«
»

Bismarck

Articol aparut pe 14:06:2012, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii

Autor: GEORGE CRISTIAN MAIOR

S-au scris sute de carti si poate mii de studii si articole despre aceasta personalitate, Otto von Bismarck. Ultima mare biografie este cea scrisa de Jonathan Steinberg, aparuta la Oxford University Press, peste 500 de pagini dedicate vietii si operei politice ale acestui om. Oare de ce intereseaza, de ce mai fascineaza si astazi, la mai bine de un secol de la moartea sa? Raspunsul e simplu si complicat, în acelasi timp. E vorba de fascinatia liderului, a omului de stat, a carui opera si ale carui realizari sunt testate direct în vâltoarea si scurgerea tumultuoasa a istoriei, singura care poate identifica geniul într-o profesie inexorabil supusa oportunismului, uneori cinismului si, prin acestea, tristetii: politica.
Bismarck a fost, asadar, un adevarat om de stat, pentru ca s-a putut ridica deasupra circumstantelor istoriei, a opiniei publice, a partidelor, a societatii chiar, în realizarea unor scopuri extraordinare pentru o tara si, pâna la urma, pentru un continent – Europa. E interesant ca, cel putin din doua perspective, Bismarck poate si astazi sa ofere o lectie de arta si stiinta a guvernarii si conducerii strategice. Prima ar fi legata de conducerea statului si de administrarea sa. A doua, de orientarea diplomatiei, a razboiului si, în final, de crearea unui anumit model de asigurare a ordinii si pacii internationale (centrata, în acea perioada, pe Europa). În timpuri de criza, mai ales, aceste doua perspective definesc cel mai clar diferenta dintre omul politic si omul de stat. Iar acum se vede clar ca secolul al XXI-lea a debutat sub semnul crizei, al crizelor si ca, din pacate, mai multi oameni politici decât oameni de stat au fost la cârma natiunilor în astfel de momente extraordinare, când e nevoie de gândire strategica, de alegeri politice si strategice dificile, de decizii si optiuni fundamentale ce pot face imediat diferenta dintre dezastru si succes. De aceea, poate, Bismarck este atât de actual. De aceea apar, poate, în continuare monografii despre Bismarck, cum este aceasta a profesorului Jonathan Steinberg.
Sunt si aspecte luminoase si multe umbre în stilul si metoda bismarckiana de abordare a celor doua domenii mentionate: politica interna si politica externa a statului. Oricum, ele ne arata ce înseamna posibilitatile politicii, dar si care sunt limitele sale. În fond, Realpolitik este o inventie a lui Bismarck: capacitatea de a naviga prin apele tumultuoase ale istoriei, de a întelege permanent fortele aflate în miscare, fluiditatea lor, uneori ciocnirea lor violenta, de a întelege relatia complicata dintre obiective si resurse, dintre interese si simple ambitii utopice, dintre posibilitati si blocaje, de a discerne tendinte din masa uriasa si adesea haotica a evenimentelor. Mai mult (si aici vad o explicatie pentru ceea ce denumeam mai sus „tristetea politicii“), e vorba de o demarcatie între faptele si circumstantele practice – care constituie materia prima a istoriei politicii si dorintele morale, abstracte, conceptiile sentimentale, proclamatiile de virtuozitate etica ce pot crea într-adevar iluzii frumoase dar, în acelasi timp, periculoase în lupta continua si dura cu fortele ce definesc la nivel structural o anumita realitate-sociala, politica, strategica. Dupa cum spunea însusi Bismarck: „Politica nu este o stiinta bazata pe logica; este capacitatea de a alege întotdeauna, în fiecare instanta, în conditii care se schimba constant, solutia cea mai putin daunatoare, cea mai utila, sau politica este mai putin o stiinta si mai mult o arta. Nu este un domeniu care poate fi învatat. Trebuie sa ai talent pentru politica. Chiar si cel mai bun sfat devine nefolositor daca nu este pus în practica corespunzator.