Timpul Tau

Doriți o cafea?

Deși se îmbrăcau altfel decât în ziua de azi, deși orașele și stațiunile arătau diferit, românii iși petreceau verile într-un mod oarecum asemănător cu al contemporanilor noștri. Și astăzi cafenelele, terasele, în general, sunt la mare căutare, devenind un loc potrivit pentru întâlnirile dintre prieteni sau poate pentru a dezbate diverse subiecte, mai mult sau mai puțin mondene.

Dar cum nici un loc sau chiar obicei nu e lipsit de istorie mă simt obligată să spun câte ceva în acest sens.
Așadar...

Stăpânirea turcească, care s-a exercitat timp de câteva secole asupra țărilor române, a influențat, într-o anumită măsură și modul de viață, obiceiurile, vestimentația... În domeniul alimentației am împrumutat anumite mâncăruri și prăjituri: ciulama, pilaf, baclava, sarailie, cataif și multe altele, printre care și cafeaua. 

Prima cafenea cunoscută în București, apare documentar în 1667, în vremea domnitorului Radu Leon (1664-1669). Ea era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost oștean (ienicer) în garda palatului împărătesc din Constantinopol și se afla în plin centrul orașului, în apropiere de Hanul Șerban Vodă de mai târziu, în locul căruia s-a construit, în 1881-1883, palatul Băncii Naționale. 

Se știe că la mesele domnitorilor, sau la primirea de oaspeți, cafeaua intra în lista delicateselor folosite și chiar a cadourilor care se făceau la oaspeții de seamă.

Denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărți) și să fumeze tutun, în schimbul unui preț relativ mic. Îndeletnicirea de-a ține cafenea a fost împrumutată și de români, cu toate că în decursul timpului, în marea lor majoritate au fost ținute de străini: turci, greci, evrei, armeni... 

Slujbașul domnesc care avea în grija lui cafeaua, zahărul și întreg inventarul necesar (ibrice, filigene, zarfuri...), precum și obligația de-a servi cafeaua, era numit cafegi-bașa sau vel-cafegiu și avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoțea pe domnitor în anumite ocazii.

În 1781 Alexandru Ipsilant, ca un act de bunăvoință și ajutor, dădea voie lui Ștefan Altîntop (baș-alai ceuș) să construiască o prăvălie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a Curții domnești, pentru a-și câștiga existența lui și a familiei, cu obligația să dea stăpânei locului câte 10 taleri chirie pe an. Un alt act de acest gen al domnitorului este din 1791 când acordă slujbașului său (cafegiul domnesc) privilegiul de „a ține în București trei cahvenele cu tahmisul [însemna locul unde se prăjea și se râșnea cafeaua] lor, scutite de toate dările pe care le plăteau celelalte prăvălii”. 

Să nu se creadă că într-un oraș capitală erau numai câteva cafenele în centru și în restul orașului, prin mahalale, nu mai exista nici una. Și în interiorul băilor publice se aflau camere de cafenea. Mai erau și altele, atât în centru, cât și în restul orașului, dar întâmplarea a făcut ca numai câteva să fie menționate documentar. Anumite cafenele deveniseră chiar locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii. În timpul ocupației austriece (1789-1791), Divanul țării admite să fie liberă funcționarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele alte vorbe, adică despre probleme politice. Ceva asemănător este menționat și în 1820, prin Regulamentul întocmit pentru siguranța orașului București, cât și a celorlalte orașe, în care se spunea că anumiți slujbași ai stăpânirii sunt însărcinați să cerceteze cârciumile, hanurile și cafenelele de chiriași sau musafiri nedoriți, pe timp de noapte, și să observe orice mișcare a făcătorilor de rău. 

Vânzătorii de cafea, precum și cei care țineau prăvălii de cafenea, înmulțindu-se cu timpul, s-au constituit în breaslă, pentru a-și apăra mai bine interesele. Cum fiecare breaslă avea o anumită zi în care-și sărbătorea patronul și paznicul, breasla cafegiilor, dar și cea a tutungiilor făcea această manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul dătător de viață), numită de locuitori Izvorul Tămăduirii (construită de Nicolae Mavrocordat, dincolo de capul Podului Mogoșoaia, în apropierea spitalului Filantropia), unde își păstrau și steagul breslei.

Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowski, care se găsea în dreapta fostului Teatru Național, pe strada Cîmpineanu, colț cu Calea Victoriei. Se știe că polonezul românizat Fialkowski fusese adus la noi de către cofetarul Comorelli, care-și avea prăvălia în Pasajul Român, în timpul războiului Crimeii. Acesta a căutat să profite de ocupația militară a celor trei imperii (când orașul era plin de ofițeri străini care cheltuiau bani mulți pe tot felul de distracții) luând în arendă, în 1854, grădina Waremberg pe care a inaugurat-o după înfrumusețare. Mai târziu a închiriat în casa Török de pe strada Câmpineanu întreg parterul și subsolul unde a deschis unul dintre cele mai renumite localuri de cofetărie și cafenea din București. În cafeneaua lui Fialkowski se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale orașului: actori, diplomați, profesori, artiști, scriitori, juriști, poeți..., astfel că putem fi de acord cu Constantin Bacalbașa care spunea că Fialkovski nu mai era o cafenea ci ajunsese o adevărată instituție. Vestita cafenea își sfârșește viața odată cu moartea patronului (1898), după care localul este închiriat și transformat în restaurant. Cafeneaua lui Fialkovski era mai mult a literaților, fiindcă ceilalți care activau în alte domenii își aveau cafenelele lor, existând și numeroase cafenele în mahalale în care se adunau și indivizi certați cu cinstea și morala. 

Când locul hanurilor a fost luat de marile hoteluri care s-au construit în București au apărut și săli de cafenea cu biliard, cu ziare române și străine..., unde neguțătorii, zarafii și bancherii se puteau întâlni să discute afacerile care-i interesau.

Înainte și după primul război mondial, populația orașului înmulțindu-se, au apărut cafenelele Capșa, Terasa Otetelișanu, Riegler, Kubler, High Life, Brasserie de la Paix (toate pe Calea Victoriei) și Café de Paris pe str. Mihail Vodă, deschisă de francezul Aimé Molard, care înainte condusese mulți ani câteva restaurante mari din București. În cafeneaua deschisă de Molard, conform unei frumoase invitații semnate de pictorul Samuel Mützner, se putea lua masa, se organizau supeuri după spectacolele de teatru, se programau serate dansante, unde se puteau asculta cele mai frumoase melodii din lume, interpretate de orchestra condusă de celebrul și simpaticul artist Grigoraș Dinicu (tatăl maestrului Sile Dinicu). 

Terasa Otetelișanu era situată pe Calea Victoriei, în stânga fostului Teatru Național de care o despărțea str. Matei Millo. Înainte de 1900, casele Otetelișanu au fost închiriate de Mihai Stere care a deschis în ele localul de cafenea și berărie numit Terasă, dar cunoscut de bucureșteni sub numele de Terasa Otetelișanu. Vechea grădină din spatele caselor a fost închiriată de tenorul Constantin Grigoriu, care a deschis în ea teatru de operetă, funcționabil pe timp de vară, care s-a bucurat de un mare succes. Prima sală a Terasei era consacrată poeților și actorilor, dar nu au lipsit dintre aceștia și pictorii, sculptorii și ziariștii. Spre deosebire de celelalte cafenele, aici patronul Mihail Stere adusese o pianolă automată lângă sala de cafenea, care cânta marșul La Arme al lui Castaldi, pe versuri de Șt.O.Iosif. În 1930, terenul a fost cumpărat de Societatea de Telefoane cu o sumă enormă, construind în locul ei palatul telefoanelor (prima construcție pe schelet metalic din București).

Cafeneaua poate fi locul în care se poate citi ziarul, se poate vorbi cu prietenii, se pot pune la cale planuri importante, se pot lansa zvonuri, se pot lega sau rupe prietenii. Într-o vreme în care timpul a devenit din ce în ce mai prețios, iar orice clipă trebuie prețuită, cafeneaua, la fel ca ceainăria, s-a transformat și în loc de lectură, loc în care poți scăpa de haosul care domină orașul de cele mai multe ori și te poți retrage în lumea ta, în lumea cărților sau cea a prietenilor.