Un lucru nu-mi iese din cap de când l-am văzut pe Radu Beligan în rolul principal  din spectacolul „Lecția de violoncel” pe un text de Mona Radu, în regia lui Felix Alexa: dacă îl iei foarte, foarte în serios, oare teatrul are forța să te țină în viață?

„Ce pustiu! Și niciun suflet de om (...) numai diavoli...”, clamează cu gura căscată într-un rânjet deopotrivă zguduit de exasperarea propriei existențe și cinic Tarelkin. De aici ar fi putut începe Ovidiu Lazăr spectacolul pentru a lăsa textul să pulseze, ricoșând în conștiința spectatorului și obligându-l să se confrunte cu derizoriul, grotescul, ticăloșia și nebunia unei lumi din care Tarelkin nu e decât un pion, un mecanism care, asemenea unui Hopa-mitică, se învârte, înșurubându-se bine în realitate, atinge aparent înfrânt pământul și, cu un nou impuls, se ridică arătând lumii o altă față, o coloană vertebrală la fel de puternică în maleabilitatea ei primară. 

Nu sunt adepta comparaţiilor cu orice preţ. Nu consider că dacă un produs cultural s-a dovedit imbatabil anterior, nimeni nu ar mai trebui să se atingă de subiect. Cine a văzut filmul Cabaret, s-a simţit poate urmărit de imaginea creată de Liza Minelli, cine a fost martorul unor montări ale celebrului musical în lumea largă (şi bună a artei de acest gen), a venit, poate, la Teatrul German de Stat din Timişoara cu un gând frizând patul lui Procust, cu dorinţa de a compara. Personal, prefer să privesc un produs artistic reiterabil în variante diferite, ca pe un traseu surpinzător al unui tip ADN care poate naşte rezultate surpriză. 

Acceptând că lumea modernă și, implicit, literatura nu sunt incompatibile cu tragedia, aceasta începe, în spațiul vidat de prezența transcendenței, din momentul în care omul ratează moartea. În tragedia antică, sub faldurile desfășurate amplu de necruțătoarea Ananké, eroul opune abisului o forță interioară indestructibilă, purificând lumea de demonii întunericului prin inflexibilitatea deciziilor sale. Omul modern devine însă doar spectatorul obosit al propriei existențe, purtându-și în lume rănile sângerânde și transformându-și eșecurile, vulnerabilitatea într-o continuă și aprigă luptă cu ceilalți, lovindu-i cu o forță invers proporțională (dar întotdeauna mai mare) celei care i-a generat nimicnicia. 

Doctorul Balica se trezi brusc. Ceasul de pe noptieră, un deşteptător rusesc de pe vremea lui Stalin, arăta trei şi jumătate. O oră stupidă  la care să te trezeşti dintr-un coşmar, mai ales când ştii că, în ciuda cocktailului de somnifere pe care îl iei în fiecare seară de treizeci de ani, n-ai să mai poţi adormi la loc. 

Ca să faci bani în ziua de azi (şi asta vrem toţi, nu?) trebuie să pricepi bine cum e cu cererea şi oferta. Eu zic că mai importantă e cererea şi că dacă înteleg cererea ‒ altfel spus, ce vrea omu’? ‒ voi face avere.

Uşile spitalului scârţâie. Jaluzele. Ţârâit de telefon. Mă scuzaţi. Paşi. Bună ziua. Trombostop. INR. Sintrom. Vitamina K. Plasmă. Muşama pe pat. O dungă orizontală împarte peretele în treimi. Ochelari cu şnur. Dosare. Metal. În cabinetul de la Secţia de Hematologie a Institutului Oncologic „Ion Chiricuţă” din Cluj, soarele desenează frunze întunecate pe o mochetă care-a văzut neliniştea din mii de tălpi. E cald aici, chiar şi aşa, între pereţii groşi ce-au adunat în ei munţi de suspine. Pe un zid, democraţia se autoanulează. DA. NU. DA. NU. Colaj iute. Pe altul, câteva fotografii aprobă cald, câteva desene oftează cinic. Andrei Cucuianu ascultă mellow jazz şi zâmbeşte. E medic hematolog, conferenţiar la UMF, cercetător. Mă priveşte în ochi şi râde dacă îl provoc, se lipeşte gânditor de pielea neagră a scaunului când vorbeşte despre sisteme, lipsuri, -logii şi -isme. Un dosar medical e de trei ori mai mare decât ar trebui să fie. La 50 de metri distanţă de zidurile interbelice ale spitalului, o nouă clădire imensă de birouri le ţine umbră oamenilor dintr-o staţie de autobuz. Andrei Cucuianu zâmbeşte şi vorbeşte. 

