Nu sunt multe, dar merită ceva atenţie cuvintele care se termină cu sufixul “craţie” – de la grecescul “kratos” care înseamnă “putere, autoritate, guvernare”.
Cine nu cunoaşte, astfel cuvântul democraţie. Inutil să-l mai definim, să zicem că este vorba de un fel de vis al umanităţii care nu funcţionează niciodată perfect.

Deseori însă, democraţia nu funcţionează din cauza altul cuvânt cu un sufix identic, “birocraţie”.

Birocraţia este un fel de dictatură a indivizilor care, imediat ce-şi găsesc un loc călduţ în administraţia de stat, încep să-i facă şicane cetăţeanului obişnuit şi să-l hărţuiască pentru orice. Nimic nu devine simplu când trebuie obţinut ceva de la un birocrat, el ţine să demonstreze că are o anumită putere şi abuzează de ea pentru că astfel îşi hrăneşte orgoliul şi nimicnicia sufletească.

În schimb, democraţia tinde să se alieze cu meritocraţia. Acest ultim concept conţine chiar o fibră de utopie pentru că implică promovarea pe bază de merite şi nu pe bază de origine socială. Ce buni aliaţi ar fi democraţia şi meritocraţia dacă nu s-ar băga intre ele, din păcate aristocraţia şi birocraţia, precum şi un nou venit, care se numeşte mediocraţia.

Ce este mediacraţia, se înţelege practic de la sine: când omul nu mai gândeşte şi stă cu ochii doar în televizor, e semn că mediacraţia a reuşit. Uneori uităm, sau nu ne vine să credem, că mediile de informare pot exercita o putere uluitoare asupra fiinţei umane, mai ales în faza sa de formare. Când televizorul este cel care formează creierul omului, înseamnă că ne aflăm în plină mediacraţie. Când gusturile omului, dorinţele sale, visele sale, ambiţiile sale sunt modelate numai de puterea televizorului şi ale mediilor de informare, atunci putem vorbi de o mediacraţie galopantă.

Ceea ce se întâmpla însă în Italia, şi începe să neliniştească toată Europa, este un fenomen şi mai ciudat, şi mai periculos. Pe care l-am putea numi Berluscocraţie. Pentru că în Italia, cu excepţia ziarului La Repubblica, toate mediile de informare în masă aparţin unui singur om:  Silvio Berlusconi. Acest exemplu de deturnare a democraţiei prin mediacraţie devenită berluscocraţie este analizată astăzi în toate ţările europene, unde mai există oaze de presă liberă, cu mare spaimă… Italia a mai produs modele negative nefaste pentru Europa, spun specialiştii, unii amintindu-şi că fascismul, de exemplu, s-a născut de fapt în Italia odată cu Mussolini. Organizaţiile mafiote italiene sunt şi ele exemple negative redutabile, care şi astăzi ii îngrijorează pe ceilalţi europeni. Acum, însă, Berlusconi, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa, precum şi modelul său de autoritarism mediatic a devenit o preocupare serioasă. Dovadă că în democraţie nimic nu e niciodată câştigat, cum adorm spiritele, imediat se nasc monştrii… Iar Berlusconi a devenit acum, şi nu o spun eu, ci spirite care lucrează chiar la Bruxelles, un coşmar al Uniunii Europene.

Vacanta

A pleca în vacanţă este o necesitate, dar şi un reflex cultural, care ţine de integrarea în societate. Iată concluzia unor specialişti francezi care analizează fenomenul vacanţelor în Franţa.

Pentru a rezuma, putem spune că în ziua de astăzi oamenii care nu pleacă în vacanţa se simt… marginalizaţi, excluşi din societate… În Franţa, întrebarea clasic pe care o aude toată lumea la sfârşitul lunii august şi în septembrie este “unde ai fost în vacanţă?”. Practic, toate conversaţiile încep în felul acesta: “te-ai întors din vacanţă? Unde ai fost în vacanţă? Cum a fost în vacanţă?”. Când eşti integrat într-un colectiv, într-un grup profesional, într-o instituţie, a spune că n-ai fost în vacanţă echivalează cu a-ţi recunoaşte un fel de înfrângere socială. Cine nu are mijloace de a-şi permite măcar o săptămână de vacanţă apare ca un ratat, devine aproape suspect.

