tari Române, recunoscuta de o autoritate regala, era de acum limpede conturat în gândirea marelui domn. Fara zabava a trecut la actiune.

La 14/24 aprilie 1600 Mihai Viteazul a plecat din Alba Iulia în campanie. Douasprezece zile mai târziu trupele sale si ale lui Nicolae Patrascu, venite din Tara Româneasca, patrundeau în Moldova prin mai multe locuri, avangarda corpului principal înaintând pe la Trotus, înca de la 25 aprilie/5 mai 1600. Mihai a trecut si el pe aici la 29 aprilie/9 mai, ajungând apoi la Roman (1/11 mai) si în cele din urma la Suceava (6/16 mai), care s-a predat a doua zi, de unde si-a proclamat biruinta asupra vechiului sau inamic Ieremia Movila. De-acum era în fapt si domn al Moldovei.

O rezistenta serioasa n-a întâmpinat nicaieri. Traditia consemnata de Miron Costin multe decenii dupa aceea spunea ca "era asea de groaznic Mihai voda si vestit de razboaie în toate acéste parti, cât îndata ce au sosit la Suceava, i s-au închinat si cetatea Sucevei si a Neamtului..." La 6/16 mai 1600 Ieremia a fugit de la Suceava, resedinta sa, unde oastea i-a trecut de partea lui Mihai Viteazul. A doua zi, numai sacrificiul ariergarzii sale l-a scapat la trecerea Jijiei, lânga Verbia, de a nu fi capturat de calaretii lui Mihai, pentru ca, în sfârsit, la 8/18 mai sa se închida în Hotin, cea mai puternica cetate a Moldovei de atunci, cu familia, o seama de mari dregatori si cu Sigismund Báthory. In aceeasi zi, ultimele sale trupe au fost înfrânte lânga Hotin de oastea lui Mihai, care a sosit si el aici în cursul noptii de 8/18 spre 9/19 mai 1600. Parasit de cei din urma dorobanti moldoveni în seama unei mici trupe polone, care a împiedicat predarea cetatii, Ieremia a fugit din Hotin pe furis într-o noapte, înainte de 11/21 iunie, trecând Nistrul în tabara hatmanului de câmp Stalislav Zólkiewski. Domnia sa luase sfârsit în fapt o data cu fuga de la Suceava.

De lânga Hotin, unde a stat pâna la 10/20 mai 1600, lasând 3 000 de oameni pentru încercuire, Mihai a plecat la Suceava, unde s-a aflat între 11/21 si 16/26 mai 1600. De aici s-a îndreptat spre Iasi, redevenit sub stapânirea sa scaunul domniei Moldovei, unde a intrat la 22 mai/1 iunie, ramânând aici pâna catre 14/24 iunie 1600. A doua zi dupa sosire, la 23 mai/2 iunie, a acordat o mare audienta publica, iar în urmatoarele trei zile s-a ocupat cu primirea juramântului de credinta al moldovenilor si cu inspectarea categoriilor militare. "Magnatii si boierii mai de seama se grabesc sa se închine lui Mihai", consemna un slujitor plecat la 25 mai/4 iunie de la Iasi spre Cluj.

Daca pâna la 10/20 mai 1600 Mihai Viteazul s-a intitulat "domn a toata Tara Ardealului", sau "domn al Tarii Românesti si al Tarii Ardealului", dupa instalarea la curtea domneasca din Iasi si primirea juramântului de credinta al moldovenilor, de la 27 mai/6 iunie 1600 (dupa documentele sale pastrate), el si-a luat titlul de "domn al Tarii Românesti si al Ardealului si al Moldovei". Sau dupa cronica interna, "începu a sa scrie si a sa marturisi cum ca iaste domn a 3 tari". Si a pastrat acest titlu, pe care nici un domn român nu-l avusese pâna atunci, pâna la plecarea sa la curtea lui Rudolf II de la Praga, la începutul lui decembrie 1600. Oricât de scurta a fost aceasta perioada a unirii oficiale a domniilor celor trei Tari Române de catre Mihai Viteazul (interventiile polono-imperialo-otomane si rascoala nobilimii maghiare din Ardeal au dus la pierderea stapânilor din Moldova si Transilvania în prima jumatate a lui septembrie, iar a celei din Tara Româneasca la sfârsitul lui noiembrie 1600), ea a lasat o urma de nesters în istoria românilor.

