TVR transmitea, la începutul 1960, cântece de pahar din repertoriul Bucureştiului interbelic
Televiziunea și presa, în comunism
Postat la: 08.07.2012 15:19 | Scris de: Dan Ciachir
Românii se delectau în fața televizorului cu Festivalul de la Sanremo și cu file în care se ironiza kitschul socialist • În 1966, a apărut, pentru prima dată, într-un ziar, o pagină de mică publicitate
Meschină, cenuşie, ternă, presa centrală din România s-a limitat, ani la rând, la trei cotidiene şi un ziar de seară cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri. Radio Bucureşti avea un singur program. Înfiinţarea Televiziunii, în 1957, a constituit o noutate. Aniversându-şi cinci secole de atestare documentară a Bucureştilor, în 1959, s-au difuzat câteva emisiuni reuşite, Maria Tănase lansând, într-una dintre, ele cântecul "Bade-al neichii, Bucureşti", compus de Ion Vasilescu.
În 1963, nu s-a mai transmis parada militară de 7 Noiembrie de la Moscova, transmiţându-se însă, în aceeaşi lună, ceremonia înmormântării preşedintelui american Kennedy, asasinat la Dallas.
În iarna anului 1964, Televiziunea transmitea Festivalul de la Sanremo şi ciclul "Din istoria universală a teatrului", prezentat de Ion Marin Sadoveanu, ilustrat cu scene jucate în direct de actori. Aşezat într-un fotoliu cu dimensiuni de jilţ, îmbrăcat într-un costum elegant, cu batistă la buzunar, conferenţiarul vorbea liber, răsucind între degete un stilou. În anii următori, se difuzau serialele "Sfântul şi Evadatul", unul englezesc, celălalt american, şi episoadele dramatizării "Iubirea e un lucru foarte mare" („Tanţa şi Costel"), după o nuvelă de Ion Băieşu, în care Coca Andronescu şi Octavian Cotescu persiflau limba de lemn şi kitschul socialist. Tot pe atunci a putut fi auzită într-un telejurnal o ştire rămasă de pomină: „Tovarăşul Gheorghe Cioară a plecat pe calea aerului la Budapesta".
Libertate pe scenă
Actorii de revistă, formaţi în bună parte în epoca interbelică, îşi îngăduiau pe scenă unele libertăţi. Pe când se juca în Bucureşti piesa Domnul Puntilla şi sluga sa, Matti, de Bertolt Brecht, drama¬turg cu convingeri de stânga, N. Stroe evoca într-un specta¬col următorul dialog:
- Sărut mâinile, scumpă doamnă, ce mai faceţi, de unde veniţi - aţi fost cumva la Domnul Puntilla...?
- Nu ţi-e ruşine, domnule, să-mi pui asemenea întrebare? Eu sunt femeie serioasă!
Cu prilejul ultimei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej îl adusese pe Mircea Crişan să-i distreze. Era de faţă şi un traducător. Comicul a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat răgetul tigrului şi răcnetul leului, spunându-i apoi translatorului:
- Acum, tradu.
Nostalgia trecutului
Apărea în emisiunile de varietăţi ale Televiziunii o septua¬genară apelpisită, Elena Zamora, angajată în tinereţe a unui teatru de revistă din Paris, de unde Constantin Tănase o adusese la „Cărăbuş". Elena Zamora interpreta cântece de pahar din repertoriul Bucureştiului interbelic, romanţe, şansonete. Lumea era bucuroasă că poate auzi din nou Ţărăncuţă, Zaraza, Mână, birjar!, Te-aştept deseară-n Cişmigiu, Aprinde o ţigară, bucăţi interzise multă vreme. Nostalgia trecutului continua să fie puternică.
În mai 1966, a reapărut pe frontonul Ateneului efigia lui Carol I, încadrată de inscripţia „Regele Românilor", după ce zăcuse sub un strat de var împreună cu chipurile câtorva voievozi. Vestea a făcut senzaţie; mulţi se duceau la faţa locului ca să se convingă. O surpriză a constituit-o şi apariţia în magazine a sticlelor de vin cu etichete pe care scria: Fetească Regală.
