«Petre Teodorovici a fost unul dintre cei mai mari luptatori pentru cauza nationala. Arma lui a fost cantecul, cu ajutorul caruia secera in stanga si in dreapta dusmanii neamului romanesc. A stiut sa gaseasca melodia cea mai potrivita pentru a pune in valoare versurile. Ii datoram frumosul pe care l–a cultivat in inimile noastre», imi marturiseste cu lacrimi in ochi Serafima Boico, care a venit din Cahul pentru «a–l revedea pe Petre».

In seara zilei de 23 ianuarie, la spectacolul «In memoria lui Petre Teodorovici», in fata Palatului National s–au adunat oameni din intreaga republica. Unii tineau in maini cate doua flori, altii — purtau in suflet amintirea si recunostinta pentru cantecele pe care ni le–a daruit compozitorul.

«Oamenii il iubesc pentru ca si el a iubit oamenii. In fiecare cantec scris sau interpretat de el simteam ca iubeste viata, dar din pacate a plecat prea devreme dintre noi, lasand un mare gol in urma lui. Stiu ca a suferit foarte mult», isi aminteste medicul Zinaida Sochirca. «Mi–l amintesc ca pacient… nu si–a dat pe fata suferinta. Avea o tinuta impunatoare, mai cu seama atunci cand era coplesit de durere. De fiecare data, cand mi–l amintesc cum incerca sa lupte cu moartea, ma trec fiorii.»

Care interpret din R. Moldova a putut, prin piesele sale, sa atinga chiar si sufletele acelor oameni care nu prea cunosc limba si cultura romaneasca? Petre Teodorovici, si dupa plecarea sa in nefiinta, a adunat la un loc atat vorbitorii de limba romana, cat si pe cei de limba rusa. Fiecare a doua persoana pe care am intalnit–o in seara spectacolului mi–a raspuns in rusa. Unii au venit de la Tiraspol, inchiriind un autocar, altii mi–au marturisit ca primele cuvinte in limba romana le–au invatat din piesele maestrului.

«Petre Teodorovici reprezinta mai mult decat cultura nationala», imi spune Lilia Condratiuc intr–o rusa perfecta. « Limba nu este o bariera intre piesele sale si inima mea. Am venit la concert impreuna cu fiul meu deoarece vreau ca si el sa cunoasca adevaratele valori. Sunt vorbitoare de limba rusa, dar incerc sa asimilez cultura neamului romanesc anume prin piesele lui Petre. Uneori imi dau lacrimile cand le aud.»

«Dar muzica oare are limba? Piesele frumoase iti ating cele mai sensibile coarde ale inimii, indiferent de limba in care sunt scrise. Nu trebuie sa ne uitam neamul si radacinile din care ne tragem», imi spune Maria H., si ea vorbitoare de limba rusa, venita tocmai din nordul republicii. «Stiu foarte multi tineri care si–au inceput cariera muzicala interpretand piesa »Santa Maria Maggiore«. Piesa a fost scrisa special pentru Filip Kirkorov, iar acesta, se stie, nu interpreteaza piese care nu au valoare.»

Diana Railean

P.S.  Petre Teodorovici s–a nascut la 18 mai 1950 si a decedat in 1997, la varsta de 47 de ani, in urma unei boli incurabile, luand cu el mai multe melodii necantate.

Actor, regizor, pedagog, Victor Gherlac s–a nascut la 19 ianuarie 1915.

Spectacolele montate de regizorul Gherlac: «Casa mare», «Ovidiu», «Sanziana si Pepelea», «Regele Lear», «Nunta insangerata», «Dunarea zbuciumata», «Buzduganul fermecat» etc. sunt bine cunoscute, insa despre viata acestui renumit regizor s–a vorbit putin. «In viata mea au fost si bune, si rele…», constata Victor Gherlac.

Durere

«Cu adevarat fericit am fost in primii ani de viata, langa mama si tata. Tata a decedat pe cand aveam doar sapte anisori, iar inca peste sapte ani s–a stins si mama. A fost foarte greu. Pentru a supravietui, m–am angajat la fabrica de caramida… Pana intr–o zi, cand fratele mai mare mi–a adus o veste ce mi–a determinat soarta. Celebrul actor Adasev cauta tineri talentati pentru a–si face studiile la scoala sa de actorie, scoala in care si–a testat metodele si renumitul Stanislavskii.»

«In anii treizeci, ca si cum m–am nascut din nou. Am reinviat in anii saizeci, in timpul montarii primului meu spectacol, »Casa mare«, pe care il consider cel mai reusit. La premiera, sala era invadata de spectatori. Desi politia statea la intrare, doritorii de a vedea spectacolele mele incercau sa intre pe ferestre, pe alte cai posibile si chiar imposibile. Mai mare bucurie pentru un regizor nu poate fi.

Am montat spectacole si in America, in Italia, in Romania, in Tarile Baltice, in Ucraina si in Rusia. Am auzit aprecieri univoce. Cincizeci de ani din viata mea i–am dedicat teatrului. Am fost actor, regizor, prim–regizor si director al Teatrului National «Mihai Eminescu».

«Cand imbatranesti, nu trebuiesti nimanui»

Adevarata este afirmatia: «Cand imbatranesti, nu trebuiesti nimanui». Regizorul Victor Gherlac, la varsta sa inaintata, se confrunta, la fel ca si alti cetateni ai acestui stat, cu greutatile si cu problemele specifice varstei, dar si societatii.

Desi era deja Artist al poporului, intr–un an a iernat intr–o camera dintr–un subsol unde femeile de serviciu isi lasau uneltele de munca. «Era mai greu decat intr–o inchisoare. Nici mancare, nici incalzire, nimic», spune V. Gherlac.

Interlocutorul meu isi mai aminteste cum, fiind deja doctor in studiul artelor, a trait timp de zece ani intr–o camera de camin. De la 80 de ani pana la 90, renumitul regizor Victor Gherlac nu a avut propriul coltisor. La 90 de ani, a fost felicitat de presedintele R. Moldova, care, indignat de starea ingrozitoare in care supravietuia batranul regizor, i–a oferit un apartament.

Desi fiica regizorului insista ca tatal sau sa paraseasca Moldova si sa locuiasca alaturi de ea, in Georgia, raspunsul, de fiecare data, este acelasi.

«Eu m–am nascut in Moldova, sunt legat de teatru si trebuie sa mor tot aici», isi regizeaza Gherlac propriul sfarsit. La despartire, el nu uita sa spuna ca viata nu este altceva decat armonia dintre bine si rau, dintre durere si bucurie.

La 92 de ani, regizorul isi rescrie viata intr–un volum de memorii intitulat «Durerea si bucuria sufletului meu».

Svetlana PANTA