numarul 3, mai 2003

Taranii si apararea dreptei credinte

Evanghelizarea populatiei existente pe teritoriul tarii noastre s-a facut de timpuriu, traditia trimitind la Sfantul Apostol Andrei si la cei ce-l vor fi ascultat pe Apostolul Pavel, pe cind acesta a predicat in nordul Greciei. Baza vocabularului romanesc referitor la credinta este formata din termenii latini apartinind latinei orientale, de aceea in buna parte deosebiti de cei din alte limbi romanice: Facator in loc de Creator, inviere in loc de resurrectio, inaltare in loc de assumptio, Fecioara in loc de virgo etc (1).

Dupa Edictul lui Constantin cel Mare si mutarea capitalei Imperiului la Constantinopol, teritoriul Romaniei de astazi s-a aflat sub influenta bisericeasca a Bizantului, de care era mai apropiat geografic. De altfel, poate ca lucrul acesta nici nu avea o prea mare importanta atita timp cit Biserica era una si credinta ei aceeasi.

Odata cu anul 1054, cu schisma intre Roma si Constantinopol, intre cele doua Biserici a inceput si o disputa asupra sferelor de influenta, care, intre altele, a privit si teritoriul carpato-danubian. Ratiunile erau in mare parte si politice. Astfel, imparatul vlaho-bulgarilor, Ionita Caloian (1197-1207), atras de promisiunile Romei, incheie in 1204 o unire cu Biserica de acolo, aflata in acel moment sub conducerea papei Inocentiu al II-lea (1198-1216). La 7 noiembrie este uns in catedrala din Tirnovo arhiepiscopul Vasile ca primat catolic, iar a doua zi Ionita este incoronat ca “rex Bulgarorum et Blachorum”. Dupa nici un an, in aprilie 1205, aceasta “unire” va fi denuntata ca urmare a nerespectarii promisiunilor de catre latini (2).

Au existat si incercari ulterioare de implantare a catolicismului la noi, respectiv la rasarit si miazazi de Carpati. Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a cumanilor, intemeiata la 13 septembrie 1229 din initiativa regelui Albert al II-lea al Ungariei (1205-1235) si a papei Grigorie al IX-lea (1228-1241), distrusa din temelie de invazia tatarilor de la 1241. Incercarile ulterioare de a o reinfiinta au esuat (3).

O ofensiva catolica in Tara Romaneasca s-a exercitat prin calugarii franciscani, in a doua jumatate a veacului al XIV-lea, actiune pornita de papa Urban al V-lea si de regele Ludovic cel Mare al Ungariei. In aceasta perioada sint mentionati citiva episcopi catolici de Severin, iar papa Grigorie al XI-lea (de la Avignon, 1370-1378), sprijinit de Doamna Clara, a doua sotie – de origine maghiara - a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, dorea sa infiinteze o episcopie catolica la Arges. Se pare, insa, ca episcopii respectivi nu au sezut niciodata in scaunele episcopale, ci au ramas in Ungaria (4).

Cam in acelasi timp, la 1370, in Moldova lua fiinta, la Siret, o episcopie catolica. Latcu-Voda (1365-1375) o acceptase tot din interese politice, pentru a se afla in relatii bune cu statele catolice invecinate, Polonia si Ungaria. Eforturile prozelitiste catolice n-au avut mai mult succes decit cele din Tara Romaneasca si, dupa citiva ani, in care episcopii respectivi au condus trebile episcopesti din Polonia, la inceputul secolului al XV-lea, episcopia a disparut (5).

Patrunderea Reformei in Transilvania

Din punctul de vedere al acestui studiu, o importanta mult mai mare decit aceste incercari timide si esuate o are ceea care s-a petrecut in Transilvania, incepind din veacul al XVI-lea pina in cel de-al XVIII-lea.