Nu mai nădăjduia nimeni într-o răsturnare politică sau schimbare de regim. Trecuse vremea rezistenţei prin râs, când oamenii îşi şopteau prin bodegi şi restaurante pluguşoare anticomuniste, epigrame atribuite lui Păstorel Teodoreanu, chiar şi după ce acesta fusese închis, sau calambururi care stabileau deosebirea dintre actriţele Aura Buzescu şi Lica Gheorghiu (fiica lui Dej), prima fiind talentată, iar ultima tare-n tată.
Persista însă plăcerea de-a povesti, evoca şi tăifăsui; de a rechema, sub o formă sau alta, trecutul la reuniuni de familie şi petreceri:
- Pe 6 martie 1953 - începea cineva de la masă -, comuniştii erau în mare dilemă după anunţarea la radio a veştii morţii lui Stalin. Ziua aceea de doliu era şi zi de sărbătoare: se aniversa venirea la putere a Guvernului Groza, pe 6 martie 1945. Aşa încât, Stăpânirea dădea din colţ în colţ, neştiind ce să facă: să pavoazeze ori să coboare steagurile-n bernă?...
- Încă şi mai încurcată - intervenea altcineva - era Patriarhia. Preoţilor nu le venea să creadă că trebuie trase clopotele la moartea fostului seminarist care asasinase mii de clerici, dărâmase biserici ori le închisese. Intrând în odaia Patriarhului, ca să-i ia resturile micului dejun, o maică i-a anunţat vestea cea mare: „Bucuraţi-vă, Înalt Prea Sfinţite! A murit Stalin!". Adăugând apoi: „Ce-or mai trage dracii acum de sufletul lui!".
Setea de cărţi
Se tipărea şi se citea mult. Intelectualii îi descopereau pe Blaga şi pe Ion Barbu. Medicii, categorie foarte elevată, numărau între ei colecţionari de tablouri şi melomani care frecventau spec¬tacolele Operei şi concertele Filarmonicii, riguroşi până la pedanterie în privinţa îmbrăcăminţii. Oameni trecuţi de prima tinereţe regăseau în librării cărţile adolescenţei şi tinereţii, precum Cişmigiu & comp., La Medeleni, elevii îşi treceau din mână în mână Apărarea are cuvântul de Petre Bellu şi fascicole uzate din colecţiile Masca, Submarinul Dox, 15 lei. La onomastici, la petreceri, atât în Bucureşti, cât şi în provincie, câte un domn de 45 de ani, după câteva pahare de vin, se ridica în picioare, îşi încheia nasturele hainei, îşi dregea glasul şi începea să recite din Ion Minulescu. Retipărit în contul „dezgheţului", Minulescu produsese o adevărată furoare. Câţiva compozitori îi puseseră pe muzică versurile. În emisiunea Melodia preferată, transmisă zilnic între 8 şi 9 dimineaţa la radio, Doina Badea putea fi auzită adesea cu piesa Cânta un matelot la proră.
Revista „Cinema" se trăgea în peste două sute de mii de exem¬plare. „Contemporanul", săptămânalul proletcultist de altă¬dată, devenise un magazin cultural foarte căutat, epuizat în fiece vineri, ziua de apariţie. Cea mai gustată rubrică era aceea susţinută de Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care aborda cu aplomb şi vervă subiecte incitante, cum ar fi: Se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celălalt, să intre şi să ia masa împreună într-un restaurant?...
Publicitatea din "România Liberă"
O noutate surprinzătoare a fost considerată, în 1966, apariţia unei pagini zilnice de Mica publicitate în ziarul „România liberă". Până atunci, singura formă de mică publicitate erau etichetele şcolare zimţate lipite pe stâlpii de electricitate din staţiile de tramvai şi autobuz pe care se putea citi: „Vând butelie de aragaz" sau „Închiriez odaie la două fete serioase". Pagina din „România liberă" avea rubrici de Vânzări-Cumpărări, Închirieri, Meditaţii, Decese, jumătate din spaţiul său fiind alocat tranzacţiilor. Aşa a apărut expresia Aştept provincia, cu trimitere la achiziţiile de automobile şi de apartamente.