“ Aceasta ar fi un soi ales de gândire strategica clasica, în stare pura, care încearca permanent sa surprinda tabloul, nuantele sale, culorile si adâncimea peisajului, capturând în acelasi timp miscarea personajelor. O gândire strategica ce porneste, însa, nu de la marete obiective îndepartate, ci de la amanunte, de la ziua de azi, decizia de azi, evenimentele de azi, curgând apoi – uneori imprevizibil – spre durata lunga, spre marile tinte strategice. Care e interesata de rezultatul practic, singurul ce poate schimba într-o clipa destine ale oamenilor, ale natiunilor. Îi placea, astfel, sa spuna ca „evenimentele sunt mai puternice decât planurile oamenilor“ si ca „omul nu poate crea curentul evenimentelor; el poate doar sa pluteasca cu el si sa vâsleasca“. Aceasta nu înseamna ca Bismarck nu avea conturat planul strategic, ci doar ca îsi lua întotdeauna marja necesara pentru adaptarea acestuia la diversele posibilitati si probabilitati generate de circumstante, de evolutia situatiilor, de oportunitati sau eventualele schimbari, adesea bruste, ale parametrilor initiali. Avea, cu alte cuvinte, rabdare pentru atingerea scopurilor sale, pentru alegerea „timpului si locului bataliei“, cum ar fi spus un ilustru urmas al sau, Winston Churchill. Însusi Bismarck afirma odata ca „ne putem da ceasurile înainte, dar timpul nu va curge mai repede cu aceasta“. Aceasta gândire strategica avea sa-i permita flexibilitate si era apta sa genereze permanent optiuni, spatiu de joc, alternative, care sa nu creeze fundaturi, blocaje insurmontabile, „caci nu poti juca sah daca 16 din cele 64 de patrate sunt interzise de la început“.
Care au fost, însa, marile obiective politice si strategice ale lui Bismarck?
În primul rând, a fost vorba de unificarea Germaniei – înfiintarea, asadar, a unui stat, dintr-o puzderie de state si statulete germane ce ocupau marele teritoriu al Europei Centrale – apoi, de consolidarea si modernizarea sa si, în final, de crearea unui sistem politic european echilibrat si stabil, capabil sa armonizeze cât de cât interesele divergente sau, în cel mai bun caz, diverse ale marilor puteri ale vremii – Anglia, Franta, Rusia, Austria si Turcia. O adevarata revolutie politica si diplomatica, desfasurata pe parcursul a numai noua ani, pe care autorul acestei biografii o caracterizeaza pe buna dreptate „cea mai mare realizare diplomatica si politica a vreunui lider din ultimele doua secole, având în vedere ca Bismarck a atins toate aceste obiective fara a recurge la comanda militara, fara a avea de partea sa o majoritate parlamentara, fara sprijinul unei miscari de masa, fara experienta prealabila de guvernare si în pofida respingerii la nivel national a numelui si a reputatiei sale“.
În final, în anii care au urmat, Bismarck a putut sa genereze, dupa cum spunea inspirat cineva, un sistem gravitational perfect în universul politic international, în care fiecare stat sa aiba orbita sa, într-un echilibru si o miscare induse, apte sa evite coliziunea, catastrofa, ciocnirea cu consecinte apocaliptice. Este o lectie majora pentru politica ordinii internationale a secolelor al XX-lea (secol ce a fost fundamental bulversat de asemenea ciocniri) si al XXI-lea. Si nu ma mir ca un Henry Kissinger, de exemplu, îsi contura gândirea strategica asupra echilibrelor lumii, filozofia politica asupra universului international în secolul al XX-lea, în plin Razboi Rece (de confruntare majora între cele doua superputeri, Uniunea Sovietica si America), revenind la aceasta filozofie politico-strategica originara a lui Bismarck. Iata, un Bismarck bun pentru secolul al XX-lea, si un Bismarck aparent la fel de bun, dupa unii, si pentru lumea secolului al XXI-lea. Oare?
