Nou pe blogul revistei:
- Cate idei interesante exista in Univers
- Razvan Tupa, poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti
- Sarea pamantului: Claude Karnoouh despre doua albume de fotografie
- Democratia este irelevanta
- Fabulosul monolog al domnului Liiceanu, in compania unui whisky si a lui Amos Oz
- Frantz Fanon, Piele neagra, masti albe: review de Claudiu Gaiu
- T. O. Bobe, Contorsionista: review de Cosmin Borza
Cuvinte cheie
Sectiuni
Comentarii recente
- Augustin Buzura: „Nostalgia“ nu are halta la Trianon. Editorialul Cultura: “Inflacaratul antiroman si antisemit ungur Nyiro Jozsef nu are nici cea mai mica asemanare sau legatura cu Mircea Eliade, Emil Cioran sau Lucian Blaga” | Dan Tanasa Blog on „Nostalgia“ nu are halta la Trianon
- Augustin Buzura: „Nostalgia“ nu are halta la Trianon. Editorialul Cultura: “Inflacaratul antiroman si antisemit ungur Nyiro Jozsef nu are nici cea mai mica asemanare sau legatura cu Mircea Eliade, Emil Cioran sau Lucian Blaga” | Dan Tanasa Blog on „Nostalgia“ nu are halta la Trianon
- yuku on „Nostalgia“ nu are halta la Trianon
- ipse on Un obiect-orchestra: evantaiul (1)
- ipse on Deschideti Biblia, tovarasi!
Cum se anunta un esec
Articol aparut pe 07:06:2012, in sectiunea Cultura literară . Zero comentariiCuvinte cheie: Horia Gârbea, poezie romaneasca, Trecutul e o sarbatoare
Horia Garbea, Trecutul e o sarbatoare, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012
Horia Gârbea este categoric unul din cei mai neinspirati poeti ai ultimelor generatii. Sigur, poate parea suspecta o astfel de afirmatie, din moment ce Nicolae Manolescu anunta pe coperta a patra a volumului „Trecutul e o sarbatoare“ intrarea în scena (din nou) a unui „scriitor multilateral“, însa diferitele domenii literare în care Horia Gârbea îsi face simtita prezenta din 1982, anul debutului în poezie, si pâna astazi par tot mai mult, odata cu lansarea ultimului volum la Tracus Arte (fara însa a-i minimaliza total meritele publicistice sau de traducator), doar niste mici exercitii de literatura si în niciun caz o profesie nimerita. Neinspirat spun, însa, nu numai pentru ca autorul îsi selecteaza poemele haotic (aceasta ar fi o problema minora, daca nu cumva o non-problema), ci si datorita temelor secatuite de orice fel de poeticitate. De la naratiuni stângace (înghesuite de momente de suprarealism naiv) la elogii istorice (mereu coafate de tendintele sociologiste), însa nu fara a profita din plin de „ajutorul“ unui lirism când oniric, când suprarealist, când ancorat într-o realitate a „neîntâmplarilor“, poemele din volumul „Trecutul e o sarbatoare“ fac deliciul oricarui cititor dornic de lecturi lipsite de provocari intelectuale sau sentimentale.
