Pînă în anii ?60 ai secolului trecut critica literară basarabeană a fost practic inexistentă. Ca și literatura, de altfel. Fenomenul era intuit ca atare de Vasile Coroban încă în 1962 (!): ?Acum zece ani critica noastră a promulgat multe scrieri drept opere actuale prin tematică, pe care cititorul astăzi aproape le-a uitat? (articolul Actualitatea în literatură, din volumul Studii, eseuri, recenzii, Ed. Cartea Moldovenească, 1968). Ce e drept, criticul indică solemn spre alte ?opere? care dominau tiranic momentul și care, chipurile, ?nu și-au pierdut în bună măsură frăgezimea lor?. Șirul sacru începea (se putea altfel?) cu Țara mea de Em. Bucov, și continua cu Pohoarnele de B. Istru, Tovarășul Vanea de S. Șleahu, urmînd în cascadă toată nomenklatura literară a vremii ? Canna, Cruceniuc, P. Darienco ș.a. Era de fapt o fentă, un gest de înșelare a vigilenței, căci două rînduri mai jos, criticul o spunea verde, făcînd malițios cu ochiul spre viitor: ?Desigur, ar fi cam naiv lucru să ne facem prea multe iluzii și în cazul de față, deoarece unele pagini din aceste scrieri dacă nu s-au ofilit încă cu totul, nu vor putea evita această soartă în viitor?.

În fond, critica noastră literară adevărată cam de aici începe. De la aceste constatări și intuiții neprotocolare. În rest, totul era fie un continuu ?Aleluia!? pentru prestațiile de servilism ideologic, fie un rar ?Anathema sit!? pentru ?prejudecățile burghezo-moșierești?.

Vasile Coroban venea în paralel cu Simion Cibotaru, după cum tot în tandem aveau să intre mai tîrziu în literatură Mihai Cimpoi și Ion Ciocanu, patru individualități distincte care au marcat critica noastră.

Vițelul de aur

S. Cibotaru a fost mai puțin o individualitate; era mai mult un exponent laborios al ideologiei în marș. A servit pînă la idolatrizare realismul socialist și a dispărut în neant odată cu el. A adorat acest fetiș cu un bigotism și servilism fără egal ? nici unul dintre criticii curții nu a mers pînă acolo. Pentru asta a și fost răsplătit din plin ? zeul de aur l-a încurajat cu onoruri, posturi, premii etc., după tipicul bine știut.

Am citit în acest ultim deceniu încercări timide de a-l spăla nițel și de a-i da o proiecție mai pură, împingîndu-se în față momente mai senine și mai puțin aservite ritualic vițelului de aur. Lucrare zadarnică! Gestul absolvitor ar aduce mai mult cu mitologica vidanjare a grajdurilor lui Augias, căci în cărțile lui S. Cibotaru faptul, fenomenul literar sau scrierile cuiva (sau pur și simplu selecția acestora) sînt interpretate dintr-un anumit unghi. Partinic, ideologic, de clasă etc., etc. ? ați uitat tacîmul? Anume această ?așternere? complezentă sub mitografia sovietică face din aproape toate scrierile lui S. Cibotaru un morman de precepte dogmatice, uzate și mediocre, fără valabilitate la zi. Cibotaru e ca Midas ? pe orice ar pune mîna devine întîi și întîi ideologie. Un fenomen neutru ? cronica vieții literare din 1924 pînă în 1960 ? consemnat doar din acest racursiu are aceeași coloratură propagandistico-ideologică, ceea ce face cronica perfect impracticabilă. Același lucru se poate spune și despre literatura pe care o triază acolo. Pe cine interesează azi cînd a fost scris romanul Partidul cheamă sau cutare imn colhoznic de L. Corneanu? A fost o literatură-erzaț, susținută și stimulată de regim din subtile considerente geopolitice. S-a lucrat atît de bine încît și azi resimțim efectele acestei uriașe diversiuni propagandistice: limba moldovenească unde s-a creat?

Chiar și cele scoase din arhivele de la București aveau ?distincta? marcă a ?comenzii sociale?: tinerețea în flăcări a lui Em. Bucov, ?Bluzele albastre?, Al. Sahia ș.a.m.d.