O cafenea (Maideyi), o după-amiază târzie, fum de țigară, muzică, fețe cunoscute, fețe necunoscute (întotdeauna mai multe, străini printre ai tăi) și o poveste. Povestea se constituie dintr-o suită de cinci secvențe, șase de fapt, deși ultima e menită a închide circular căutarea, deschizând sensul spre o altă poveste, una care nu are de ce să mai fie spusă, de vreme ce tot ceea ce era esențial s-a petrecut sau s-ar fi putut petrece dacă...

Sunet, gest și pasiune. Poate că acestea sunt primele trei cuvinte pe care le asociez cu numele celebrului coregraf Răzvan Mazilu. Minutele întregi de aplauze de la finalul producțiilor sale reprezintă confirmarea succesului fiecărui spectacol pe care artistul îl semnează. Din aceeași categorie face parte și producția Cabaret de Joe Masteroff, muzica John Kander și versurile Fred Ebb, cea mai recentă producție a Teatrului German de Stat din Timișoara, a cărui regie și coregrafie poartă semnătura lui Răzvan Mazilu. 

Caryl Churchill e una dintre cele mai apreciate autoare dramatice din Marea Britanie, cu o carieră începută în anii ’70 și punctată strălucit de succesul mondial al unor texte precum Cloud Nine (1979), Top Girls (1982), A Number (2002) și altele . La un moment dat, destinul ei s-a întretăiat fugar cu acela al teatrului românesc, prin piesa Mad Forest: a play about Romania, scrisă în 1990. M-am întrebat din nou acum, văzând cea mai nouă piesă a ei, Love and Information, produsă de New York Theater Workshop la Minetta Theatre din Greenwich Village, dacă n-ar fi cazul să ne reamintim de acest accident fericit pentru a o redescoperi pe Churchill, în beneficiul teatrului românesc?

Alură de elf în zbor, forţă şi eleganţă ca de sabie a picioarelor, tors şi braţe în poziţie fermă, zbor controlat şi, totuşi, liber. A dobândit faimă mondială datorită lui Michael Flatley, creatorul celebrelor spectacole „Lord of the Dance” şi „Riverdance”. Ceea ce este dansul irlandez astăzi este, de fapt, „Irish stepdance”. În genealogia sa se regăsesc preoţii druizi şi apoi normanzii cu ale lor dansuri rituale circulare, dar şi maeştri ambulanţi de dans care adăstau o vreme în anumite regiuni şi predau dansul în hanuri sau chiar la răspântii de drumuri. Publicul era deseori atât de talentat, încât maeştrii le legau sfori de diferite culori de picioare pentru a-i ajuta să diferenţieze piciorul drept de cel stâng. 

Nu stăm bine cu diversitatea. Am început – de voie, de nevoie, mai ales sub presiuni externe – să producem discursuri despre diversitate, să acceptăm teoretic ideea de diversitate, să ne obișnuim urechea cu ea, dar suntem încă departe de integrarea acestui discurs în existența noastră cotidiană. Sau în practicile noastre culturale. „Celălalt” e încă ținut la distanță.

Poate că e bine că Lars von Trier a făcut acest film. Aşa, regizorul danez şi-a filmat moftul pe care-l plănuia dinainte să înceapă ceea ce acum se numeşte „trilogia depresiei”, iar cinemaul de artă are, între timp, un nou etalon de film pretenţios. Nymphomaniac e discutabil şi nu ştiu câţi vor avea curajul, măcar de dragul provocării, să spună că e o capodoperă. Genial e, însă, felul în care a fost împachetat pentru public. Trebuia să fie un film porno de von Trier; ceea ce i-a ieşit, însă, danezului seamănă mai degrabă cu ceea ce americanii numesc exploitation.