Un cinic fara cauza
Voi porni discutia însa nefiresc, de la ultimul ciclu, „Amintiri din închisoare“, tocmai pentru ca aici sunt înregistrate marcile definitorii ale unei fantezii poetice fabricate. Poemele în proza care descriu presupusa experienta de „prizonierat la malul marii“ sunt exemplele perfecte pentru încercarea de suplinire a talentului poetic cu diferite fortari ale imaginarului, si asa alimentat artificial. E ca si cum Horia Gârbea îsi dicteaza orbeste de unul singur temele cele mai anevoioase, alege apoi caile cele mai reprobabile de exploatare a acestora si, în final, într-un exercitiu esuat de creative-writing, compune scolareste câteva mici scenete aiuristice. Astfel, de la o imagistica cel putin bizara la comparatii facile si disonante (celula din stânca este „un fel de buba pe vârful unui deget“, iar podeaua „e ca un fel de lighean aplecat, din ciment sclivisit“), poemele ajung sa experimenteze vesnica ironie postmodernista în cel mai nefericit mod posibil. Iar pentru ca meniul sa fie complet, tragicul se insereaza ostentativ între notele glumete, poetul devenind mai mult un cinic fara cauza: „Aerul de mare mi-a desfundat narile pentru totdeauna. Nu tin minte, de când am fost bagat aici, sa fi stranutat macar o data. Singurul lucru care ma incomodeaza oarecum este masca asta de fier care-mi prinde tot capul“, „Suntem tinuti legati câte doi. Mâna dreapta a unuia e legata de mâna mea stânga cu un lant. Din fericire lantul e relativ lung, putem face mici actiuni fara sa ne incomodam prea tare. Din pacate, individul cu care sunt legat e si el dreptaci si nu vrea sa învete sa manânce cu stânga“. Iata o noua abordare a miturilor platoniciene, în nota parodica a unui autor care nu se poate abtine de la a cauta permanent întelepciune gratuita. Motivele esentiale pentru care aceste note (aproape naive) nu devin în niciun caz poezie de calitate sunt lipsa de comunicare între ideile subminate de imaturitate si realismul transant de care se folosesc în micile naratiuni. În plus, confuzia pe care o face autorul permanent între o dialectica a continutului si simplele coincidente conceptuale norocoase par sa îi ofere „avântul“ de a continua cu jocurile fara substanta si de a-si amputa, implicit, capacitatea de a comunica eficient cu cititorul.
Iata un alt exemplu de retorica goala, pastisând din nou, fara succes, modelul parodic optzecist: „În celula mea am doi sobolani. Nu le-am dat nume. Le spun, pentru mine, desigur, Primul si Al Doilea. I-am dresat ani de zile sa cunoasca literele, desi asta lor nu le foloseste la nimic. Am scris pe perete cu carbune din vatra vocalele si apoi consoanele s…t As fi foarte curios sa stiu daca alti sobolani ar fi în stare sa învete mai mult. Ma tem ca gardienii, mitocani cum sunt, mi-au pus dinadins sobolanii cei mai tâmpiti“. Nici nu se mai întelege daca poetul încearca (ar fi culmea) sa contureze drama unei nebunii care începe sa puna stapânire pe mintea celui închis (spun ar fi culmea pentru ca daca asta se încearca, poemul devine imediat un exercitiu de umor involuntar), sau pur si simplu îsi construieste constient imaginea de parodiator. În ambele cazuri, Horia Gârbea capata aerul unui scriitor artificios si al unui oaspete incomod pe teritoriile poeziei actuale, poezie care care tinde sa se foloseasca, în ciuda tehnicilor „speciale“ marca Horia Gârbea, as putea risca sa spun, putin mai firesti.
În primul ciclu („cum se anunta o victorie“) Horia Gârbea se foloseste de un aparent mixaj între stari, dar mizeaza pe recurente tematice. Când angoasat, când entuziast, discursul poetului sufera malformatii halucinante. Nu ar fi o problema atât de grava polifonia starilor atâta timp cât aceasta ar fi reflexul direct al unei mentalitati capabile sa-si programeze caderile si revenirile într-un joc al alternantelor sustinute, însa, în cazul lui Gârbea, acestea sunt rezultatul direct al unei lipse totale de traire poetica. El îsi programeaza, e adevarat, fluctuatiile atmosferice, însa le face din lipsa unei voci unitare si tutelare asupra propriilor fantezii. Cel mai bun exemplu pentru acest antitalent evident de a construi drama autentica este poemul „câinele alfa“. Aici, în încercarea de a descrie cu „sensibilitate sporita“ o scena de vânatoare, autorul rateaza efectul de poezie prin incapacitatea de a oferi un peisaj concret, din nou, lucru care nu ar fi o problema daca poetul nu ar trada o simpatie aproape ireductibila pentru ostentatie: „a fost un cerb/ a fost un mistret/ nu se mai vede nimic/ or fi fost patru vulpi/ nu se mai cunoaste ce blana/ rup dintii ce sânge/ se bea la mijloc“. Totodata, într-o atmosfera aproape ridicola, „se apropie vânatorii/ striga ragusit/ urla ca nebunii“, poemul încheind cu o imagine a unui „miel alb/ si stralucitor cu ochii lui/ ca niste faruri verzi“.
