Pentru mine, ceea ce se numeşte �perioada interbelică" începe, în literatură, la o dată precisă: 19 aprilie 1919. Este ziua apariţiei primului număr din Sburătorul, semnalul prin care literatura îşi reintră în drepturi. Într-un interviu acordat cîţiva ani mai tîrziu de E. Lovinescu lui I. Valerian (Viaţa literară, martie, 1926), criticul afirmă despre prima serie a Sburătorului: �Am făcut din ea o tribună exclusiv literară atunci cînd nimeni nu se gîndea la literatură. Ne-am menţinut în cadrele producţiunii pur literare cu intenţia fermă de a face educaţia artistică a publicului, ignorînd clevetirea sau harţa. La sfîrşit n-am uitat să accentuăm că o revistă nu are numai datoria de a publica scriitori consacraţi, ci trebuie să descopere talente noi, pregătind astfel o nouă generaţie literară (s.m.)".
Primul volum al însemnărilor lui Lovinescu (Agende literare, I, Ed. Minerva, 1993, ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Alexandru George) cuprinde intervalul 1923-1926. Tabloul istoriei literare în fierbere, este, practic, de nerecunoscut în raport cu cel rece, de astăzi, al valorilor consacrate şi este pasionant să urmăreşti, pe viu, primele 42 de şedinţe ale cenaclului lovinescian, în care scriitorii noştri �de manual" sînt încă tineri necreditabili, în timp ce inşi astăzi uitaţi sînt puşi în efigie. Camil Petrescu este exclusiv poet şi-şi încearcă norocul în dramaturgie, piesele lui sînt încă la actul I şi nu au nume definitive, Vladimir Streinu este tot poet, cu impulsuri critice excesive, Ion Barbu e un ins dezechilibrat cu poeme socotite slabe sau incomprehensibile, Hortensia Papadat-Bengescu citeşte nuvele şi îşi conturează personaje din romane fără nume. Apare şi problema doamnei invizibile, misterioasa T., căreia Lovinescu îi răspunde în Cetatea literară şi a cărei identitate agendele nu o mai dezvăluie. Singurul care-şi seamănă este Tudor Vianu, încă din tinereţe grav, sever, cu o gîndire logică şi un discurs elegant. Personaj principal al cenaclului şi poate singurul prieten adevărat al criticului din această perioadă este Felix Aderca, scriitor proteic, extrem de talentat, pe care istoria literară l-a aşezat azi la margine. Pe lîngă aceştia, o mulţime de alte nume, unele cunoscute, altele care nu se mai pronunţă azi niciodată în lumea literară.
Cum arată o şedinţă obişnuită la cenaclul lui E. Lovinescu ? Duminica după-amiază, la locuinţa criticului se adună în jur de 15-20 de scriitori. (Se sună oare la uşă şi jupîneasa are de primit, rînd pe rînd, 15-20 de pălării şi de umbrele ? Se lasă uşa descuiată şi fiecare intră singur? Sînt amănunte pe care agendele nu le conţin). Apoi încep lecturile.
Şedinţă interesantă. Ticu Archip citeşte Ca să poată muri a lui M.M.-Verghi - bucată excelentă; apoi Film de tramvai a doamnei H. P.-Bengescu - impresie incertă la început, zgomotoasă la urmă, cînd s-a ştiut autoarea. Brăescu două nuvele: Socoteală (ţărănească - bună), Invitaţie - succes mare. Silviu o schiţă ovreiască - insesizabilă. Poezii Valerian şi Nikita...