Revin aici la mostenirea lui Bismarck pe cele doua planuri majore mentionate mai sus – politica interna si diplomatie, razboi, ordine internationala. Într-o societate contemporana supusa tot mai mult rigorilor libertatii de exprimare, autocratismul lui Bismarck pare sa fie desuet si periculos în raport cu preceptele actuale ale democratiei. Si totusi, prestigioasa revista „Foreign Affairs“ consacra un eseu conceptului autocratic de conducere al lui Bismarck (pornind de la aceasta carte), remarcând proliferarea unui anumit concept autocratic contemporan de conducere în diverse state – Rusia, China sau Venezuela, de exemplu, unde lideri puternici si autoritari au încercat sa verticalizeze si sa concentreze puterea, profitând de criza, de nevoia de autoritate, de stabilitate si de asertare a identitatii interne si externe a statelor într-o lume actuala dinamica si adesea imprevizibila. Aceasta fara sa renunte, în mod pervers, la aparentele democratiei si ale unui pluralism controlat. Personal, consider comparatia fortata si, daca sunt de acord ca putem identifica germenii unui anumit concept de autoritarism si autocratie în leadershipul bismarckian, acesta ar trebui înteles contextual – istoric, politic, cultural sau militar. Bismarck a modernizat statul tânar german, a creat noi institutii, a introdus primul sufragiu universal pentru barbati din Europa, a introdus pentru prima data asigurarile sociale pentru mari categorii de muncitori, conducând, într-adevar, cu o mâna de fier un ansamblu politico-institutional, dar si social, dificil si complex. Nu consider ca ferocitatea lui politica evidenta, intransigenta, cinismul sau propensiunea sa continua spre conflict si lupta pot fi confundate, însa, cu dictatura. Aceasta pentru ca Bismarck nu a iesit fundamental din cadrele de legitimitate ale timpului istoric în care a guvernat, mai mult decât a facut-o marele sau rival, pe care în final l-a zdrobit militar si politic, Napoleon al III-lea, si cu siguranta nu mai mult ca tarii Rusiei, sau conducatorii tot mai rigizi ai Imperiului Austriac. E adevarat, geniul lui Bismarck a fost sa guverneze decenii bune, fara sa aiba o baza politica proprie (desi a început sub influenta juncherilor si a expresiei lor politice de tip reactionar-conservator), rând pe rând aliniindu-se sau „dezaliniindu-se“ cu catolici, liberali sau chiar social-democrati. Pentru el, politica nu a tinut neaparat de încorsetarea în ideologii fixe si doctrine, dupa cum însusi afirma odata în Parlament: „Adesea am actionat fara sa reflectez si în graba, dar când am avut timp sa gândesc, întotdeauna m-am întrebat ce e util, eficient, drept pentru patria mea… Nu am fost un doctrinar niciodata… Liberalismul, conservatorismul marturisesc ca sunt un lux pentru mine…“, tot el reflectând, la un moment dat, asupra faptului ca „multe drumuri duc la Roma, iar uneori trebuie sa guvernezi liberal, uneori dictatorial, nu sunt reguli eterne…“ E limpede, însa, ca „dictatorial“ însemna autoritar si nu avea conotatiile conceptului de astazi. Când a fost momentul, nu a ezitat sa lichideze politic privilegii apartinând propriei categorii sociale. Dupa cum nu a ezitat sa-si elimine politic adversarii, dar si prietenii politici, atunci când a simtit ca acestia devin o piedica în calea actiunii sale (cerea loialitate absoluta). A dat astfel dovada de o capacitate uluitoare de a manevra politic printr-o padure nesfârsita si densa de interese politice, presiuni de tot soiul, sau de a se strecura pe lânga si printre alte forte politico-institutionale si economice, dar si de o propensiune atavica spre generarea de crize si de solutii pentru a le depasi, în vederea realizarii scopurilor sale.