Era un provincial și un primitiv al scrisului, fără evoluție. Iată două mostre selectate aleatoriu: ?Operele literare ale scriitorilor moldoveni scrise în 1940-1941 sînt o dovadă grăitoare a creșterii lor ideologice și artistice. Ele sînt pătrunse de recunoștință adîncă față de Partidul Comunist și Puterea Sovietică, de sentimente nobile și înălțătoare ale patriotismului sovietic și internaționalismului proletar, de bucuria și fericirea omului eliberat? (1962); ?Luptînd cu abnegație, înfruntînd greutăți enorme, voluntarii veniți la țelină din toate colțurile Patriei au săvîrșit fapte de vitejie în numele viitorului luminos, mărețelor noastre idealuri, au dat pilde nemuritoare de eroism, care vor rămîne înscrise cu litere de aur în istoria construcției socialiste și comuniste a Țării Sovietelor. Despre o asemenea pildă de eroism povestește L. I. Brejnev în cartea sa Țelina? (1979). Între aceste două citate sînt aproape două decenii, șirul sforăitor de clișee, smulse parcă din directivele partidului, le face însă atemporale. În sintagmele de plumb esteticul sau judecata de valoare nu se înscriu; acestea nici nu contează, importantă e ?funcția ideinică? a ?operei?. Primatul ideinicului, iată semnul distinctiv al școlii S. Cibotaru în istoria și critica literară. Cu acest cric ierarhia valorică era inversată, în literatură creîndu-se astfel două sisteme de apreciere. Unul absolut fals, ironizat și neglijat total de cititor, dar impus acestuia pînă la sațietate (mai ales prin învățămînt!). În cercul aleșilor intrau Em. Bucov, A. Lupan, B. Istru ș.a. (ubi sunt?), ei fiind protejații academiei și ai oficialităților. Critica îi adula pur și simplu, orice observație critică li se aducea cu multă prudență, abia după o tămîiere anestezică și dublu apologetică. Falsul s-a ținut bine mersi pînă în anii ?90, acest miraj ierarhic ținîndu-i captivi pe unii chiar pînă în zilele noastre.

Corpul de intelectuali avea un alt ?pachet promoțional? (V. Vasilache, I. Druță, V. Beșleagă ș.a.) recunoscut cu jumătate de gură de academie, înjurat de aceasta cînd se dădea de sus semnalul ?aport!?, privit cu mefiență de organe și marginalizat în permanență de structurile partinice. Nefiind niște iconoclaști, acești scriitori refuzaseră totuși să respecte dogma în litera ei.

Respectiva dihotomie valorică, dacă nu a înșelat intelectualul subtil, a produs o oarecare derută în masa cititorilor simpli. Consecințele ei sînt evidente și astăzi. Nu e inutil să adăugăm că și spiritul Cibotaru nu s-a ventilat încă deplin din academie.

Anume această împrejurare m-a obligat să acord atîta atenție unui personaj care ține deja de partea ciudată a istoriei noastre literare. L-am recitit (nefericiți istoricii literari ai unei culturi silite să oscileze între două faleze ? rimă involuntară! ?, peste care a mai trecut și un regim deznaționalizator!). Am încercat să văd acum, cînd idolul său a fost scos din agora, dacă, eventual, mai rezistă ceva. Ar fi greșit să spunem că a fost total insensibil la ceea ce numim frumusețe artistică. Reacționa. Dar cu același instrumentariu rudimentar. Și cu aceeași optică obturatoare: ?Ca liric V. Roșca e puternic în descrierea naturii. Aici și versul e poetic, și nuanțele variate și bogate în culori. Însă cînd e vorba de probleme sociale, poetul devine retoric și declarativ, el nu găsește imagini poetice potrivite, sugestive pentru a-și exprima gîndurile și sentimentele?. I. Barjanschi e șmotrit fiindcă în competiția de a cînta cît mai clamoros viața nouă, liberă, asigurată de partid, cade într-un ridicol exces. Romanul Orașul Răut (e pișcat și Bucov) nu are conflict, ?se întîlnesc multe versuri de prisos, care nu împlinesc nici o funcție ideinică sau artistică, descrieri lungi, uneori uscate, lipsite de acel suflu poetic, pe care știe să-l pună Bucov în poezie?. Aceste observații ? uscate și ele ? reflectă un tipaj de abordare artistică a operei din perspectiva ?ingenuă? a școlii. Au sucombat odată cu obștescul sfîrșit al realismului socialist. Restul, cum se spune, e tăcere?

