La 8 aprilie 2010 se împlinesc 7 ani de când a încetat din viaţă Nicolae Sulac, cel mai mare, cel mai îndrăgit cântăreţ de muzică populară pe care l-a dat vreodată Basarabia. Cu 7 ani în urmă, adică în 2003, la data de 3 aprilie, seara, împreună cu soţia sa, Natalia Verban, a participat la ziua de naştere a unuia din bunii săi prieteni, Ion Panfile, pe atunci viceministru al Industriei şi Comerţului din Republica Moldova. Petrecerea avu loc la Restaurantul “Elix” de la Botanica.
“Cu toate că era ziua mea de naştere, îşi aminteşte Ion Panfile, toată atenţia oaspeţilor, a orchestrei, a celor de la bucătărie era îndreptată asupra lui Sulac. Chiar şi academicianul Mihai Cimpoi, în toastul închinat mie, a vorbit mai mult despre personalitatea cântăreţului. Eu, care îi cunosc tot repertoriul, cântam cu el în duet. Toţi vorbeam numai despre Nicolae, îi aplaudam cântecele, glumele politice. Dânsul invita doamnele la dans. Ca şi toţi cei de la sud, dansa uşor, parcă zbura. Eu îl vedeam prima dată dansând. Nicolae strălucea de fericire. Aproape că nu s-a atins de băutură. Zicea: “Uitaţi-vă ce soţie bună şi frumoasă mi-a trimis Dumnezeu. Vreau să trăiesc cât mai mult. În sfârşit, sunt şi eu fericit!”
 În toastul său plin de umor, filmat de noi, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a făcut cântăreţ şi se poate hrăni pe sine, familia, pe sora sa Ileana de la Tiraspol, pe toţi cei care îi trec pragul casei. Chiar şi pe Voronin, care, zicea el: “Mie-mi dă o pensie de 165 de lei, iar restul îi pune în buzunarul lui”.
La despărţire, pe la ora 10 noaptea, şi-a luat rămas-bun de la noi, s-a pupat cu bucătăresele, care nu-l slăbeau din ochi, a mai cântat o dată “Nistrule ce curgi la vale”, la rugămintea mea, apoi s-a urcat în maşina ginerelui meu. După câteva secunde a scos capul afară şi a zis tare: “Îmi pare rău că Andriuşa (Andrei Strâmbeanu) îi bolnav şi n-a fost cu noi. Dar, lasă, nu moare el chiar în noaptea asta. Mă duc mâine să-l văd. Noapte bună!”
Pe la ora 1.00 de noapte mi-a telefonat Natalia şi mi-a spus plângând că Nicolae se află în comă, a suportat un accident vascular cerebral. Am alergat la Spitalul de Urgenţă. Nicolae stătea nemişcat, cu ochii închişi, parcă dormea. Aşa a fost seara de adio a scumpului meu prieten Nicolae Sulac.”
Împotriva voinţei comuniştilor, aflaţi atunci la putere, Nicolae Sulac a avut parte de funeralii naţionale. Mii şi mii de oameni din toate părţile Basarabiei se adunaseră la Palatul Naţional din Chişinău, unde el triumfase decenii la rând, pentru a-l petrece pe ultimul drum, la Cimitirul Ortodox Central din Str. Armenească.
Noi, cei care i-am sărit în ajutor, când a fost cazul, scriind elogios despre talentul său de excepţie de cântăreţ şi om de spirit, despre contribuţia sa la reabilitarea, în Basarabia, a adevăratului folclor românesc, la procesul de deşteptare naţională, în ziua înmormântării lui eram siguri că prietenul va avea parte de o recunoştinţă postumă după merit.
Din păcate însă, marele, foarte îndrăgitul nostru rapsod e dat uitării… de către oficialităţi. Atât el, cât şi unicul, la fel de marele său profesor de muzică, muzicianul Isidor Burdin, omul care primul i-a apreciat geniul şi l-a angajat ca solist vocal în taraful cu care cânta, înainte de proiecţia filmelor, la Cinematograful „1 Mai” din Chişinău. Acestor adevăraţi eroi ai culturii noastre naţionale – Isidor Burdin sosise la Chişinău după 7 ani de închisoare stalinistă, dar, de fapt, fusese condamnat la 25 de ani – Ministerul Culturii, până azi, nu le-a pus nici măcar câte o placă memorială pe casele unde au locuit.
Isidor Burdin, cel puţin, devenind cetăţean israelian, a murit bogat, în SUA, Sulac însă a murit la Chişinău cu o pensie de 165 de lei. Voronin i-a răspuns cântăreţului: „Statul n-are bani pentru cei care cântă „Nistrule ce curgi la vale”. Între altele, acest cântec patriotic şi azi este interzis la Teleradio-Moldova.
Oficialităţile comuniste n-au răspuns la nici unul din multele mesaje trimise de scriitori, artişti, intelectuali, privind înveşnicirea acestui nume remarcabil. Puţinul care s-a făcut pentru dânsul, cum ar fi conferirea numelui „Nicolae Sulac” liceului din satul său natal, Sadâc, unei şcoli, se pare, din raionul Făleşti, este iniţiativa profesorilor şi oamenilor din aceste localităţi; Casa – Muzeu „Nicolae Sulac” din Sadâc e construită în întregime de către Dumitru Marin, prieten şi consătean al cântăreţului; apariţia „Albumului Nicolae Sulac” la Editura Baştina-RADOG s-a făcut cu cheltuiala proprietarilor acestei edituri, Alexandrina şi Alexandru Rusu; portretul în ulei, în mărime naturală, al cântăreţului, expus în holul liceului din Sadâc, a fost plătit integral de naşul lui de cununie, răposatul Gheorghe Marin.
Nu se ştie ce a făcut fosta conducere comunistă a Ministerului Culturii cu cei 145 000 de lei prevăzuţi pentru monumentul lui Sulac; parcă în acelaşi scop se adunase o sumă de bani de la populaţie la ziarul Timpul. Fosta conducere a Primăriei din Chişinău i-a ridicat, la mormânt, o parodie de statuie, care seamănă cu Voronin după o beţie, pe care a găurit-o rugina. Iar sora lui Nicolae, Ileana, îşi duce bătrâneţea, săracă şi uitată de toţi, la Tiraspol.
Promisiunile că numele lui Nicolae Sulac îl vor purta: Palatul Naţional, un muzeu din capitală, o stradă, o şcoală de muzică etc. au rămas doar promisiuni.
Pe deasupra, unii dintre colegii din orchestra „Lăutarii”, unde a activat cântăreţul, uitând parcă realitatea dramatică ce a domnit în familia sa, şi alţi prieteni, care ştiu cât de mult a însemnat pentru el întâlnirea cu ultima lui soţie, Natalia Verban, s-au împărţit în două tabere şi îi fac, la cimitir, praznice paralele. Cui? Lui Nicolae Sulac, cel care toată viaţa aduna lumea întru iubire de ţară şi prietenie.
Din păcate, cam aceeaşi soartă o au pictorii Mihail Grecu, Aurel David, Igor Vieru, Ada Zevin, actorii Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Ion Sandri Şcurea, Ilie Todorov, poeţii şi regizorii Emil Loteanu, Gheorghe Vodă şi alţii.
Şi astfel, indiferenţa, nerespectul faţă de talent şi uitarea din partea autorităţilor transformă marile personalităţi într-o galerie incoloră de anonimi. Dacă n-am fi noi, cei care l-am admirat şi l-am cunoscut personal, azi, la doar 7 ani, numele lui Nicolae Sulac ar fi uitat definitiv.