Din punct de vedere extern, a putut sa unifice un stat – Germania – în pofida adversitatii unor forte externe impresionante – Austria, Franta, Rusia – câstigând fulminant doua razboaie majore: cu Austria (1866) si Franta (1871), dar si lansându-se, apoi, în initiative diplomatice capabile sa asigure, o data, obiectivul unificarii, îndeplinit prin „foc si sabie“, apoi, stabilitatea si ordinea internationala a vremii si, cât a stat la putere, a reusit acest lucru cu o tenacitate si obstinatie demne de invidiat. Din razboinicul nemilos, devenise acum diplomatul perfect, obsedat de conservarea ordinii – a noii ordini – pe care el însusi o crease printr-o impresionanta desfasurare de muschi si forta militara.
Aici sunt de acord cu cei care vad în viziunea lui Bismarck un contur de concept pentru un echilibru rational al puterilor, apt sa previna razboiul si sa asigure securitatea, stabilitatea într-o asezare predefinita a intereselor strategice ale diferitilor actori internationali. Lumea internationala ideala (în masura în care putem folosi acest termen în cazul unui om practic precum Bismarck) e una a echilibrelor si a aliantelor complicate, dar solide, care nu trebuie sa iasa din simetria finala realizata, altfel exista întotdeauna riscul razboiului, al distrugerii. O spunea chiar el: „când am ajuns într-un port bun, ar trebui sa fim multumiti si sa cultivam, sa tinem la ce avem“. Paradoxal, iarasi, pentru un om care a fost etichetat în vreme ca promotor al doctrinei „prin foc si sabie“ (devenita, ulterior, „prin sânge si fier“). Tocmai aceasta teama nevrotica a lui de asimetrie în ordinea europeana, dorinta de cautare a pârghiilor pentru pastrarea cu vigilenta a unui sistem international (european) ordonat, a ramas si astazi o lectie a unui geniu politic în relatiile internationale. A unui om de stat.
În razboaiele dure pe care le-a purtat, a fost ajutat de generali capabili, precum subtilul Moeltke, seful statului major, care a creat o armata moderna, extrem de mobila si versatila, punând în practica cele mai moderne mijloace de mobilizare a trupelor, de deplasare rapida a acestora, de folosire eficienta, pentru acele vremuri, a comunicatiilor, dar si a strategiilor militare capabile sa surprinda militar si strategic. Vorbitor a sase limbi straine, iubitor de proza si poezie fina, Moeltke a ajuns la o asemenea arta a planificarii militare încât, fiind întrebat înaintea unei importante batalii cum de poate citi atât de linistit un roman de Oscar Wilde, a raspuns cu seninatate ca poate fara probleme, pentru ca în rest nu mai trebuie sa faca nimic din punct de vedere militar, decât sa apese pe un buton. „Doar trebuie sa apasam un buton“, ar fi afirmat cu o lejeritate dezarmanta Moeltke. Aceasta cu toate ca Bismarck a încercat sa-i subordoneze politic pe generali, întrucât nu-i placea lipsa de control în nicio sfera a statului. Nu i-a placut niciodata sa i se spuna de catre vreun militar ca „razboiul îl conducem doar noi si nu voi, politicienii“ si a încercat permanent sa se insinueze în planificarea si conducerea militara, uneori chiar agasând în momente critice. Dar a stiut sa ia deciziile strategice necesare, atunci când a fost vorba de necesitatea critica a unor aprobari de la cel mai înalt nivel politic.
Desigur, e important sa-l vedem si pe omul însusi, cu slabiciunile sale firesti (era un gurmand împatimit si un mare bautor); era o fire suspicioasa si nervoasa (o data si-a pus sub presiune guvernul din pricina mortii câinilor sai), era adesea paranoic în afirmarea credintelor si ideilor sale, chiar si în comunicarea cu rudele si putinii prieteni. Era si ipohondru, îi placea sa-si exhibe boala, sa se plânga si chiar sa o foloseasca politic. Avea si simtul umorului, atunci când la congresul de la Berlin, spre exemplu, aflând ca Italia emite anumite pretentii teritoriale, a întrebat ironic: „de ce, a mai pierdut cumva vreo batalie?“. Sau când si-a parasit postul, la finalul unor decenii de conducere efectiva a statului, aclamat de o multime adulatoare, a afirmat sec: „niste adevarate funeralii nationale“.