Aș fi nedrept dacă nu aș pomeni aici de incontestabilele merite ale istoricului literar S. Cibotaru (le are!). El a scos din neantul arhivelor poeziile din tinerețe ale lui George Meniuc, pe care însuși autorul le considera irecuperabil pierdute. Aceste poeme descoperite în vagile spații ale Atlantidei interbelice au schimbat se pare destinul poetului, volumașul Vremea lerului însemnînd de fapt un început de întinerire a discursului său.

Un mister și azi inexplicabil a fost apariția volumului de opere ale semibasarabeanului Al. Robot. Descoperitor și editor ? S. Cibotaru. Scrierile ermeticului bucureștean au veștezit într-o clipă emblemele realismului socialist. Cum se putea? Publicistica lui Robot ne-a obligat să realizăm cît de gîngavi sîntem, dar ne-a dat și niște lecții pe gratis. Cel puțin generația mea a învățat cîte ceva anume de la acest acrobat al stilului. În afară de S. Cibotaru, nimeni n-ar fi reușit această performanță, chiar dacă Al. Robot a mimat (între 1940-1941) adeziunea la fericirea colhoznică și murea în uniformă de soldat sovietic.

Acum rămîne să vedem ce trage mai greu în balanța istorică ? aceste oneste merite sau isteriile ideologice gen Împotriva falsificatorilor burgheji?, chestie dată peste cap chiar de timp.

Întîiul european

V. Coroban a fost antipodul lui S. Cibotaru. Lucrau și scriau la poli diferiți, chiar dacă împărțeau aceeași aulă academică, iar literele primului trebuia să se înscrie ? volens nolens ? în mecanica procustiană manevrată de al doilea ? ?patriarhul? realismului socialist moldovenesc. Așa ne vădesc cărțile, așa ne transmite prin tradiție o mitologie orală emanînd din capătul bulevardului Negruzzi.

Pentru Coroban lumina nu venea neapărat de la răsărit. Era probabil unicul critic literar de la noi care cunoștea cîteva limbi de circulație europeană: franceza, italiana, germana. Asta îl ținea mereu abonat la fenomenul cultural apusean, textele și subsolurile volumelor sale abundînd de nume, titluri, idei receptate din lumea liberă. Cum în sărăcia și obtuzitatea multor śëćíü încăpeau doar íćèńòîâûé Âèńńàđèîí, Gorki și, semănați ca porumbul ?în pătrat?, cei trei nelipsiți din orișice teză: Marx, Engels și Lenin, aceste tezaurizări ale criticului nostru păreau ca peșterile lui Ali-Baba. Mai ales că se cita în original ? în Romanul moldovenesc contemporan reda într-un moment textul lui Hegel în germană pentru a demonstra că traducătorul rus eluda sensul gîndit de filozof. Avînd aceste deschideri, studiile lui V. Coroban sînt ?aerisite?, ozonate, mirosul comun de provincialism vizitîndu-le doar arareori.