În viitorul imaginat de regizorul Spike Jonze în Her, aproape toate problemele cotidiene s-au evaporat ca prin minune şi numai iubirea pare să le mai dea, ocazional, bătăi de cap adulţilor. De aceea, e greu de spus dacă în Her ni se schiţează o utopie sau ni se cere să facem pur şi simplu abstracţie de multe din detaliile presupus inutile ale poveştii. Oricum, această idilă între un bărbat, Theodore (Joaquin Phoenix), şi sistemul de operare inteligent al propriului calculator, Samantha (vocea actriţei Scarlett Johansson), planează foarte graţios deasupra realităţii.

Ideea de a transpune scenic romanul lui Martin Page Comment je suis devenu stupide, tradus în limba română M-am hotărât să devin prost, nu poate fi decât meritorie (o făcuse anterior Antonella Cornici) și se înscrie, în cazul regizoarei Irina Popescu Boieru, pe aceeași linie cu Focul (adaptarea din 2012 a romanului 451* Fahrenheit) a nevoii de a configura „povești” care să vorbească despre miezul ființei umane, despre pericolul de a-ți pierde esența sub forța destructivă a împrejurărilor, sub povara de a fi „diferit”, străin printre semeni, un mutant cultural, incongruent cu ceilalți, într-o societate alienată.

Despre teatrul pentru copii nu am mai scris. Nu pentru că ar fi un „gen” minor, facil, ci pentru că nu a constituit obiectul atenției mele până acum. Prezența juriului Uniter în Sala Mare a Teatrului Luceafărul din Iași la reprezentația Prințului fericit, purtând semnătura regizorului Radu Alexandru Nica și încercarea Oltiței Cîntic de a face din spectacolele instituției pe care o coordonează o alternativă viabilă cultural m-au determinat să accept provocarea.

Politica ne dezamăgește, spiritul civic nu are ecouri, previziunile economice nu sunt prea roz, iar noul an a adus cu el noi griji și noi scandaluri. Nimic mai potrivit pentru timpurile pe care le trăim decât comediile: cele mai bune comedii, cele mai sigure, mai de succes, mai premiate – încercate deja pe continentul în care râsul are de partea lui o întreagă industrie. În speță, comediile lui Neil Simon, unul dintre cei mai apreciați comediografi americani, premiat, celebrat, cu piese jucate pe Broadway și scenarii transformate în film la Hollywood.

Pe o hartă a teatrului românesc de azi se pot vedea cel puțin trei montări cu piesa scrisă de Cehov în 1895 și transformată de Stanislavski într-un succes după ce o primă montare fusese un eșec dureros. Povestea piesei lui A.P. Cehov, Pescărușul, e astăzi parte din istoria teatrului modern, după ce de-a lungul secolului 20 ea a generat multe montări remarcabile, demne de a figura într-un eventual patrimoniu teatral al omenirii. Posteritatea triumfătoare a dramaturgului Cehov i-a adus acestuia și o sumă de puneri în scenă respectuoase, dar obscure, care nu mai descopereau în piesa marelui autor nici un punct de reper valid în ochii spectatorului contemporan.

Contrar aparenţelor, principalul vinovat pentru existenţa acestui film nu e regizorul Ridley Scott, ci prozatorul Cormac McCarthy, care i-a scris scenariul. Diferenţa e importantă, fiindcă acest noir bizar nu arată ca un film de Ridley Scott; dimpotrivă, The Counselor pare un premiu de consolare pentru un regizor care la un moment dat era în tratative pentru ecranizarea cărţii celei mai faimoase a lui McCarthy, Blood Meridian.

Dacă ar fi să aleg „spectacolul anului 2013” din toate producțiile pe care le-am văzut pe scena românească, cu siguranță spectacolul Solitaritate, produs de Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu ar fi alegerea mea.  Mai presus de orice, Solitaritate este spectacolul care a identificat precis starea de spirit a românilor în acest an - un an tulbure, plin de proteste și demonstrații, un an ce marchează o extraordinară trezire a unei națiuni ce nu mai poate fi ușor păcălită - fiind, din acest punct de vedere cel mai relevant pentru un potențial public-spectator local și internațional.