Reforma pornita de Luther si Calvin in prima parte a secolului XVI-lea a pastruns rapid in Transilvania, la sasi si la maghiari, si practic a inlaturat pretutindeni catolicismul, cu exceptia regiunilor secuiesti (6). Indata noile confesiuni si-au propus “ca sa destepte cunostiinta adevarurilor credintei si la romanii intunecati in superstitiile lor orientale” (7). Se tiparesc primele carti in romaneste, intre care catehisme cuprinzind invataturi protestante. Dar, dupa parerea lui Iorga, daca a existat in a doua jumatate a secolului al XVI-lea o politica calvinista in Transilvania, ea s-a exercitat numai « pentru popii si taranii romani » (8). Dieta da mai multe hotariri in favoarea Reformei, amenintind pe recalcitranti cu masuri deosebit de aspre : “toti vladicii si preotii romani vor fi scosi din rosturile lor, ca vinovati de tradare fata de tara” (9). Toate aceste amenintari ramin fara prea mare rezultat, caci: “Romanii tineau vechile lor «eresuri» si nu voiau sa asculte decit de “boscoade” indatinate; de vladicii lor legiuiti nu-i putea desparti nimeni” (10). Pentru inceput este de retinut acest atasament al poporului fata de ierarhie, atunci cind aceasta pastra dreapta credinta. Vom vedea ce se va intimpla insa mai tirziu, la 1700, cind unii vladici vor abandona aceasta credinta. Intre documentele Hurmuzaki se gaseste unul care inregistreaza “repulsia romanilor fata de aceasta propaganda (n.n. – calvina) a lui Dumnezeu inteles in grai, dar fara intruparea in icoane si in slujba liturghiei” (11). Aceasta insemnare este de o importanta extraordinara prin faptul ca ilustreaza felul in care motivatiile de credinta ale romanilor prevaleaza asupra celor sociale si politice. In afara inlesnirii aparitiei primelor tiparituri in limba romana, Reforma a avut, prin rezistenta pe care a trezit-o, si un alt rezultat benefic pentru romani: unirea Bisericii Ortodoxe transilvane sub un singur intiistatator, care acum incepe sa poarte numele de Mitropolit al Ardealului intreg (12). Acesta va fi roman si va avea drept de resedinta linga cetatea Alba iuliei. Biserica Mitropoliei a fost la inceput o bisericuta taraneasca din lemn. Astfel, tentativa de a-i suprima pe romanii din Ardeal sub forma religioasa, de a-i face sa rupa legaturile ierarhice cu mitropoliile de dincoace de munti, au esuat. In timpul lui Mihai Viteazul, Biserica ardeleana a fost unita ierarhic cu Scaunul Targovistei (13). Limba romana, o data introdusa in Biserica, capata o innobilare anume, care conduce la o dezvoltare culturala evidenta. Anumite sate, mai ales cele din Marginimea Sibiului, se bucura de acum de un regim special, avind juzi si pirgari romani (Cacova, Sibiel, Tilisca, Galis si, mai ales, Salistea Sibiului) (14). Mihai Viteazul, vizind organizarea Transilvaniei cucerite, isi indreapta gindul “in rindul intii catre Biserica”, in care vedea pentru romani “mijlocul de capetenie prin care ei se pot organiza, apara si indrepta spre progres” si face tot ce este necesar pentru a restabili “stricta ordodoxie” (15). In toate discutiile cu imperialii, el pune clauza “pastrarii legii vechi” (“si calugarii si popii si manastirile den legea lor si den obiceaiul lor nimenea sa nu-i scoata”) (16).

Primirea celor “patru puncte florentine”

La jumatatea veacului al XVII-lea presiunea calvina era inca puternica, ea exercitindu-se prin intermediul autoritatilor, al principelui si al Dietei. Daca vladicii mai erau dispusi la compromisuri, pe care trebuiau de fapt sa le si promita, pentru a primi diploma de recunoastere, in schimb poporul nu era dispus la asa ceva. Iata explicatia lui Iorga : “Isi poate inchipui cineva ce figura ar fi facut un vladica de acestia care ar fi scos icoanele din biserica, ori ar fi inlocuit formele cu care poporul era deprins, cind era chemat sa faca o molifta, s-ar fi refuzat, din cauza fagaduielii ce ar dat-o superintendentului, care ar fi mincat carne sau macar lapte si oua in post, devenind prin aceasta spurcat in ochii populatiei, ca un latin care ar fi ingaduit oamenilor sa lucreze in zi de sarbatoare si l-ar fi vazut lumea ca lucra si el ! Ar fi murit de foame (…) El care era indreptat catre teranii romani, trebuia sa tina neaparat sama de caracterul ireductibil supt raportul national-religios al acestor terani” (17).

Este interesant faptul ca in partile Bistritei popii tineau pe linga casa “cite un calugaras din Moldova ca dascal ce le invata feciorii” (18). Este lesne de presupus cam ce fel de invatatura primeau acesti feciori de la calugari moldoveni.

Nu o data satenii erau cei care stringeau banii trebuinciosi pentru cumpararea de carti de cult, cum au facut, de pilda, cei din Isfalau pentru un Triod, pe la 1730 (19).