Coroban este un erudit. El dă dimensiune științifică actului critic de la noi, excluzînd într-o oarecare măsură arbitrariul impersonal și ocult al ?ideinicului? ? motivația de grotă, argumentul-bîtă al dogmaticilor. Șirul raționamentelor sale are în subsidiar o solidă bază teoretică, la care adaugă în suprastructură fie un argument comparativistic din literatura universală, fie, în sprijin, un citat autoritar al unei somități clasice. Le avea la îndemînă pe toate. Temeiul său forte a fost ?firescul gesturilor și sentimentelor eroilor? ? asta în mijlocul unei cvasitotale obediențe față de regula de joc impusă. Plus ?acel amestec invizibil de frumos și urît, ce constituie esența vieții omenești?, sintagmă care de fapt concentra credo-ul estetic al criticului. Le-a repetat, aceste principii, în toate studiile sale, ele avînd pînă la urmă consistența, dacă nu chiar și stridența sloganului. Azi ? s-ar părea ? nu e mare lucru. Dar la frontiera dintre acestea și retorica nomenklaturistă s-au întîmplat de fapt înfruntările noastre critice, marile bătălii canonice purtate cu ideologii literaturii. Pe de o parte, firescul, frumosul și urîtul vieții; pe de alta, tiradele ?sacerdoților? iritați de abaterile de la canon ? Druță nu reflecta prefacerile socialiste și nu avea o poziție de clasă în episodul întîlnirii lui Mircea cu Nică (și mai cîte!?), poveștile lui Vasilache erau mai degrabă un afront adus idolului de aur, Beșleagă ieșea oarecum confuz între cele două maluri de război. Coroban coordonase un manual care nu respecta tipicul, Gheorghe Negară din Podurile părea nu știu cum ? nici pozitiv adică nu intra în nici un fel în ?confortul Procust?.

Cu puține excepții, V. Coroban a susținut tot ce conta valoric atunci, făcînd uneori un viclean slalom, implicînd și artificiul dogmei pentru a putea apăra valabilitățile de deochiul doctrinarilor. Dar nu a menajat niciodată nici scăderile celor pe care miza. M-a uimit azi ? cînd critica se face cu delicate aproximări, cu fumigații plăcut mirositoare, oarecum sibilnică și mai mult ?în childuri? decît spusă pe șleau ? cruzimea diagnosticelor puse de V. Coroban. Intră în text ca un chirurg (deși mi-ar fi plăcut un cuvînt mai dur?). Taie în adînc! Nimeni nu e scutit de această operație fără analgezice. Nici chiar I. Druță, preferatul său: Balade din cîmpie sînt ?mai degrabă un vehicul pentru exprimarea unor idei despre viața poporului, decît un tablou al acestei vieți?, ?stilul autorului e exaltat și tinde spre un pitoresc adesea exagerat?; romanul ?e un fel de saga? convertită la poezie, o ?proză pe alocuri exaltată?, niște ?declamații lirice? frumoase, dar nu romanești. Greșea cumva criticul? Abia mai tîrziu i s-a imputat prozatorului acest lirism debordant, atunci însă făcusem și noi o dambla pentru poetica cerului și a cîmpiei de lîngă Soroca.

Scriind despre faceții, V. Coroban devine el însuși un facețios. Judecățile sale sînt cînd tăioase, cînd îmbibate de o truculență neaoșă: proza, în genere, are ?multă hălăciugă? și se scrie ?cu țîrîita?, iar povestirile Raisei Lungu ?se vreau un fel de traistă a lui Moș Crăciun? cu ?floricele artificiale și acadele-surogat?, o altă proză a Anei Lupan îți poate ?zătri gustul de literatură?, scriitoarea avînd și ?un limbaj verde și bondoc? (paralela e dură de tot!). I. Canna ?are exagerări pînă la bufonadă?, un roman al lui Al. Lipcan ?n-are lacune, dar n-are nici clocotul vieții? (adică nu are nimic), N. Costenco ?combină dialoguri fără firul Ariadnei?, Ion C. Ciobanu ?lucrează în scheme prestabilite?. Pe Gh. Gheorghiu îl desființează cu un citat din Camil Petrescu, basarabeanul scriind o proză lectura căreia îți dă senzația că ?mănînci friptură de cauciuc?. Personajul Radu Negrescu are o ?voinicie sigură de profan? (de fapt, criticul bate șaua să priceapă scriitorul), iar Viorica e ?aproape plată prin felul de exprimare în jurnalul său intim?. Pe S. Cibotaru îl prinde la capitolul cultură generală și erudiție, unde ultimul nu prea strălucea (Coroban comentează monografia acestuia Emilian Bucov, apărută în 1958): ?Poezia lui Coșbuc In opressores n-a putut să influențeze asupra lui Bucov (p. 72), pentru simplul fapt, că ea a fost reeditată ca inedită din revista Vatra (nr. 9, 1897) de abia în 1953. Relativ la poezia Lenin de Bucov se emite numai ipoteza că a fost inspirată de Maiakovski (p. 119), pe cînd în realitate această poezie e o imitație a poeziei lui Maiakovski Đàçăîâîđ ń òîâàđèùćì Ëćíèíûì. [?] Proverbul Fiecare comparație șchioapătă nu e de origine populară (p. 92), ci e o traducere textuală a dictonului livresc rus, care reproduce liber proverbul francez Comparaison n?est pas raison. Folosirea de către Bucov a unor expresii franceze și engleze în volumul China (1938), ca à la garçon, allright, made in England, nu denotă un succes stilistic, cum se spune în monografie?, ci, mai degrabă, prost gust?.

