Limbă „moldovenească” şi integrare europeană?
Cu vreo şapte ani în urmă, cînd o prietenă, traducătoare din Bruxelles, mă întreba de unde ar putea face rost de o adeverinţă prin care s-ar confirma că ea ştie şi limba „moldovenească”, mi s-a părut o glumă inofensivă. În acel moment nu am fost în stare să conştientizez absurditatea şi gravitatea situaţiei, pînă cînd nu m-am confruntat şi eu, „pe viu”, cu aceeaşi problemă. Astfel, ajungînd în toamna anului 2004 la Praga, am descoperit cu consternare că în Cehia există traducători oficiali de limba ... „moldovenească”. Însă persoanele care exercită această „meserie” – de regulă, absolvenţi ai secţiei de Limba română a Universităţii Caroline din Praga – o fac de nevoie, în sensul că, fiind obligaţi de circumstanţe jenante, au acceptat să-şi adauge pe cartea de vizită sau în CV încă o limbă în care ar avea competenţă. Paradoxal, pentru atestarea cunoştinţelor de limba „moldovenească”, aceşti traducători nu au susţinut nici o probă scrisă sau orală, aşa cum se procedează de obicei, în cazul altor limbi, deoarece funcţionarii de la Tribunal şi de la Ministerul de Externe nu i-au supus nici unei examinări. Mai mult, cînd e vorba de limba „moldovenească”, aceşti funcţionari zîmbesc cu condescendenţă şi recurg la actul oficial, eliberat de Institutul de Limbi Romanice al Universităţii din Praga, în care se stipulează că „moldoveneasca” este limba română din Rep. Moldova. Atunci de ce e nevoie de astfel de compromisuri? De ce sînt puşi în situaţii penibile româniştii din Cehia? Răspunsul e simplu: liderii politici de la Chişinău, în special reprezentanţii partidului de guvernămînt, atunci cînd ajung în Europa Occidentală, pretind cu nonşalanţă să fie asistaţi de traducători de limba „moldovenească”. În acelaşi timp, o altă categorie de cetăţeni din Rep. Moldova, muncitorii la negru, răspîndiţi şi în Cehia, atunci cînd comit diverse delicte – de la furturi pînă la violuri – cer şi ei, în instanţă, translatori de limba „moldovenească”.
Despre conştiinţa lingvistică a vorbitorilor
Dacă vă amintiţi, rezultatele studiului Etnobarometru, realizat în dec. 2004 – ian. 2005 de Institutul de Politici Publice al Fundaţiei Soros şi de IMAS Chişinău, indică faptul că 86% din persoanele chestionate se declară vorbitori de limba „moldovenească” şi doar 17% vorbitori de română. Fireşte, într-o societate democratică orice opinie are dreptul la existenţă. Putem denumi o limbă după bunul nostru plac, îi putem zice chiar limbă „transnistreană” sau „basarabeană”. La o adică, am putea inventa cuvinte pentru lucrurile şi fenomenele deja desemnate, însă, în acest caz interlocutorii nu ne vor înţelege, dat fiind că dimensiunea comunicativă a limbii, alteritatea ca trăsătură universală a limbajului ar rămîne suspendate. O limbă este un bun al întregii comunităţi, de aceea pentru a inventa ceva avem nevoie implicit de acordul celorlalţi vorbitori. Acest lucru îl ştiau deja grecii în antichitate. În dialogul Cratylos al lui Platon se discută, printre altele, despre „dreapta potrivire a numelor” şi despre rolul pe care îl are limbajul/limba în consolidarea unei societăţi. Iar concluzia la care ajung personajele dialogului platonician este că nu oricine este în drept să instituie nume lucrurilor (mutatis mutandis, nu oricine are dreptul să se pronunţe în probleme de limbă) şi că vorbitorii, ca fiinţe istorice, îşi asumă întîi de toate propria tradiţie lingvistică.
În plus, în domeniul lingvisticii s-au instituit, de aproape două secole, cîteva criterii riguroase – printre care criteriul genealogic, cel tipologic şi areal – pe care le aplică toţi specialiştii în caracterizarea oricărei limbi. Prin urmare, în cazul nostru, punctul de vedere al specialiştilor, adică al romaniştilor, este cel care ar trebui luat în considerare mai întîi, dat fiind că se bazează pe adevărul ştiinţific, şi nu pe constructe ideologice.
Revenind la Etnobarometru, un astfel de sondaj mizează indiscutabil pe conştiinţa lingvistică a celor intervievaţi. Tot conştiinţa lingvistică a vorbitorilor este invocată şi de comunişti atunci cînd recurg la sintagma „ce zice poporul”. De altfel, faptul de a recurge la conştiinţa lingvistică a poporului moldovenesc reprezintă o stratagemă veche, folosită cu prisosinţă în perioada sovietică de către „moldovenişti”, pentru a argumenta existenţa unei limbi romanice de est independente, diferită de română.