Dan Ciachir
Postat la: 08.07.2012 15:19 | Scris de: Dan Ciachir
Românii se delectau în fața televizorului cu Festivalul de la Sanremo și cu file în care se ironiza kitschul socialist • În 1966, a apărut, pentru prima dată, într-un ziar, o pagină de mică publicitate
Meschină, cenuşie, ternă, presa centrală din România s-a limitat, ani la rând, la trei cotidiene şi un ziar de seară cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri. Radio Bucureşti avea un singur program. Înfiinţarea Televiziunii, în 1957, a constituit o noutate. Aniversându-şi cinci secole de atestare documentară a Bucureştilor, în 1959, s-au difuzat câteva emisiuni reuşite, Maria Tănase lansând, într-una dintre, ele cântecul "Bade-al neichii, Bucureşti", compus de Ion Vasilescu.
În 1963, nu s-a mai transmis parada militară de 7 Noiembrie de la Moscova, transmiţându-se însă, în aceeaşi lună, ceremonia înmormântării preşedintelui american Kennedy, asasinat la Dallas.
În iarna anului 1964, Televiziunea transmitea Festivalul de la Sanremo şi ciclul "Din istoria universală a teatrului", prezentat de Ion Marin Sadoveanu, ilustrat cu scene jucate în direct de actori. Aşezat într-un fotoliu cu dimensiuni de jilţ, îmbrăcat într-un costum elegant, cu batistă la buzunar, conferenţiarul vorbea liber, răsucind între degete un stilou. În anii următori, se difuzau serialele "Sfântul şi Evadatul", unul englezesc, celălalt american, şi episoadele dramatizării "Iubirea e un lucru foarte mare" („Tanţa şi Costel"), după o nuvelă de Ion Băieşu, în care Coca Andronescu şi Octavian Cotescu persiflau limba de lemn şi kitschul socialist. Tot pe atunci a putut fi auzită într-un telejurnal o ştire rămasă de pomină: „Tovarăşul Gheorghe Cioară a plecat pe calea aerului la Budapesta".
Libertate pe scenă
Actorii de revistă, formaţi în bună parte în epoca interbelică, îşi îngăduiau pe scenă unele libertăţi. Pe când se juca în Bucureşti piesa Domnul Puntilla şi sluga sa, Matti, de Bertolt Brecht, drama¬turg cu convingeri de stânga, N. Stroe evoca într-un specta¬col următorul dialog:
- Sărut mâinile, scumpă doamnă, ce mai faceţi, de unde veniţi - aţi fost cumva la Domnul Puntilla...?
- Nu ţi-e ruşine, domnule, să-mi pui asemenea întrebare? Eu sunt femeie serioasă!
Cu prilejul ultimei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej îl adusese pe Mircea Crişan să-i distreze. Era de faţă şi un traducător. Comicul a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat răgetul tigrului şi răcnetul leului, spunându-i apoi translatorului:
- Acum, tradu.
Nostalgia trecutului
Apărea în emisiunile de varietăţi ale Televiziunii o septua¬genară apelpisită, Elena Zamora, angajată în tinereţe a unui teatru de revistă din Paris, de unde Constantin Tănase o adusese la „Cărăbuş". Elena Zamora interpreta cântece de pahar din repertoriul Bucureştiului interbelic, romanţe, şansonete. Lumea era bucuroasă că poate auzi din nou Ţărăncuţă, Zaraza, Mână, birjar!, Te-aştept deseară-n Cişmigiu, Aprinde o ţigară, bucăţi interzise multă vreme. Nostalgia trecutului continua să fie puternică.
În mai 1966, a reapărut pe frontonul Ateneului efigia lui Carol I, încadrată de inscripţia „Regele Românilor", după ce zăcuse sub un strat de var împreună cu chipurile câtorva voievozi. Vestea a făcut senzaţie; mulţi se duceau la faţa locului ca să se convingă. O surpriză a constituit-o şi apariţia în magazine a sticlelor de vin cu etichete pe care scria: Fetească Regală.