Plecarea în vacanţă a devenit, cel puţin în Franţa, din 1936 încoace, când salariaţii au obţinut concedii plătite, un fenomen cultural, comportamental, social şi chiar de modă. De unde eforturile francezilor de a pleca cu orice preţ, chiar şi în condiţii de criză. Statisticile arată că anul acesta bugetul mediu alocat de fiecare francez pentru vacanţele de vara este de 1700 de euro. Cu 200 de euro mai puţin decât anul trecut, când nu era criză.

Campionii plecărilor în vacanţa cu bani puţini sunt însă tinerii. 34 la sută dintre tinerii francezi care pleacă în vacanţă dispun vara de un buget… sub 250 de euro. Ei pleacă de fapt în grup, cu cortul, cheltuiesc pentru mâncare în jur de 6 sau 7 euro pe zi şi… mizează pe bună dispoziţie generală a grupului şi pe tinereţea lor pentru a se amuza şi a profita de mare sau de munte sau de excursii la ţară.

Interesant este de constatat că intre anii 1950 şi 1980 când s-au “democratizat” vacanţele, francezii se deplasau mai puţin pe diferitele trasee alese. Ei făceau în medie cam 5 kilometri pe zi, fie că se deplasau cu trenul, cu maşina, cu bicicleta sau pe jos. În prezent însă asistăm la o accelerare a mişcării, francezii parcurg în medie, în cursul vacanţelor de vara, cam 40 de kilometri pe zi. Imposibil să nu-ţi pui în consecinţă întrebarea: sunt mai reuşite vacanţele în zilele noastre, când turistul aleargă de colo-colo, decât cele de acum 40 sau 50 de ani, când omul plecat în vacanţa se deplasa mai puţin dar avea mai mult timp pentru a dialoga cu natura?

Iată şi încă o constatare în ce priveşte Franţa: deşi la televizor ne sunt arătate imagini cu sute de kilometri de ambuteiaje în zilele marilor plecări în vacanţă, nu toată lumea are parte de acest moment de fericire. Oricât de incredibil ar părea, în ţară care a inventat vacanţele în masă, 40 la sută din populaţie nu pleacă nicăieri niciodată. Cine sunt aceşti oameni?  Sunt persoane vârstnice, multe femei singure sau mame care nu-şi pot permite luxul vacanţelor, plus o întreagă populaţie ieşită din imigraţie care se află şi ea într-o situaţie de precaritate.

Să mai reţinem în încheierea acestui dosar faptul că în această perioadă de criză preşedintele Nicolas Sarkozy a optat şi el pentru… vacanţe mai modeste. Ca să dea un bun exemplu… N-a mai plecat în Statele Unite, nu s-a mai dus pe cine ştie ce iaht al vreunui patron miliardar… Nu, s-a dus pe malul Mediteranei la Cap Nègre unde familia soţiei sale, Carla Bruni, posedă o casă de vacanţă…

pasiune pentru cai

Pasiunea pentru cai, pentru cursele de cai si pentru pariuri nu se dezminte în Franta. Sà retinem însà un lucru pe care putini francezi îl stiu: hexagonul detine recordul mondial absolut în materie de numàr de hipodroame: mai precis 251, distribuite pe întregul teritoriu, în orase mai mari sau mai mici, majoritatatea lor avînd statut de statiuni de odihnà. Pentru amatorii de comparatii, mai putem spune cà jumàtate din hipodroamele existente în Europa se aflà… în Franta. Trei sunt regiunile care concentreazà cea mai mare “activitate” la acest capitol: regiunea parizianà în primul rînd, dupà care urmeazà Normandia si Valea Loarei, care detin si un numàr record de herghelii si crescàtorii de cai.