Mare lecţie de morală lui Valerian. Pamfletarul Rebreanu împiedică pe Ştefănescu să-şi citească piesa. Îmi aduce pe Adam şi Eva. (Duminică, 26 april 1925)
Şedinţele cenaclului lovinescian au cu totul alt aer decît cele ale cenaclurilor de mai tîrziu. Se citesc atît inedite, cît şi texte deja publicate, bucăţi moderniste sau avangardiste şi proze tradiţionaliste. Se întîmplă ca audienţa să asculte şi cîte un articol foarte critic refuzat de o gazetă sau alta, la adresa unui confrate. Adeseori cel care citeşte nu este autorul textului, iar acesta din urmă poate fi declarat de la început sau rămîne incognito. Fiecare şedinţă este foarte bogată în oferte: proză, eseu, poezie, critică, traduceri (!) şi mult teatru. Publicul avea mai multă răbdare, probabil, în anii 20 ai secolului 20, nu numai pentru că lectura dura mult, dar şi pentru că eseul, critica, şi teatrul sînt mai greu de ascultat decît poezia sau proza. Uneori se citesc poeme pentru albumul Monicăi (care e la o vîrstă de luat pe genunchi; oare mai există acest album?), iar amfitrionul notează obiectiv dacă producţia dedicată fiicei sale e bună sau e ratată. Urmează discuţiile. Criticul apreciază comentariile de calitate - Camil Petrescu are talentul de a anima discuţia - dar e deranjat de polemicile agresive. O asemenea seară violentă a fost, de pildă, cea din 27 ian. 1924, cînd, după un început de şedinţă �plată", atmosfera a devenit �houleuse şi antipatică" din vina ostilităţii excesive a cuplului critic Cioculescu-Streinu şi a �incomprehensiunii zgomotoase" a lui Rebreanu. Cîteva luni mai tîrziu, o şedinţă începută �morn" se sfîrşeşte �cu mare tămbălău, prin polemica Camil Petrescu - Murnu" pe tema necunoaşterii limbii române. În schimb la 25 ianuarie 1925 are loc �cea mai armonioasă şedinţă", cu �o întrecere de virtuozitate de lectură": Brăescu, proză proprie, Cella Delavrancea din M.M. Verghi, G. Murnu din Odiseea, şi Sanda Movilă, Voronca, Milcu, poezii proprii. Dacă în comentariile pe viu Lovinescu va fi fost mai răbdător, în notele intime calificativele lui sînt scurte şi categorice: �piesă extrem de slabă", (Scăenaru), �neant" (Sanda Movilă), �relativ mediocru" (Brăescu), �extrem de interesant" (Vianu). Întotdeauna şedinţa de duminică se sfîrşeşte cu o cină la care sînt cel puţin trei-patru invitaţi şi la care discuţiile literare continuă. În afară de zilele de duminică, mai toate după-amiezele criticului sînt pline cu literaţi şi manuscrise noi, care aşteaptă un cît de mic semn de încurajare. Primăvara unele întîlniri se încheie cu o plimbare prin Cişmigiul aflat la cîţiva paşi de casa Lovinescu.
Deşi notaţiile sînt sumare, în acest prim volum ele au destulă carne pentru ca figurile breslei literaţilor şi episoadele vieţii lor să fie pline de noutate pentru cititorul de azi.
Zi grea: la dejun d-na şi I. Petrovici (sosit la 2 fără un sfert). Scenă penibilă cu o pălărie schimbată la Averescu. Totul ţigăneşte. Şedinţă briliantă. I. Barbu citeşte o poezie care place. O rupe, o declară idioată şi pleacă. Tip anormal. Aderca citeşte cu mai puţin succes un fragment din Omul descompus; Sanda Movilă, o schiţă slabă [...]. La masă - H. P.-Bengescu, N. Davidescu, Camil Petrescu (Duminică, 25 mai 1924).
Sînt cîteva porecle şi calificative pe care Lovinescu le inventează sau le preia în notele sale: Camil Petrescu e numit Don Camillo, Camil Baltazar devine, cînd umblă cu vorba de la unul la altul, �Megafonul Baltazar", cînd vin împreună, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu sînt �Dioscurii", în fine, există �tînărul imbecil Bilciurescu" sau �tînărul imbecil Stoiculescu", îndeobşte foarte insistenţi şi reapăruţi �fără rost" alături de o mulţime de alţi nechemaţi. Într-o vreme, criticul consemnează lîngă nume, de cîte ori un scriitor nu îşi respectă promisiunea, calitatea de �om de litere şi de cuvînt". Tot prin antifrază este numit, de la un punct încolo şi Camil Petrescu, mereu mai modest.