Lumina decupează fâșii de realitate: un urs de pluș, o veioză, un trup. Apoi, privirea descoperă, treptat, tot mai mult: un pahar căzut, o sticlă de vin, mai multe ziare; o existență îngropată în banalitatea și micile manii ale bătrâneții. Brusc, confruntarea cu limitele trupului, cu lumea, cu sine, pe urmele visului de a trăi încă o dată fascinația și bucuria de a fi sub privirile spectatorilor, de a recupera o umbră (chiar dacă fulgurantă) din gloria de altădată: Madeleine – Mihaela Arsenescu Werner.

Operează la toate nivelurile în societatea românească o rețetă de confirmare inerțială a valorilor trecutului, ca metodă de evitare a confruntării cu prezentul și, mai ales, de amânare a previzionării viitorului. Această societate refuză să viseze la ziua de mâine, să și-o imagineze și să acționeze în mod articulat pentru ca acest mâine să fie cât mai aproape. În acest context, sportul șlefuirii statuilor e unul național, iar un festival poate ușor sa devină ‒ dacă aceia responsabili cu curatorierea lui acceptă să se înscrie în această logică generală ‒ o simplă vitrină anostă și previzibilă, destinată reconfirmării valorilor afirmate deja, în care respectivele statui, în acest caz teatrale, să fie adunate la un loc.

Premiera întârziată a acestui film din 2011 în cinematografele din România e explicată probabil de un detaliu pe care îl poţi trece foarte uşor cu vederea atunci când îi vezi posterul: regizorul Andrea Segre a câştigat datorită lui unul dintre puţinele premii acordate explicit pe criterii politice – e vorba de trofeul LUX, decis prin vot la nivelul Parlamentului European şi înmânat în fiecare an filmului care tratează cel mai bine un subiect referitor la identitatea şi valorile europene.

Există  o logică a visului, o logică ce nu se în scrie în riguroase trasee silogistice, în drumul sigur al premiselor spre o concluzie, în certitudinea traseului argumentării. Logica visului nu se găsește în tratate de specialitate; există, desigur, studii psihanalitice care raționalizează iraționalul, dar, într-un final, să nu ne amăgim. Logica visului stă în mecanismul de nedemontat al furtunii ce te poate arunca pe insula lui Prospero.

Actorul Ovidiu Ghiniță a  absolvit Academia de Artă „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1979, iar apoi şi-a început cariera de actor la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani. Din 1990 este actor al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Într-o carieră de trei decenii, Ovidiu Ghiniţă a adunat zeci de roluri, reuşind de fiecare dată să aducă o contribuţie importantă la devenirea sa ca remarcabilă prezenţă pe scena teatrului românesc. A lucrat sub îndrumarea unor regizori celebri, ca Alexa Visarion, Horia Popescu, Ştefan Iordănescu, Laurian Oniga, Claudiu Goga, Mihai Măniuţiu, dar şi a unora mai tineri, precum Ana Mărgineanu, Alexandru Berceanu, Jimmi Fay, Teodora Herghelegiu.

Emilian Gatsov a studiat filosofie, multimedia și comunicare la Universitatea din Sofia. Compune muzică pentru teatru și spectacole de dans atât în Bulgaria, cât și pe plan internațional, de la creații muzicale pentru teatru, până la coloane sonore pentru spectacole de dans de factură abstractă, la reclame, piese radiofonice sau scurtmetraje. 

Există niște trăsăsături ale teatrului Bulandra, pe care nu le-am inventat eu, pe care am încercat să le păstrez și care particularizează acest teatru în contextul menționat. În Teatrul Bulandra s-au pus mereu în scenă texte fie neștiute, fie capodopere ale literaturii autohtone și universale, texte semnate de autori importanți, peste care s-a suprapus o extraordinară școală de actorie: la Teatrul Bulandra se joacă altfel decât în multe teatre (și mă refer acum la teatre din România).