Parisul dispune de douà mari hipodroame aflate în cele douà pàduri mitice care îl încadreazà, la est si la vest, Bois de Boulogne si Bois de Vincennes. Turistii care vin la Paris nu se prea duc, din pàcate, la curse de cai… pentru cà dacàn s-ar duce ar vedea un spectacol uman cu totul si cu totul extraordinar. Existà, în primul rînd, o elità care se mai duce la cursele de cai în costume… adecvate, domnul cu joben si redignota, doamna arborînd pàlàrii fanteziste… Dar existà, mai ales, plàcerea francezilor de a merge la cursele de cai în familie, nu atît petru a paria, cît pentru a admira caii, atelajete si jokeii, si pentru a picnica apoi în preajma hipodromului. Cel mai spectaculos hipodrom este, spun specialistii, cel de la Vincenne, care gàzduieste anual 1200 de curse, altfel spus el este animat timp de 150 de zile an. Creat în 1879, acest hipodrom dispune de o pistà ovalà de aproape doi kilometri, unde sunt disputate cîteva mari concursuri hipici, printre ele Premiul Frantei, si tot aici au loc curse nocturne de mare frumusete. O altà cursà importantà disputatà la Vincenne este Marele Premiu al Americii, creat în 1920, ca omagiu adus participàrii trupelor americane la primul ràzboi mondial… Pentru a avea o idee de cum functioneazà lumea pariurilor, imaginativ-à cà în 2006, de exemplu, pe hipodromul de la Vincenne amatorii de curse au scos din buzunare suma de 40 de milioane de euro pentru a-si satisface aceastà pasiune. Dintre hipodroamele din provincie devenite faimoase se numàrà cel de la Dauville, statiune pe malul Atlanticului în Normandia, si cel de la Vichy, altà satiune celebrà situatà pe un afluent al Loarei. Inchei aceastà scurtà incursiune în universul curselor de cai si al hipodroamelor cu cîteva date istorice: Regelui Sooare, deci lui Ludovc al XIV-lea i se datoreazà împàmîntenirea acestei pasiuni hipice: el este cel care a lansat, de prin 1651, moda si pasiunea curselor de cai. Iatà deci cà de mai bine de 350 ani caii aleargà pentru bucuria spectatorilor si emotia amatorilor de pariuri, dintre care unii, trebuie spus, se mai si ruineazà la curse…

Hotărât lucru, actuala criză economică a lovit puternic în toate sectoarele de activitate, inclusiv în… industria sexului.

Iată, de exemplu, această operaţiune de marketing care s-a născut pe pământ anglo-saxon: unele magazine nu mai afişează preţurile la unele produse iar cumpărătorul este invitat să plătească… atât cât poate. “Pay what you want”, aşa sună pe engleză această formulă, prin care cumpărătorul potenţial este invitat să evalueze el însuşi preţul.

S-ar părea că formula a avut un anumit succes şi a readus forfota şi febrilitatea comercială în unele magazine şi unele restaurante.

Un patron de restaurant din oraşul Marsilia declara pentru Agenţia France Presse: “am introdus această formulă o dată pe săptămână, în fiecare miercuri, pentru că eram exasperat să-mi văd restaurantul mereu gol. Formula i-a incitat pe clienţi şi, brusc, mi-am văzut din nou restaurantul foarte solicitat…” Patronul mai povesteşte cum, pentru un meniu care valora 15 euro, clienţii plăteau între 7 şi 10 euro… În schimb, consumau mai multă băutură şi… reveneau în restaurant în alte zile ale săptămânii, când preţurile erau fixe…

“Pay what you want” (plăteşte cât vrei) este o formulă care începe să fie eficientă şi pe internet. Un “site” de vînzări englez, foarte cunoscut, BradAlley, a organizat între 6 şi 10 mai o vastă operaţiune de “lichidare” comercială a peste zece mii de articole de modă, preţurile urmând să fie stabilite de cumpărători, de la un euro în sus, însă…