În sociolingvistica actuală, prin conştiinţă lingvistică se înţelege o serie de cunoştinţe pe care le posedă fiecare vorbitor atunci cînd se exprimă într-o limbă – cunoştinţe de lexic, morfologie, sintaxă, tipologie a textelor etc. – , precum şi anumite atitudini ale sale cu privire la limbă / limbaj. Însă pentru ca aceste atitudini să fie justificate, vorbitorul trebuie să aibă idee şi despre dimensiunea varietăţii unei limbi istorice, trebuie să cunoască noţiuni elementare de lingvistică, cum ar distincţia dintre limba comună, limba exemplară sau literară şi dialect sau grai local. Or, limba literară – în cazul nostru româna standard, numită şi româna exemplară – se situează deasupra dialectelor, graiurilor, a stilurilor de limbă, incorporînd, fireşte, elemente din toate acestea. Pe de altă parte, se ştie că vorbitorii simpli, fără studii superioare, de obicei, dispun de un cod restrîns al limbii, adică sărac în mijloace de exprimare. În ce-i priveşte pe vorbitorii de limba „moldovenească”, ei se identifică cu o microcomunitate, cea a vorbitorilor moldoveni, deci a celor care locuiesc în Rep. Moldova, uitînd că, de fapt, la nivelul graiului şi în Moldova istorică, se vorbeşte „moldoveneşte”, însă un vorbitor din Suceava sau din Vaslui, la eventuala întrebare ce limbă vorbeşte, va răspunde – româneşte. Altfel spus, susţinînd că vorbesc „moldoveneşte”, aceşti cetăţeni se menţin la nivelul graiului local, făcînd o opoziţie între propriul lor grai şi limba română exemplară, ceea ce este absolut ilegitim din punct de vedere lingvistic.
În termeni generali, am putea defini conştiinţa lingvistică drept o entitate mentală, dobîndită în mod individual prin socializare şi experienţă. Această conştiinţă se află în strînsă legătură atît cu nivelul de cultură al cetăţenilor, cît şi cu statutul limbii respective în societate. Conştiinţa lingvistică se formează în timp, adică se constituie istoric. Or, în cazul Basarabiei, această conştiinţă a fost anihilată în mod programatic începînd cu 1812, prin scoaterea din uz a limbii române la scurtă vreme după anexare. În timp ce în ţările europene conştiinţa lingvistică, împreună cu identitatea naţională, s-au constituit în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Basarabia în aceeaşi perioadă, s-a încercat dezrădăcinarea lor. Din 1828 limba rusă ocupă locul dominant în societate, iar începînd cu 1850, româna este scoasă definitiv din toate sferele sociale. Doar la liceul nr. 1 din Chişinău s-a mai predat şi după această dată, însă cu statut de "materie facultativă", în sensul că elevii aveau posibilitatea să opteze între română şi germană sau între română şi greacă. Dar şi această "favoare" a durat pînă la 1866, cînd Consiliul de Stat al guvernului rus interzice predarea limbii române sub pretextul că elevii cunosc deja această limbă în mod practic1. În plus, funcţionarii ţarişti au înlocuit sintagma limba română prin limba "moldovenească”, străduindu-se să îndepărteze cît mai mult româna vorbită în Basarabia de româna din dreapta Prutului. În acest scop, spre sfîrşitul sec. al XIX-lea, apar primele glosare ruso-moldoveneşti, care abundă în calcuri lexicale ruseşti, în construcţii sintactice rusificate, ceea ce demonstrează că obiectivul urmărit de Imperiul ţarist era deja palpabil2. În aceste condiţii, fiind total izolată de procesele de modernizare care au avut loc în această perioadă în limba română din dreapta Prutului, româna din Basarabia nu a putut evolua, conservîndu-se la un nivel cvasirudimentar: „În 1918, cînd basarabenii au devenit liberi din punct de vedere politic, limba lor scrisă, puternic influenţată de oralitate, arhaică şi împestriţată cu elemente ruseşti, scrisă cu chirilice, se deosebea în această parte a locului de limba vorbită în Regat”3. Or, în aceste condiţii, nu s-a putut forma nici o conştiinţă lingvistică. Prin urmare, în loc să fie cultivată, conştiinţa lingvistică a basarabenilor a fost în mod programatic subminată şi anihilată.