La Iasi, unde a ramas circa 24 de zile, Mihai a luat masuri de reorganizare a cancelariei domnesti si în domeniile administrativ si militar. Numai o parte din marii dregatori moldoveni l-au însotit pe Ieremia Movila în Polonia, alaturi, fireste, de refugiatii munteni. In buna masura boierii si clerul moldovean de toate gradele s-au alaturat lui Mihai Viteazul. La 2/12 iunie 1600, un sinod ortodox tinut la Suceava, în frunte cu Nectarie, mitropolitul de Ohrida, Bulgaria, Serbia etc., înlocuia din scaunele lor pe mitropolitul Gheorghe Movila si episcopii de Roman, Radauti si Husi, "razvratitii", care fugisera în Polonia, refuzând sa se întoarca la chemarea lui Mihai. Noul mitropolit al Sucevei si a toata Moldova era de-acum Dionisie Rally, mitropolitul Târnovei, nepot de vara al lui Mihai Viteazul, ceilalti episcopi jurând apoi, dupa 15/25 iunie 1600, credinta lui "Io Mihail voievod si celui de Dumnezeu încoronat fiu al sau, Io Nicolae voievod".

Considerând ca si-a îndeplinit misiunea în Moldova, Mihai a parasit Iasul cu o escorta de 200 de calareti, catre 14/24 iunie 1600, trecând apoi prin Prejmer (16/26 iunie) si Brasov (17/27 iunie - 21 iunie/1 iulie), pentru a ajunge la resedinta sa de la Alba Iulia la 23 iunie/3 iulie. Cu aceasta ocazie mentionez ca actele emise la Iasi în numele lui Mihai Viteazul la 23 iunie/3 iulie, 3/13 iulie si 29 iulie/8 august 1600 poarta, asa cum se obisnuia, data la care au fost scrise în cancelaria moldoveana, chiar daca domnul care judecase mai înainte cauzele se afla de-acum la Alba Iulia. Itinerarul sau moldovean se sfârsise o data cu trecerea hotarului, dar domnia sa în Moldova a continuat...

Dubla cârmuire

Reîntoarcerea lui Mihai la Alba Iulia nu lasa Moldova fara conducere locala. Potrivit conceptiei sale dinastice unificatoare, Mihai a socotit initial sa aduca aici la domnie pe fiul sau, Nicolae Patrascu, care domnea si în Tara Româneasca. Asadar, aceeasi dubla cârmuire, a sa, ca instanta superioara, si a fiului sau, ca domn deplin, ca si la sud de Carpati, situatie confundata pâna acum în istoriografie cu vechea institutie a "asocierii la domnie", desi Mihai si fiul sau erau domni deplini (însa ca instanta superioara, respectiv obisnuita). O astfel de situatie nu se mai întâlnise pâna atunci, fiul nu avea atributii limitate si nici o pozitie specifica în documente, ca în cazul asocierii la domnie. Ca sa nu mai amintim ca "asocierea" se facea între domni din aceeasi tara, iar nu unul din ei rezidând peste hotare. Si nici elementele raporturilor suzerano-vasalice nu se constata. Ridicarea la domnie si în Moldova a lui Nicolae Patrascu ar fi reprezentat al doilea pas în crearea domniei ereditare în familia lui Mihai Viteazul, fiul sau urmând sa mosteneasca, dupa izvoarele vremii, domnia în fiecare din cele trei Tari Române, la moartea tatalui încetând si dubla cârmuire tata-fiu din Tara Româneasca si Moldova.