Interesant este şi acest fapt divers venit tot din Anglia… o englezoaică s-a supărat pe magazinul Mark & Spancer pentru că… preţurile sutienelor de talie mare, sau maximă, sunt cu cel puţin 2 euro mai scumpe decât cele de talie… normală, sau mică. Nu e normal, şi-a spus femeia, posesoare bineînţeles a unor sâni cu un volum important. Drept pentru  care a iniţiat o petiţie pe internet, semnată la această oră de zece mii de persoane (nu ştim dacă printre ele sunt şi bărbaţi), petiţie prin care magazinul Mark & Spencer este somat să introducă un preţ unic la sutiene. Patronii celebrului magazin de lenjerie au reacţionat însă negativ: sutienele de talie mare, au spus ei, costă mai mult pentru că pur şi simplu conţin mai mult material şi presupun o mai mare cantitate de muncă, plus o tehnologie specială… Bănuiesc însă că bătălia englezoaicelor pentru sutiene cu preţ unic (indiferent de talie) va continua…

Tot legat de criză, într-un registru mai tragic însă, vă propun să ghiciţi ce ar putea reprezenta o imagine în care vedem un şerif înaintând cu pistolul în mână printr-un apartament total răvăşit, unde mobilele şi obiectele, câte au mai rămas, par abandonate, răsturnate, împrăştiate… Orice om căruia îi cad privirile pe această fotografie ar fi tentat să spună, la prima vedere, că respectivul şerif american, care ţine pistolul cu ambele mâini, se află în urmărirea unui bandit sau a unui hoţ. Explicaţia este însă alta: şeriful nu face decât să se asigure că foştii proprietari ai apartamentului au părăsit cu adevărat locul, după o expulzare forţată ca urmare a crizei subprimelelor… Să mai notăm că această imagine surprinsă de un artist fotograf pe nume Anthony Suau a fost recompensată cu titlul de Fotografia anului 2008, altfel spus a primit marele premiu în februarie anul acesta din partea juriului care acordă cele mai importante premii pentru fotografii de presă, World Press Photo Awards.

Închei această serie de insolite pe fond de criză cu o informaţie care “s-a scurs” până la Paris după recenta vizită efectuată la Madrid de şeful statului francez Nicolas Sarkozy împreună cu soţia sa Carla Bruni. Regele Juan Carlos al Spaniei a vrut să-i trimită lui Nicolas Sarkozy la aeroport o limuzină luxoasă de tip Rolls Royce… Şeful statului francez a spus însă NU, şi a preferat o maşină mai modestă. El s-a gândit probabil că pe timp de criză un Rolls Royce prea bate la ochi…

Hotărât lucru, actuala criză economică a lovit puternic în toate sectoarele de activitate, inclusiv în… industria sexului. Şi cum aproape toate întreprinderile solicită acum ajutorul statului pentru a rămâne pe linia de plutire, aşa au făcut în Statele Unite şi doi mari producători de filme porno, Larry Flint şi Joe Francis: au cerut un ajutor de 5 miliarde din partea Congresului American. Şi de ce nu, în definitiv?

Argumentele lor sunt foarte “solide”. Sănătatea Americii nu depinde numai de buna funcţionare a băncilor şi de vitalitatea industriei automobilului, spun ei. Fără sex, americanii riscă să se sufoce, de altfel americanul este mai degrabă capabil să se descurce fără automobil decât fără “produsele” industriei de sex, mai arată cei doi patroni citaţi mai sus…

Şi în Germania patronii acestui sector îşi întorc privirile spre stat. Uwe Kaltenberg, reprezentând “Federaţia comerţului erotic”, declară într-un interviu că un asemenea ajutor ar fi “judicios”, cu atât mai mult cu cât industria sexului în Germania este un sector compus din întreprinderi mici şi mijlocii, deci cu atât mai fragilizate în context de criză… Uwe Kaltenberg mai afirmă, citez din interviul ei apărut într-un ziar regional, că un ajutor din partea statului ar putea salva multe locuri de muncă în acest sector şi ar putea sprijini de asemenea “formarea profesională”…

Din presa elveţiană aflăm că prostituatele din zona Genevei se plâng în ultimul timp de scăderea numărului de clienţi. Mai mult decât atât, spune ele, clienţii care totuşi consumă serviciile sexuale ale prostituatelor au început să negocieze preţul… Ceea ce nu se întâmpla în trecut, tarifele erau fixe şi bine cunoscute pentru fiecare tip de prestaţie. Supărată de această nouă atitudine a clienţilor, o prostituată declara: “dar nici eu nu le mai ofer timpul şi atenţia de altădată, când eram dispusă să le ascult toate pălăvrăgelile şi doleanţele…”.