Figura cea mai pitorească este, în agende, Ion Barbu. Prima lui apariţie, după o lungă lipsă, nu-l încîntă pe critic: �Reapariţie senzaţională dar dezagreabilă: I. Barbu! O îndrăzneală care m-a deconcertat, slăbit; inteligent; complect descompus sufleteşte; egoist; a părăsit orice preocupare serioasă; împinge cabotinismul pînă a mă pune să-l sfătuiesc de trebuie să se călugărească ori... să se însoare. Prevăd perturbaţiuni". Sosirea se petrecuse într-o luni, aşadar nu în plen. O anume anxietate însoţeşte, într-adevăr, toate întîlnirile dintre critic şi poet, fie ele petrecute în particular, fie la şedinţele de duminică. Astfel, în ziua în care Barbu îi citeşte lui Lovinescu �o poezie asupra cîinelui Fox" ( se va numi In memoriam), criticul notează intrigat: �Bardul ăsta e grotesc şi poseur. E ortodox. Declară că bunicul lui era ţigan - deci vrea să facă ţigănie literară: singurul poet e Anton Pann! O derezonare continuă, deşi mai mult din poză!". Tot cu teamă se aminteşte înclinarea către opiu, eter şi cocaină a poetului, iar trecerea acestuia pe la sanatoriul de boli nervoase îi prilejuieşte o dublă remuşcare: �Gafa mea cu Barbu - arătîndu-i versurile lui reproduse în Fata-sport - cu adausul că "autorul a fost la casa de nebuni". [...] Pe ploaie torenţială: Vladimir Streinu - îi povestesc gafa cu Barbu, făcînd altă gafă: şi el a trecut pe la Mărcuţa".
Cum criticul avea casă deschisă, iar grădina literaturii cuprinde destule figuri bizare, se întîmplă ca oamenii care-l vizitează să i se pară dubioşi şi gata de orice. Dar surprizele mari vin tot de la cunoscuţi: �Elementul senzaţional e scrisorica lui Baltazar de la poliţie: arestat pentru cleptomanie! M-am dus cu C. Petrescu la poliţie: fusese eliberat... La Socec aflu trista veste a cleptomaniei. Teancuri de cărţi confiscate! Ce atitudine să iau? " A doua zi chiar, criticul îl primeşte pe Baltazar, o primire foarte rezervată, căci nu i se adresează cuvîntul (de faţă mai erau doctorul Dorian şi Hortensia Papadat-Bengescu) şi apoi notează �Am devenit gazdă de hoţi". Cazul Baltazar va fi dezbătut cu alţi cenaclişti şi, probabil, se încheie în favoarea acestuia căci prezenţa lui nu lipseşte din casa Lovinescu. Episodul cleptomaniei datează din primăvara lui 1924. Cu cîteva luni mai înainte, la 25 noiembrie 1923, venise vestea sinuciderii aceluiaşi Baltazar, iniţial dată ca sigură (�cîţiva prieteni au venit cu flori şi un discurs. Brăescu a venit să-i anunţe moartea"), apoi dezminţită. În aceeaşi perioadă, mai precis la 23 noiembrie se sinucisese Urmuz, dar evenimentul nu pare să ajungă la apropiaţii lui Lovinescu. Şi totuşi, într-una din şedinţele primăverii lui 1924, alături de poeziile lui Barbu, se citesc în casa lui Lovinescu �absurdităţile lui Urmuz".
Evenimentele literare din viaţa criticului nu sînt însă numai contrariante, deşi acestea abundă, transformînd aproape însemnările într-un Mes poisons de tip Sainte-Beuve. Pe cele luminoase, Lovinescu le pune în chenar. Astfel de notaţii cu ramă sînt: �Luni, 19 nşoiembrieţ: Azi la ora 9 dimineaţă, după mari dureri, s-a născut Monica" sau �Marţi, 25 dec.: Ziua apariţiei volumului IX de Critice" sau �Joi, 3 iulie ş1924ţ: Azi ora 10 am isprăvit volumul I al Istoriei civilizaţiei române, lucrare începută, ca redactare, la 13 marte 1924". De curînd, dl Z. Ornea discuta problema jurnal vs. agendă, comentînd la cronica ediţiilor volumul IV al însemnărilor lovinesciene, recent apărut. Formează însemnările lui Lovinescu din volumul I un jurnal? Răspunsul la această întrebare săptămîna viitoare.