Drept urmare, o adunare de "boieri si batrâni ai Moldovei pohtira de la Mihai voda sa le dea domn pre fie-sau, Neculai voda. Si sa fagadui Mihai voda ca le va face pre voe". In acest spirit, dupa izvoarele pastrate, de la 27 mai/6 iunie 1600, juramintele de credinta fata de Mihai Viteazul se refera si la fiul sau. Iar o pecete folosita în cancelaria de la Iasi la 3/13 iulie 1600 poarta semnificativa inscriptie "Io Mihai, fiul sau Nicola voievod, domn al Tarii Moldovei". Dupa campanie, Nicolae Patrascu se înapoiase la Târgoviste înainte de 15/25 mai 1600 si Radu Buzescu cu Stoica postelnic Râiosanu, în fruntea a 300 de boieri moldoveni, au fost trimisi sa-l readuca la Iasi, pentru ceremoniile de instalare. Iminenta interventie a ostilor polone ale lui S. Zólkiewski si J. Zamoyski, plus lefegiii lui Ieremia Movila, l-au facut însa pe Mihai sa renunte la acest plan, pretextând ca "iaste fie-sau mic si nu va putea fi domn într-o tara de margine ca aceia, caci tot sa temea de Irimiia voda". Desigur, vroia sa-l crute, pentru ca Nicolae Patrascu avea atunci 16 ani si nu era chiar "mic".

Drept urmare, înainte de a pleca spre Alba Iulia Mihai Viteazul a numit o locotenenta domneasca, în frunte cu Udrea Baleanu, hatman si pârcalab de Suceava, cu menirea "sa tie tara Moldovei" pâna la venirea noului domn desemnat de el, Marcu, fiul lui Petru Cercel si al turcoaicei (botezate) Sultana, nepot de frate vitreg pe linie paterna, care se afla pe lânga el din decembrie 1597.

Marcu Cercel, care avea 17 ani, a sosit la Iasi dupa 13/23 iulie 1600, însotit de Preda Buzescu, începând o domnie de peste o luna, pâna înainte de 6/16 septembrie, omisa pâna acum pe nedrept din sirul domniilor moldovene. Cronicile muntene, cu radacini în epoca lui Mihai, sunt categorice, acesta l-a "gatit" si l-a trimis pe Marcu voda "la Moldova sa fie domn". Iar dupa traditia moldoveana, consemnata de Miron Costin si reluata de Nicolae Costin, "pusesa Mihai voda si un domnisoru, anume Marcu voda, caruia numele nu sa nice povestéste, pentru scurta vréme ce au avut acel domnisor si nu sa afla numele acestii domnii la letopisate streine". Asadar, tot o dubla cârmuire, ca si în Tara Româneasca, a doi domni deplini, unul la Iasi si celalalt ca instanta superioara, rezidând la Alba Iulia. Este cu totul gresita încadrarea lui Marcu voda în locotenenta domneasca amintita, cum se propune pâna în prezent, între altele si pentru ca un domn în scaun nu putea face parte dintr-o locotenenta...

Intrarea în Moldova a trupelor polone ale lui Zamoyski, cu Ieremia Movila, la 25 august/4 septembrie 1600, a pus capat domniei lui Marcu Cercel. Inainte de 6/16 septembrie, când Ieremia a ajuns la Suceava, Marcu a încercat o rezistenta, cu succes limitat, despre care se aflase însa la curtea imperiala din Praga la 13/23 septembrie 1600 si despre care cronicarul brasovean Johannes Filstich scria dupa 1728: "Intre timp, Marco voda, care era fiul lui Petru voda, avu razboi în Moldova pentru domnie cu ostile lui Ieremia, trimise acolo, fara norocire, ca biruit fiind, nu se putu bucura mult de domnie". Nu avea ce face, Mihai Viteazul îsi retrasese treptat trupele din Moldova începând de la 30 iulie/9 august 1600, pentru a înfrunta nobilimea ardeleana care se pregatea de rascoala, si Marcu Cercel cu Preda Buzescu a trebuit sa urmeze aceeasi cale. A pastrat însa întreaga sa viata aventuroasa calitatea de fost domn al Moldovei!