În orice caz, în industria sexului asistăm la adevărate “mutaţii”, la apariţia de noi tendinţe şi la un fenomen de adaptare la criză, spun specialiştii. Observatorii constată, de exemplu, o scădere a activităţii în casele de toleranţă de la Berlin şi Praga, dar o intensificare a unui turism sexual “low cost” în Spania… Cotidianul spaniol EL MUNDO, care analizează această tendinţă, arată că la Madrid sau la Barcelona preţurile prestaţiilor sexuale au devenit atât de “atractive” încât sfidează orice concurenţă… De unde reflexul multor “turişti sexuali” europeni (şi s-ar părea că ei sunt mai numeroşi decât ne imaginăm noi) de a nu mai merge ca de obicei în Thailanda (prea departe, prea scump transportul cu avionul) şi de a prefera Spania. În definitiv, Spania este şi ea o destinaţie “exotică”, o ţară cu soare… EL MUNDO scrie deci despre aceşti noi turişti sexuali care îşi plătesc, la sfârşit de săptămână, în acelaşi timp o scurtă vacanţă în diverse oraşe spaniole, dar şi o “partidă de sex”.

Zborurile de tip “easyjet”, la preţuri “discount”, sunt nenumărate, apoi turistul sexual îşi închiriază o cameră de hotel şi profită de “soldurile” oferite în materie de servicii sexuale.

Interesantă este în acest context şi evoluţia… limbajului jurnalistic. În revista L’Express apărută pe 23 aprilie este descris un nou fenomen foarte “shocking” la Londra şi în Marea Britanie în general, unde s-au înmulţit acele baruri numite “strip-pub”. Pentru că pe fond de criză au apărut stripteuzele “low-cost”. Altfel spus, ceea ce n-a văzut Parisul poate fi văzut acum la Londra, adică un striptease care nu costă mai mult decât o bere. Iar fenomenul se numeşte “fast fantasy”, adică fantasmă rapidă. După “fast food” iată deci şi conceptual de “fast fantasy”.

La Paris par însă să prolifereze acum aşa numitele “écoles de sensualité” (şcoli de senzualitate) unde clienţilor li se propun printre altele cursuri de striptease pentru uzaj nu atât profesional ci destinat vieţii de cuplu. Pentru că pe timp de criză, ne mai explică specialiştii, se manifestă aşa-zisul “reflex de nid” (reflex de cuib), adică oamenii se refugiază la ei în pat, eventual în doi, de unde, ne mai asigură aceşti observatori ai fenomenului, creşterea vânzărilor la prezervative şi frecventarea masivă a site-urilor erotice pe Internet. S-ar părea că aşa s-a întâmplat în Statele Unite şi după atentatele de pe 11 Septembrie 2001, în perioada imediat următoare s-a înregistrat “un reflex de cuib” şi au explodat vânzările de prezervative şi “sex toys” (accesorii sau jucării sexuale).

Că oamenii se refugiază în viaţa sexuală pe timp de criză ne-o confirmă şi revista Le Nouvel Observateur cu data de 23 aprilie. O revistă care dedică un dosar întreg practicilor sexuale ale francezilor cu câteva sfaturi dintre care unul apare oarecum chiar pe copertă, deasupra unei fotografii reprezentând un posterior (nu ştim dacă este de femeie sau de bărbat) dar pe care o gură abundent rujată a depus un sărut… S-ar părea că revista cu simpatii de stânga ţine să le comunice francezilor următorul mesaj: nu vă lăsaţi doborâţi de criză, faceţi sex pentru că este bine pentru creşterea moralului şi pentru… sănătate. Mărturisesc faptul că n-am văzut niciodată în Franţa o astfel de deviză (”sexul rimează cu sănătatea”) pe coperta unei publicaţii din categoria celor “serioase”. Ceea ce nu înseamnă că aş fi împotriva acestei idei care pluteşte acum în aer, şi anume lupta împotriva crizei prin intensificarea vieţii sexuale… Şi pentru că vorbeam de devize, iată încă una, apărută în Marea Britanie: “Fuck the recession” (recession – recesiune).