Deşi perioada interbelică a impus o anumită normalitate, totuşi ea a fost prea scurtă pentru a putea schimba din temelii situaţia. Paralel, în RASSM se „elaborase” doctrina limbii „moldoveneşti”. Iar I. D. Ceban făurise noua limbă după principiul de clasă, conform căruia "moldoveneasca" ar fi limba clasei truditoare moldoveneşti, iar limba română, "străinî ţăranului moldovan", ar aparţine saloanelor burgheze bucureştene.
Cît priveşte politica lingvistică din anii 1945-1989 – cînd limbă a administraţiei, a ştiinţei şi a învăţămîntului superior a fost rusa – aceasta nu a stimulat deloc dezvoltarea unei conştiinţe lingvistice a populaţiei majoritare din RSSM. Mai mult, lingviştii erau obligaţi să inventeze anumite trucuri pentru a demonstra specificul limbii „moldoveneşti”. Bunăoară, pentru a argumenta diferenţa dintre cele două limbi, într-un studiu colectiv publicat în 1976, erau "condamnate" neologisme de genul tartină, crenvuşti, borderou, sacou, cravată, robinet, poşetă etc., recomandîndu-se, în schimb, cuvinte „autohtone”: buterbrot, sosiscă, vedomoste, curtcă, galstuc, cran, sumcă etc.
După 1989, deruta identitară a parcurs mai multe faze care, luate în ansamblu, nu au reuşit totuşi să cultive la toţi cetăţenii o conştiinţă lingvistică. De aceea, mulţi vorbitori, în virtutea inerţiei şi a lipsei de înclinaţie intelectuală, consideră că limba pe care ei o vorbesc este "moldoveneasca". În acest caz, ce este limba „moldovenească”? Pentru a o circumscrie aproximativ, am putea afirma: limba „moldovenească” este un construct stalinist, care are la bază ideea vehiculată de Proletkult a unei limbi simple/simpliste, proletare. Ea nu este altceva decît o română cu un vocabular extrem de redus şi rusificat, cu o sintaxă rudimentară – „clasa proletară nu vorbeşte cu subordonate” – şi scrisă cu grafie chirilică.
Atitudinea lingviştilor occidentali
Într-un articol publicat în Comunistul (organul de presă al partidului de guvernămînt de la Chişinău), cu ocazia aniversării a 15 ani de la adoptarea legislaţiei lingvistice, se constatau următoarele:
„Anul acesta urmează să fie marcată o dată în unica din lume ţară – Rep. Moldova – sărbătoarea limbii, instituită de un parlament al frontului popular. Dar iată în ce constă chestiunea – naţiunea majoritară nici pînă acum nu poate înţelege în cinstea cărei limbi este instituită această sărbătoare. Conform Constituţiei R. Moldova, limba noastră de stat este limba moldovenească, pe cînd în şcoli, instituţii, la radio, la televiziune se preferă limba română, promovată de unionişti. Majoritatea populaţiei băştinaşe consideră drept limbă a sa maternă limba moldovenească, însă limba română, impusă de unionişti, mai triumfă şi acum şi calcă în picioare în mod neruşinat limba moldovenească şi, cu părere de rău, reiese că nu are cine restabili adevărul istoric, cu toate că moldovenii se plîng împotriva sorţii lor lingvistice...”.
Exacerbînd problema limbii şi folosind-o în lupta cu oponenţii politici, comuniştii pledează pentru reabilitarea limbii "moldoveneşti" cu mijloacele limbii române, deoarece textul e redactat în limba română exemplară, chiar dacă pe alocuri sînt introduse forţat construcţii specifice limbajului popular, iar retorica e specifică limbii de lemn. În pofida strădaniilor lui Stati, unicul "lider grămătic" al comuniştilor, enciclopediile şi dicţionarele de lingvistică din Occident -- instrumente de lucru indispensabile pentru orice student la filologie şi surse de informare pentru orice cititor cult -- nu conţin termenul de "limba moldovenească”. Chiar dacă ar angaja detectivi din cei mai abili, comuniştii nu vor găsi limba lor preferată în El Universo de las lenguas4 (o operă monumentală de 1347 de pagini!), nici în Les Langages de l’Umanité. Une Encyclopèdie des 3.000 langues parlées dans le monde, unde se specifică: „Aujourd’hui le roumain est la langue officielle de la Roumanie et de la Moldavie”5.