Puse cap în cap certările sale critice depășesc probabil ca volum toate aluziile și alifiile, chipurile critice, din ultimele decenii.

Uneori își pierde însă vestitul său fler umoral, devenind plat și mercantil ca și congenerii academici: unele observații în adresa lui A. Busuioc, această pudibondă? social-vulgară? remarcă la o proză de Ana Lupan, care ?n-a găsit ceva mai bun , decît să-și exercite săgețile satirice asupra unei văduve de război. Și cîtă lipsă de elementar tact artistic e în paginile consacrate acestei eroine?. Ei și? Nu s-au mai văzut văduve, fie ele chiar și de război, ?sprințare??

Din păcate, are și destule superficialități de acest gen ca de altfel, uneori, și un ton sîcîitor-didactic, povățuitor și atoateștiutor.

Am remarcat și altceva: în superbia sa de lider absolut nu citează criticii ?din zonă? decît cu un singur scop ? punitiv.

* * *

V. Coroban avea metodă. Cînd scria, să zicem, despre nuvelă ( Originile nuvelei ), o lua ab ovo, suprapunînd, colaționînd, comparînd epoci, literaturi, scriitori, clasici și contemporani.

În Romanul moldovenesc contemporan (titlul ar fi fost mai eufonic în altă topică: Romanul contemporan moldovenesc, chiar dacă la D. Micu suna la fel Romanul romănesc contemporan (1959); ciocnirea c- urilor dintre ultimele două cuvinte poate deranja o ureche fină) criticul construiește o uriașă schelărie istorică, dînd cam tot ce se știa atunci important despre evoluția romanului ca specie. (Mă mir că nu-l citează și pe francezul Pierre Daix, cu al său Sept siècles de roman, apărut atunci și în versiune romănească.) Operează apoi pe direcții distincte: tradițiile prozei narative moldovenești; romanul ca fenomen estetic; eroi, situații, conflicte; compoziție, detaliu, dialog; limbă și stil.

Era o construcție arhitectonică cum puțini s-au aventurat la noi să ridice: cu portaluri istorice, săli mari, dar și debarale, unghere umbroase cu nelipsitele stafii ș.a. Geamurile acestui edificiu dădeau, mai ales în partea sa istorică, spre Europa; mai puțin partea contemporană, unde V. Coroban tăia geamlîcuri să facă puțină lumină.

Ieșirile sale pe teritoriul altor literaturi sînt, de multe ori, mai puțin spectaculoase, dar mai ales inegale. Anoste, frugale, simple note din pripeala condeiului sau consemnări expeditive mi s-au părut paginile despre M. Șolohov, C. Aitmatov, Jean-Jacques Rousseau ș.a. Ceva mai consistent în Notă despre comic în ?Don Quijote?. ?Divina Comedie? și romanul modern e un studiu serios, scris cu dexteritatea unui erudit.

Oricum, V. Coroban a fost primul exeget de la noi care a refuzat provincialismul ca stare a gîndirii, încercînd disperate ieșiri spre o Europă greu accesibilă chiar și prin cărți.

* * *

Dar să nu idealizăm: V. Coroban nu a fost omul perfect. Cine e? Mai mult: era contagiat de toate ?bolile? omului sub vremi. Chiar și de ticăloșie.