Să vorbim despre… peripeţiile unui craniu. Şi nu este vorba despre orice craniu, ci despre craniul marelui filozof francez René Descartes. Povestea acestui craniu n-ar fi revenit în actualitate dacă nu s-ar fi amestecat într-o veche polemică primul ministru, François Fillon.

În prezent, craniul lui René Descart este “găzduit” de Muzeul Omului de la Paris. Premierul francez a afirmat însă recent că această importantă relicvă a patrimoniului filozofic francez şi-ar avea mai degrabă locul în muzeul celui mai faimos liceu militar din Franţa, situat în localitatea La Flèche, unde René Descartes a lucrat de altfel câţiva ani.

Fraza pe care a pronunţat-o a fost însă incendiară, pentru că Muzeul Omului a reacţionat imediat strigând: nu dăm craniul… decât, dacă, dacă… va fi depus eventual la Panteon… De altfel François Fillon s-a retractat şi a afirmat că nu se mai amestecă în această afacere.

Pentru că, de fapt, mai multe instituţii ar dori să deţină acest craniu, începând cu oraşul natal al lui Descartes situat în regiunea Touraine.

Povestea craniului este însă extrem de lungă, aşa că iată, pe scurt, filmul evenimentelor, extras dintr-o depeşă a Agenţiei France Presse.

Totul a început pe 11 februarie 1650, ziua morţii lui Descartes. El a murit de fapt în urma unei pneumonii pe care a făcut-o la curtea reginei Cristina a Suediei, întrucât nu era obişnuit cu frigul de acolo. După înmormântarea sa, la Stockholm, cu toate onorurile cuvenite unui geniu, cineva însă i-a furat craniul. Profanarea mormântului nu a fost descoperită decât 16 ani mai târziu, când resturile pământeşti ale lui René Descartes au fost transferate în Franţa, dar fără craniu. Între timp, craniul filozofului a început să “circule” în Suedia de la un colecţionar la altul, fiind vândut de fapt cu preţuri din ce în ce mai mari… Cel puţin şase astfel de colecţionari au fost identificaţi de istorici, şi nu le-a fost greu pentru că fiecare nou proprietar al craniului şi-a marcat de fapt numele pe el.. probabil din dorinţa de a deveni în felul acesta nemuritori, în lipsa altor merite.

La începutul secolului al XIX-lea, craniul celui care lansat celebra formulă “cuget deci exist”, a fost vândut la licitaţie şi cumpărat de un chimist membru al Academiei Franceze. Din mâna acestuia, craniul a ajuns la Muzeul de Anatomie Comparată şi Paleontologie de la Paris, şi apoi la Muzeul Omului.

Tot ce putem spune este că iniţiatorul raţionalismului în filozofie nu a avut parte de odihnă post-mortem terestră… Lumea este pasionată şi fascinată de cranii, iar uneori unii cred că, analizându-le, află şi misterul geniului…

Morbidă speranţă pentru că natura este mai subtilă la acest capitol, iar din analiza unui craniu nu aflăm nimic despre cum s-a putut structura o operă literară sau un sistem filozofic…

Închei prin a constata că multe muzee din lume exhibă cranii celebre, o altă formă de morbiditate. Există şi o glumă legată de această practică. Un străin întreabă pe cineva la Paris: nu ştiţi unde pot să văd craniul lui Voltaire? La care i se răspunde: craniul de copil al lui Voltaire este expus la Luvru, craniul său de adult este însă la Londra, iar craniul său de om bătrân la Muzeul Ermitaj de la Sank Petersburg.