Trucuri postmoderniste
Însa Horia Gârbea nu se opreste aici. În volumul „Trecutul e o sarbatoare“, în care, vorba lui Manolescu, este cuprins „tot ce Horia Gârbea a scris mai bun în poezie“, se face simtita si prezenta elogiilor scriitoricesti: „la capatul lespezii/ care acopera/ poetul o cutie din fier/ îi ascunde cartile/ vin copiii galagiosi/ copii îmbracati/ în culori vii se întrec/ sa puna pietre rotunde/ pe lespedea poetului/ sa tina în mâini/ cartile lui cu foi uscate“. Daca versurile se vor o tentativa esuata de a scrie „marea poezie“, finalul poemului nu dezamageste deloc: „-ce trebuie sa/ întelegem noi din toate acestea/ întreaba învatatoarea/ – ca poetii sunt muritori/ raspunde copilul“. Poemul „de ce paianjenul urca pe zid“ ofera o alta viziune asupra propriei poezii. Aici, apropiindu-se de un Arhimede metafizic, poetul îsi încearca talentul de a „filosofa maret“: „si eu am desenat pe nisip/ cercuri mari si mici/ am facut din cercuri si scoici/ singurul model credibil/ al universului/ coborând de pe alee/ spre mare trei femei/ calca pe cercurile mele/ risipesc scoicile asezate/ în singurul model cunoscut/ al lumii/ si intra în mare/ sparg luciul marii/ se pierd în ea/ fara sa lase universului/ nicio speranta“. La fel, meditatia puerila continua în „pagoda din munti“, unde „daca ai fi/ o tulpina de bambus/ nu ti-ar pasa/ daca esti pipa sau stâlp“, sau în poemul eminescian „am privit o mierla pe tarm“, unde „chiar deasupra orizontului/ a aparut o stea/ o stea stralucitoare/ ca un ghetar ca/ un ochi de zeu,/ dar într-o zi/ dar într-o zi/ oamenii vor ajunge si acolo“. Metafizica, visul si fantezia se împletesc la Horia Gârbea în cel mai nefericit mod posibil, unde pasarea devine „un înger din alta lume“, într-un sat „unii spun ca l-au vazut pe vasile zburând/ ca un liliac trecea“ si ecranul televizorului „s-a patat de sânge/ pata a luat forma/ unui fluture/ si au zburat amândoi/ spre cea mai apropiata/ lumina“. Trucurile postmoderniste nu îl ajuta pe Gârbea nici atunci când încearca sa jongleze cu „istoria glorioasa a Troiei“: „aceasta poveste începe la troia/ ahile va amintiti/ s-a suparat îngrozitor/ pe agamemnon/ a refuzat sa mai lupte/ si totul din cauza unei femei s…t aceasta poezie se încheie aici/ din cauza unei femei/ care îmi striga/ sa las povestile/ si sa vin la masa/ ca supa e gata“.
Din nou, intuitia lui Manolescu se adevereste: „Poetul (Horia Gârbea) are un profil propriu“. Însa „profilul propriu“ îl aduce în prim-plan pe autor ca pe unul din cei mai slabi reprezentanti ai unui curent literar „dead and buried“.