Pina spre sfirsitul secolului al XVII-lea incercarile prozelite catolice faceau in toate regiunile Transilvaniei impresia unei propagande cu folos, mai ales la virf. Catolicii cereau primirea celor « patru puncte florentine » (primatul papal, impartasirea cu azima, existenta purgatorului si adaosul Filioque), fagaduind pastrarea ritului intreg, a intregii datini, a Pravilei, a calendarului vechi, a limbii romane la slujbe. Romanii urmareau imbunatatirea starii lor ca natiune, dar si pastrarea a tot ce facea specificul lor. Toate demersurile prozelite la nivelul conducerii Bisericii se faceau oarecum in secret, pentru a nu stirni reactia calvina, luterana sau ortodoxa, dar mai ales pentru a preveni impotrivirea a ceea ce Iorga numeste “Turma aceasta romaneasca, totdeauna ascultatoare, deprinsa a da lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si Chesarului ce este al Chesarului, iar lor insisi nimic” (20). Intrucit orice incercare de a schimba ceea ce poporul savirsea in mod obisnuit era periculoasa, in timpul “tratativelor” pentru uniatie vladica Atanasie si protopopii soborului sau au cerut “sa nu fie stirbit vechiul rit al poporului”, “obiceiul Bisericii noastre a Rasaritului” si “datina intreaga sa stea pe loc” (21).

In cele din urma, uniatia va fi semnata si realizata prin acte discutabile si pline de viclesug, la 1700, dar, cum arata Iorga: “Biserica unita era o creatiune artificiala; nu pornise dintr-o convingere si nu se alcatuisera nici interesele pe care ea s-ar fi putut sprijini”. Curind “preotii romani, si mai ales marea multime a mirenilor, nu vazura indeplinite fagaduielile facute lor” (22). Cu atit mai indreptatita avea sa fie lupta de rezistenta si de revenire la situatia initiala purtata pe parcursul secolului al XVIII-lea. Interesant este faptul ca, in prima sa parte cel putin, aceasta rezistenta s-a manifestat la nivelul taranilor. Iorga chiar intituleaza unul din capitolele Istoriei romanilor din Ardeal si Ungaria, in chip semnificativ : « Miscari taranesti ale romanilor in numele Ortodoxiei » (23).

Rezistenta taraneasca

Inselaciunile stapinirii catolice au creat uneori nemultumiri: “Satenii se ridicau in masa, izgoneau in batai pe preotii uniti si luau cheile de la biserica » (24). Si atunci cind Inochentie Micu Clain era prigonit de imparateasa, taranii solidari cu episcopul lor (care in fapt era ortodox) preferau sa-si boteze copiii singuri si sa se cuminece cu bureti de copaci, decit sa se dea pe mina uritilor lui Aron (25), « intre zidurile inalte si frumoase, dar asa de inguste, ale bisericii unite, unde neamul se innabusia, si trebuia de fapt sa se innabuse» (26).

Nu dupa mult timp aveau sa apara marii eroi transilvani martiri pentru credinta si neamul lor. Unul este un fost iobag, Stan, iar dupa numele de galugarie : Sofronie, preot la Cioara, in Alba. Altul era Visarion Sarai “cu caciula in cap si cu opinici“, inconjurat de tarani care faceau straja in jurul lui. Taranii ocupau bisericile si le « curatau » de unire. In jurul Bisericii se simteau puternici, aveau constiinta unei culturi adevarate : «Noi nu sintem dobitoace, cum socot mariile voastre, ci avem bisericile noastre » (28). La 10/21 martie 1761, Sofronie a dat o proclamatie in care cere imparatesei sa ingaduie « legea pravoslavnica, data noua din mosi din stramosi » (29).

Sint afirmate tot mai tare legaturile istorice cu tarile romanesti de dincoace de Carpati : « Aceasta inca sa o stiti, dintre cei mai batrini, cum ca Tara Ardealului vietuia cu blagoslovenia Maicei Bisericii Rasaritului, prin sfinta mitropolie din Tara Munteneasca si multi dintre preotii vostri si dintre voi ati trimis si acum trimiteti pe fiii vostri ca sa iea preotia de la Arhiereii Terii Moldovei si Terii Muntenesti » (30).