Nu mai nădăjduia nimeni într-o răsturnare politică sau schimbare de regim. Trecuse vremea rezistenţei prin râs, când oamenii îşi şopteau prin bodegi şi restaurante pluguşoare anticomuniste, epigrame atribuite lui Păstorel Teodoreanu, chiar şi după ce acesta fusese închis, sau calambururi care stabileau deosebirea dintre actriţele Aura Buzescu şi Lica Gheorghiu (fiica lui Dej), prima fiind talentată, iar ultima tare-n tată.
Persista însă plăcerea de-a povesti, evoca şi tăifăsui; de a rechema, sub o formă sau alta, trecutul la reuniuni de familie şi petreceri:
- Pe 6 martie 1953 - începea cineva de la masă -, comuniştii erau în mare dilemă după anunţarea la radio a veştii morţii lui Stalin. Ziua aceea de doliu era şi zi de sărbătoare: se aniversa venirea la putere a Guvernului Groza, pe 6 martie 1945. Aşa încât, Stăpânirea dădea din colţ în colţ, neştiind ce să facă: să pavoazeze ori să coboare steagurile-n bernă?...
- Încă şi mai încurcată - intervenea altcineva - era Patriarhia. Preoţilor nu le venea să creadă că trebuie trase clopotele la moartea fostului seminarist care asasinase mii de clerici, dărâmase biserici ori le închisese. Intrând în odaia Patriarhului, ca să-i ia resturile micului dejun, o maică i-a anunţat vestea cea mare: „Bucuraţi-vă, Înalt Prea Sfinţite! A murit Stalin!". Adăugând apoi: „Ce-or mai trage dracii acum de sufletul lui!".
Setea de cărţi
Se tipărea şi se citea mult. Intelectualii îi descopereau pe Blaga şi pe Ion Barbu. Medicii, categorie foarte elevată, numărau între ei colecţionari de tablouri şi melomani care frecventau spec¬tacolele Operei şi concertele Filarmonicii, riguroşi până la pedanterie în privinţa îmbrăcăminţii. Oameni trecuţi de prima tinereţe regăseau în librării cărţile adolescenţei şi tinereţii, precum Cişmigiu & comp., La Medeleni, elevii îşi treceau din mână în mână Apărarea are cuvântul de Petre Bellu şi fascicole uzate din colecţiile Masca, Submarinul Dox, 15 lei. La onomastici, la petreceri, atât în Bucureşti, cât şi în provincie, câte un domn de 45 de ani, după câteva pahare de vin, se ridica în picioare, îşi încheia nasturele hainei, îşi dregea glasul şi începea să recite din Ion Minulescu. Retipărit în contul „dezgheţului", Minulescu produsese o adevărată furoare. Câţiva compozitori îi puseseră pe muzică versurile. În emisiunea Melodia preferată, transmisă zilnic între 8 şi 9 dimineaţa la radio, Doina Badea putea fi auzită adesea cu piesa Cânta un matelot la proră.
Revista „Cinema" se trăgea în peste două sute de mii de exem¬plare. „Contemporanul", săptămânalul proletcultist de altă¬dată, devenise un magazin cultural foarte căutat, epuizat în fiece vineri, ziua de apariţie. Cea mai gustată rubrică era aceea susţinută de Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care aborda cu aplomb şi vervă subiecte incitante, cum ar fi: Se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celălalt, să intre şi să ia masa împreună într-un restaurant?...
Publicitatea din "România Liberă"
O noutate surprinzătoare a fost considerată, în 1966, apariţia unei pagini zilnice de Mica publicitate în ziarul „România liberă". Până atunci, singura formă de mică publicitate erau etichetele şcolare zimţate lipite pe stâlpii de electricitate din staţiile de tramvai şi autobuz pe care se putea citi: „Vând butelie de aragaz" sau „Închiriez odaie la două fete serioase". Pagina din „România liberă" avea rubrici de Vânzări-Cumpărări, Închirieri, Meditaţii, Decese, jumătate din spaţiul său fiind alocat tranzacţiilor. Aşa a apărut expresia Aştept provincia, cu trimitere la achiziţiile de automobile şi de apartamente.
Dan Ciachir
Comentarii
Adauga un comentariuAdauga comentariu