Nu era preocupat, aparent, de arte si filozofie (într-o perioada înfloritoare a culturii germane), desi citea avid romane de aventuri. Îl considera pe impunatorul Wagner un fel de mascarici, iar la opera a fost o singura data, spre sfârsitul carierei, si atunci obligat de protocol sa-l însoteasca pe tarul Alexandru, aflat în vizita oficiala în Germania. Cu toate acestea, a dovedit un talent extraordinar la scris, în miile de pagini pe care le-a scris sau dictat de-a lungul vietii regasindu-se un spirit limpede, dar si cultivat, capabil sa opereze oricând cu metafore geniale: un narativ complex, profund si penetrant. Spre exemplu, pentru a demonstra slabiciunea sentimentalismelor în fata criteriilor utilitare, dar si tensiunea inevitabila dintre acestea, nu a ezitat sa citeze din Schiller: „Încet sovaitor, cu lacrimi tematoare / Am scos sabia-cuprins de-un conflict interior,/ În timp ce alegerea era a mea./ Cutitul ucigas este ridicat pentru inima mea!/ Îndoiala dispare! Lupt acum pentru capul meu si pentru viata mea.“ Îi scria astfel lui Manteuffel pentru a demonstra necesitatea practica a razboiului cu Austria, vechiul prieten, dusmanul actual al intereselor Prusiei.
Pe de alta parte, celor care i-au fost prieteni li s-a confesat ca l-a interesat lupta permanenta cu greutatile si nedreptatile, cu tradarile, cu urâtenia opiniei publice. A resimtit dorinta de a se retrage din cauza limitelor la care simtea ca a ajuns – în raport cu parlamentul, cu împaratul, cu armata, cu sinele, cu proprii demoni si cu opinia publica, cu inamici pe care timpul nu facea decât sa-i înmulteasca. Nu a facut-o. A facut doar o data un gest de a se retrage din prim-ministeriatul Prusiei (pentru ca era nu doar cancelar al Germaniei, ci si prim-ministru al landului si ministru de Externe), pe care apoi l-a retractat, la scurt timp, întrucât prietenul sau Roon (general, ministru al Apararii), care oricum nu s-a descurcat prea bine, a murit.
Poate ca aici este filosofia lui politica esentiala – lupta. El însusi a spus: „Lupta este peste tot, fara lupta nu e viata si, daca vrem sa continuam sa traim, trebuie sa fim pregatiti pentru alte lupte.“
A vazut în conflict o metoda de a transa definitiv lucrurile sau situatiile, de a nu lasa ca dulceata compromisului sa altereze directia strategica pe care si-a dorit-o. Uneori a gresit, nerecunoscând, bineînteles, aceasta. Dar, per ansamblu, a câstigat cea mai importanta batalie a sa. Pe cea cu istoria. A lasat în urma un stat puternic si o lume internationala stabila. Iar urmasii sai, care au vrut neaparat sa înmulteasca prin forta aceasta mostenire sigura, au pierdut lamentabil batalia cu istoria; este vorba atât de Kaiserul Wilhelm al II-lea, cât si, mai târziu, în mod înjositor pentru întreaga umanitate, de Hitler. Nu au dorit sa stea în „portul linistit“ al lui Bismarck si s-au lansat în aventuri catastrofale pentru Germania si pentru alte natiuni.
Si astfel a ramas doar Bismarck, mentor al Germaniei moderne si mai ales al politicii în era moderna. E cazul sa învatam ceva, macar un pic, din aceasta experienta si sa citim despre acesti oameni, pentru ca numai asa ne vom realiza limitele, cei care se încumeta în arena politicii, sau cei care vor sa înteleaga politica si gândirea strategica. Ne vom realiza limitele, dar si posibilitatile care se deschid, spre a schimba în bine lucrurile.

Vezi si:



Adaugati un comentariu