Rezistenta cea mai acerba la uniatie s-a manifestat in sudul Transilvaniei, in Marginimea Sibiului, Vladeni, Tohan, Zarnesti, Apata, Satul Nou etc. (31). De aici s-au recrutat multi dintre acei « eroi » ai neamului si ai Bisericii de care vorbeste Iorga. Intre ei, numerosi preoti de tara si tarani care au batut drumul Vienei la imparatul, sau, la nevoie, au pus chiar mina pe arme pentru apararea credintei stramosesti, cum sint : preotii marturisitori Ioan din Gales, Moise Macinic din Sibiel (ambii canonizati in 1992), Cuviosul Sofronie de la Cioara, taranii Sfintul Oprea Nicolae din Saliste si marturisitorul Mihai Giurgea din Slatina-Timis. Nimic nu poate ilustra mai bine atitudinea acestor sfinti ai Bisericii noastre decit aceste cuvinte ale taranului Oprea Nicolae din Saliste, care atunci cind a fost intrebat ce l-a indemnat sa calatoreasca la Viena de atitea ori, in umele unui popor care de peste 40 de ani s-a unit cu Roma, unire care nu poate fi parasita fara a calca juramintul respectiv, a raspuns : «Recunoastem ca-i pacat mare sa-ti parasesti credinta, numai ca noi n-am fost niciodata uniti, asadar nici nu parasim unirea, ci raminem numai in vechea noastra credinta. Caci oricit s-ar parea ca am fost uniti, totusi aievea lucrul sta cu totul altfel, caci numai preotii nostri s-au aratat ca si cum ar fi uniti si au jurat, pe de o parte, ca ei ar fi primit legea nemteasca, adica unirea, iar pe de alta parte, fata de noi se legau pe tot ce aveau mai scump si se jurau in tot chipul ca ei numai cu de-a sila s-au aratat fata de domni ca ar fi uniti, dar ca aievea ei nu ar fi fost, ci ar fi ramas statornici in vehcea credinta si ca juramintul pe care l-au facut in sila nu ar avea nici o tarie. Aceasta este acum pricina de capetenie ca noi pe astfel de inselatori nu vrem sa-i mai suferim, nici sa-i mai avem ca preoti ai nostri, ci poftim altfel de preoti, care jura numai intr-un fel, iar nu in doua feluri ». Si continua: «Cu alte cuvinte, noi vrem sa ni se dea vladica de la Carlovat, ca sa ne linistim constiinta, caci noi am fi primit mai bucurosi chiar preoti curat catolici, care au ramas si au crezut totdeauna intr-un singur fel, decit unii ca acestia, care graiesc in doua feluri. De aceea, inca o data, noi cerem in numele nostru si al poporului, fie episcop de legea noastra, fie drum slobod sa plecam din tara. Daca preotii uniti vreau sa spuna acum ca poporul a fost vreodata unit, vor trebui sa dovedeasca cum ca om de om s-a marturisit ca e unit, nu numai preotii, si deci ca intreg poporul ar fi primit cu vot obstesc unire. Dar asa ceva ei nu vor putea dovedi niciodata, pentru ca numai popii s-au iscalit » (32).

Costion Nicolescu

Note:

1 – Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, «Reflexiuni despre poporul roman», in rev. Comuniunea Romaneasca, Detroit, Michigan, anul IX-X, nr. 21-22, aprilie 1981 – iunie 1982, pag. 5.

2 – Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, Istoria bisericeasca universala, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Romane, Bucuresti, 1992, pag. 272-273.

3 – Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. I, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, pag. 227 – 228.

4 – Ibidem, pag. 249.

5 – Ibidem, pag. 258.

6 – N. Iorga, Istoria romanilor din Ardeal si Ungaria, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, pag. 121.

7 – Ibidem.

8 – Ibidem, pag. 123.

9 – Ibidem, pag. 128.

10 – Ibidem.

11 – Ibidem.

12 – Ibidem, pag. 135.

13 – Ibidem, pag 140.

14 – Ibidem, pag. 143.

15 – Ibidem, pag. 147.

16 – Ibidem, pag. 151.

17 – Ibidem, pag. 173.

18 – Ibidem, pag. 215.

19 – Ibidem, pag. 206.

20 – Ibidem, pag. 228.

21 – Ibidem, pag. 229.

22 – Ibidem, pag. 246.

23 – Ibidem, pag. 274.

24 – Ibidem, pag. 276.

25 – Ibidem, pag. 280.

26 – Ibidem, pag. 283.

27 – Ibidem, pag. 288-289.

28 – Ibidem, pag. 293.

29 – Ibidem, pag. 290.

30 – Ibidem, pag. 294.

31 – Ibidem, pag. 295.

32 – Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, Ed. Institutlui Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1987, pag. 455-456.