Un proverb străin spune că doi inși se pot murdări unul de la altul ca sacii cărbunarului. Într-un samar cu I. Varticean la monografia despre cronicarul Neculce, Coroban rămîne curat ? partea sa și-o scrie suficient de bine, pe cînd Varticean se întrecea a întoarce adevărurile pe dos. Mai ales cînd e vorba de atitudinile lui Neculce față de chefurile lui D. Cantemir și a controversatei alianțe cu rușii.

De multe ori însă umbra vițelului de aur îi vîrstează textele, denaturîndu-le. Nu atunci cînd scrie: ?Realismul socialist e fenomen nou în literatura universală. Esența acestui realism e formulată de A. M. Gorki la Congresul I al scriitorilor sovietici (1934). «Realismul socialist, preciza marele scriitor proletar?»? ș.a.m.d. ? așa începea criticul opera sa fundamentală: Romanul moldovenesc contemporan. Sau ? în altă parte ? eroii prozei noi sînt niște ambasadori pentru cei care ?vreau să cunoască calea de luptă a poporului moldovenesc pentru eliberarea de sub jugul burghezo-moșieresc și ziua lui de azi, lupta pentru construirea societății comuniste?.

Are, de altfel, destul de multe uverturi și inserții de acest gen. Iarăși ? cine nu le avea? Era moneda despre care Hristos spunea că trebuie plătită inevitabil Cezarului. Fără aceste repetate reverențe ritualice nu apărea la noi nici o carte, or, critica, mai ales critca, era considerată o curea de transmisie a ideilor nu atît de la subiect spre cititor, cît de la partid la scriitor.

Altceva e cînd exersa aceste ploconiri din proprie inițiativă. Și o făcea cu încrîncenarea celor de la antipozi. Incredibil, dar V. Coroban îl găsește pe Harap-Alb revoluționar (vezi studiul Ion Creangă), după care urmează năstrușnica teză retorică: ?N-a prevăzut oare genial Creangă prăbușirea regimului burghezo-moșieresc, descriind purtarea monștrilor Flămînzilă, Setilă și celorlalți la curtea împăratului Roș??

Agurida idealistă a lui B. Croce da mereu dureri de dinți esteților sovietici, așa că V. Coroban se angajează și el în ?combaterea? italianului, cu voioșia pe care o afișau de regulă adversarii săi de idei. Hula estetică a ?noului roman? (?netezit? bine în răspăr și în Occident, dar din alte considerente) ia la Coroban culoarea roșie a atitudinii de clasă. Etc., etc.

Urîtă de tot a fost lovitura necavalerească aplicată lui P. Boțu pentru Ornic, poate cea mai bună și mai îndrăzneață carte a poetului. Era tocmai perioada cînd altădată sigurul pe sine președinte al scriitorilor era ?lucrat? în culisele puterii. V. Coroban s-a pretat atunci acestui joc meschin. Era poate pentru prima dată cînd autoritatea neoficială a criticului era exploatată de oficialii, care altfel îl țineau la distanță.

Ecce homo!

Luat în sfericitatea sa, haloul mitologizat al lui V. Coroban depășește puterința (cum zicea zîmbind A. Pann) omului. E o iluzie că l-am putea edita astăzi altfel decît fragmentar. Chiar și opera sa capitală (Romanul?), rezistentă mai ales în partea istorică, e prea mult a timpului congestionat de ideologie ca să poată fi și a viitorului. Rămîne, ca și multe altele, valabilă doar pe segmente. Aceasta e nefericirea criticilor ? de a muri odată cu literatura în care au trăit. Iar literatura noastră de ieri e mai îmbătrînită decît cea medievală. Supraviețuiește, vai, mai mult prin nostalgii și anecdotic decît prin opere?

Poate că pe adevăratul Coroban ar trebui să-l căutăm în referințele interne cerute de edituri pentru multe manuscrise ? aici scria fără surdina ideologică. Dacă nu e cumva și acesta un mit.

Gloria postumă a lui V. Coroban îmi amintește prin ceva de cea a lui Petre Țuțea (evident, păstrînd proporțiile?), filozoful cu o operă pe buzele tuturor, mai puțin în bibliotecile de azi.