Nu mai ramânea decât ca împaratul Rudolf II sa aprobe, în iulie 1600, cererea domnului român transmisa prin comisarii imperiali, ca "Maiestatea Sa sa acorde pe veci lui Mihai voievodul si fiului sau Transilvania, Moldova si Tara Româneasca". Si nu oricum, ci în vechile hotare istorice, cu drept de mostenire "din fiu în fiu, indiferent de sex" pentru Moldova si Tara Româneasca si "din fiu în fiu" pentru Transilvania, unde "ramurii feminine", în cazul stingerii descendentei masculine, urmau sa-i ramâna "pe veci" o seama de tinuturi, în frunte cu Fagarasul.

Dar dincolo de parerea lui Rudolf II, care la 2/12 septembrie 1600 i-a recunoscut lui Mihai Viteazul guvernarea pe viata a Transilvaniei, cu acelasi drept pentru fiul sau, si stapânirea celorlalte doua Tari Românesti, ceea ce marele domn n-a mai apucat atunci sa afle, urmarea a fost cea cunoscuta. Polonii, imperialii lui G. Basta, nobilii unguri din Ardeal si turcii si-au coordonat eforturile si l-au înlaturat din toate stapânirile sale. Fapta sa a ramas însa vie în constiinta generatiilor care s-au succedat.

Cresterea si descresterea lui Humbert

Cine era Humbert de Moyenmoutier, clericul pontifical care, la 16 iulie 1054, a depus în Catedrala "Sfânta Sofia" sentinta de afurisire a Patriarhului Cerularie? In continuarea portretului pe care i-l face academicianul Virgil Cândea în numarul pe martie al revistei, în contextul schismei bizantine ce avea sa marcheze toata istoria Bisericii, mai putem adauga câteva tuse la personalitatea cardinalului.

Humbert era un benedictin ce se remarcase ca teolog. Calugar la faimoasa abatie Moyenmoutier din Lorena, ajunsese staret prin deceniul cinci al veacului XI. Contele Bruno de Egisheim-Dagsburg, devenit papa în 1048, sub numele de Leon IX, l-a promovat pe Humbert în acelasi an la rangul de episcop de Toul, dioceza din care facea parte si abatia Moyenmoutier. De fapt, Leon IX i-a trecut lui Humbert probabil, prietenul lui episcopia pastorita de el timp de 22 de ani, pâna în momentul desemnarii sale ca papa.

Asa se explica si rapida ascensiune în rang a lui Humbert, care între 1048 si 1053 a fost episcop de Toul, arhiepiscop al Siciliei, apoi cardinal de Sylva-Candida si primul francez (se nascuse în Burgundia) ajuns în acest foarte înalt rang bisericesc.

Leon IX l-a însarcinat pe Humbert în care avea totala încredere si care, în calitate de secretar al Papei, scrisese un raspuns la atacurile Patriarhului sa conduca delegatia papala trimisa la Constantinopole, pentru a discuta neîntelegerile dintre Papa si Patriarhul Cerularie.

Dupa revenirea sa la Roma, Humbert nu a mai beneficiat de aceleasi avantaje, deoarece prietenul si protectorul sau, Papa Leon IX, a murit în 1054, la trei zile dupa excomunicarea pusa de Humbert la "Sf. Sofia" (16 iulie, respectiv, 19 iulie). Sub urmasii lui Leon IX, Victor II (1055-1057), Stefan IX (1057-1058), Benedict X (1058-1059), Nicolae II (1059-1061), Humbert, care a mai trait pâna în 1061, a fost bibliotecar si cancelar.

El a scris mai multe tratate de teologie si relatari ale ambasadei sale, scrieri ajunse pâna la noi datorita editiilor întocmite în sec. XVI de Jean Calvin (1509-1564), iar în urmatorul veac de eruditul benedictin Edmond dom Martène (1654-1739).

Victor IONESCU

Top

---