În cel mai bun caz, unii lingvişti explică faptul că limba „moldovenească” nu este altceva decît limba română. Astfel, în Enciclopedia of the Languages of Europa se precizează:
„Termenul „limba moldovenească” era folosit în Uniunea Sovietică cu referinţă la limba romanică utilizată în R.S.S. Moldovenească [...]. În realitate, moldoveneasca nu este altceva decât modul particular în care se vorbeşte limba română în Moldova, zona ce cuprinde partea de est a rîului Prut în Basarabia (astăzi Rep. Moldova) şi partea de vest a aceluiaşi rîu în vechiul principat Moldova (în prezent România) [...]. Sub dominaţia sovietică în R.S.S. Moldovenească s-a folosit alfabetul chirilic, pînă cînd a fost aprobată legea cu privire la revenirea la alfabetul latin (31 august 1989), în virtutea căreia româna devine limbă oficială a Republicii. ) [...]. După obţinerea independenţei în 1991, Republica Moldova declară româna limbă oficială [...]. Deocamdată, încercările de a schimba denumirea limbii prin cea de română nu au avut succes”6.
Chiar şi în enciclopedia editată recent de Institutul de Lingvistică din Moscova – Jazyki Rossijskoj Federacii i sosednich gosudarstv – în trei volume, scrie negru pe alb că limba oficială a Republicii Moldova este limba română7.
Dacă pentru comunişti opinia lingviştilor de la Academia de Ştiinţe a Rep. Moldova, care au epuizat de mult toate argumentele ştiinţifice, nu contează absolut deloc, ei ar trebui să ţină cont, cel puţin, de părerea lingviştilor occidentali. Or, aceştia nu au considerat niciodată limba „moldovenească” drept o limbă romanică independentă. Deja C. Tagliavini în celebra sa Istorie a limbilor romanice, din 1949, preciza că: „l``independenza del Moldavo dal Romeno è ormai un dogma della linguistica sovietica”8. Iar K. Heitmann, într-un studiu din 1965, demonstra că aşa-zisa limbă moldovenească este, de fapt, limba română: „Die Sprache, die in der Sowjetmoldau gesprochen wird, haben wir implizit bereits charakterisiert: es ist, ganz wie die historische Situation erwarten lässt, die Rumänische”9. Lingviştii occidentali şi-au dat seama din capul locului că este vorba de un construct politico-ideologic şi nu lingvistic, deoarece principiile după care „moldoveniştii” elaboraseră noua limbă erau cu totul extralingvistice. De aceea, atunci cînd romaniştii sovietici au venit cu propunerea de a include „moldoveneasca” printre limbile romanice din estul Europei, experţii occidentali nu au luat-o în serios10.
Între timp, mai ales după 1991, în Occident bibliografia pe această temă a sporit considerabil, problema limbii „moldoveneşti” fiind abordată din diverse perspective. Concluzia care se desprinde din aceste cercetări a fost exprimată în modul cel mai sugestiv de E. Coşeriu: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”11.
* * *
În concluzie, guvernanţii de la Chişinău duc o politică incongruentă şi contradictorie, dat fiind că interesul pentru integrarea europeană pe care ei îl manifestă şi dezinteresul total faţă de opinia savanţilor occidentali referitoare la limba română se bat cap în cap. E ca şi cînd ar vrea să ajungă cît mai repede în Europa, însă ca mijloc de locomoţie folosesc carul cu boi pe care au arborat un drapel roşu cu o seceră şi un ciocan. Nu poţi ajunge în „înalta societate”, trăgându-ţi pe trup o haină de rândaş. Impostura se vede de la o poştă.
Note:
1. A se vedea Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă. Chişinău, 1992.
2. Detalii sugestive în acest sens se găsesc la Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia, Chişinău, 2003.
3. K. Heitmann, Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Transnistrien. Die sogenannte moldauische Sprache und Literatur, in Zeitschrift für Romanische Philologie 81, 1965, p. 11.
4. Cf. J. Carlos Moreno Cabrera, El Universo de las lenguas, Madrid, 2003.
5. M. Malherbe, Les Langages de l’Umanité. Une Encyclopèdie des 3.000 langues parlées dans le monde, Paris, 1997, p. 167.
6. Glanville Price (ed.), Enciclopedia of the Languages of Europe, Blackwell Publishers Ltd, 1998, p. 401.
7. Cf. Jazyki Rossijskoj Federacii i sosednich gosudarstv. Enciklopedija v 3 tomach. Tom II, Moskva, 2001, p. 454.
8. K. Tagliavini, Le originidelle lingue neolatine. Introduzione alla filologia romanza, Bologna, ed. a V-ea, 1969, p. 361.
9. K. Heitmann, Op. cit., p. 108.
10. Cf. Glanville Price (ed.), Enciclopedia of the Languages of Europe, Blackwell Publishers Ltd, 1998, p. 401.
11. E. Coseriu, Die östliche Latinität, in Kulturdialog und akzeptierte Vielfalt? Rumänien und rumänische Sprachgebiete nach 1918, Heraus. von H.Förster und H. Fassel, Stuttgart 1999, p. 212.
|