Criterii deterministe in critica lui Sanielevici
La inceput de secol XX, critica determinist-sociologica, initiata de Gherea si deviata catre etnic si etic de Iorga, se reafirma zgomotos prin H. Sanielevici. Pornind de la convingerea ca literatura este „oglinda societatii“ si supralicitand factorul social in detrimentul celui artistic, criticul botosanean crede ca o literatura cu adevarat mare nu poate fi decat produsul unor clase active si multumite, singurele capabile sa creeze opere clasice si morale. In numele acestui crez (ca singura literatura viabila este cea clasica si ca Panait Istrati va da nastere dupa Primul Razboi Mondial unui clasicism al proletariatului), Sanielevici gaseste in prozatorul brailean exemplul pe care il cauta pentru a-si demonstra teoriile: „Si cum clasele selecteaza intotdeauna ca reprezentanti literari, firi in care starile lor de suflet se gasesc concentrate si exagerate, poate ca nu-i o intamplare ca socialistii francezi din jurul revistei Europe pretuiesc o natura epica, cum este aceea a lui Istrati, care intr-un mediu inapoiat s-a luptat ca nimeni altul, pentru painea de toate zilele… Primitiv este Istrati in temperamentul sau, produs de un mediu primitiv; dar in miezul sufletului sau si mai ales in ascutimea mintii sale, este un rafinat, odrasla a unei rase vechi, fiul unuia din acei contrabandisti orientali, carora lupta cu natura si lupta cu societatea le ascute mintea pana la genialitate…“ Minimalizand, iata, importanta mediului, criticul deplaseaza accentul pe apartenenta rasiala si se lanseaza in speculatii pe cat de atragatoare, pe atat de discutabile.
Intr-un alt articol, imaginand o insula din Oceania unde ar fi dusi un milion de delincventi, Sanielevici se intreaba ce fel de literatura vor scrie ei si arata ca nu mediul social il influenteaza decisiv pe un autor, ci mai degraba temperamentul: „Cand vrei sa explici pe un scriitor, intrebarea hotaratoare trebuie sa fie: pentru care clasa a scris, nu din ce clasa a facut parte si cum a trait. Un scriitor poate sa aiba toate bunurile vietii si totusi sa fie ipohondric de temperament; si atunci sa fie selectat de o clasa sociala nenorocita. Maiorescu are dreptate cand afirma ca pesimismul lui Eminescu era in mare parte innascut.“(1) Asadar, nu scriitorii isi selecteaza o clasa sociala pentru care sa scrie, ci ei sunt alesi, atunci cand opera lor corespunde idealurilor unui anumit grup. Iar intr-un alt loc intalnim o idee inrudita, aceea ca rasa contribuie in chip decisiv la intelegerea fenomenului literar: „Ceea ce pare mai important pentru felul cum se oglindeste lumea in sufletul scriitorului, este rasa din care scriitorul face parte.“(2) Cu toate acestea, lucrurile nu stau intotdeauna asa. Nu de putine ori, scriitorii se intorc impotriva mediului care i-a produs, cum se intampla cu Balzac sau Caragiale.
Aplicand rezultatele acestor observatii la domeniul literaturii, Sanielevici modifica intelesurile originare pe care Taine le daduse determinismului si explica opera literara pe baza unor factori ce tin strict de domeniul antropologiei. Astfel se ajunge la concluzii surprinzatoare, potrivit carora constitutia aparatului masticator sau culoarea ochilor pot explica fenomenul artistic. Exemplul asupra caruia se opreste este interesant si merita consemnat ca atare: „Iata, de pilda, doi scriitori, Vlahuta si Sadoveanu, a caror fizionomie si psihologie sunt cunoscute publicului cititor de literatura. Ei bine, sa va gasi un singur om, care sa-si poata inchipui ca un senzitiv melancolic ca Vlahuta ar putea sa aiba fizionomia lui Sadoveanu si, din contra, un optimist calm ca Sadoveanu, fizionomia lui Vlahuta? E nevoie de finete deosebita ca sa recunosti ca insusirile sufletesti ale lui Sadoveanu arata spre popoarele blonde, iar insusirile lui Vlahuta, spre cele sud-europene ori spre orient? Vlahuta are figura brun-intunecata a unui spaniol, a unui sicilian sau a unui grec din insule: figura unui mediteranian sau a unui brachicefal vest-asiatic. Brazdele fetei, ochii mari, negri ca pacura si cumplit de expresivi, aerul sombru si grav, miscarile incete, tradeaza framantarea ascunsa si caracterul concentrat al unui spaniol. Odinioara a fost reprezentantul tipic al intelectualilor micii burghezii urbane, in curentul liric-romantic dinainte de 1900. Lirism intens, subiectivism, nemultumire adanca si rezignata, stil concis si cizelat, redarea realitatii prin abstractiune si spirit de observatie, nu prin viziune plastica, iubire de singuratate, individualism – nimic nu lipseste din psihologia mediteraniana. Sadoveanu are infatisarea clasica a brachicefalului blond din regiunile slave: corpul indesat, gatul scurt, capul rotund si mare, fata rotunda, nasul mic, ochii mici si adanciti in orbite, buza superioara lunga, complexiunea blonda; la psihologia germanica – memorie perfecta, plasticitate, judecata obiectiva, sentiment viril si linistit, optimism, sentimente elementare, intense si superficiale, inclinari spre viata general-omeneasca, activitate statornica – el adauga, sub flegma germanica, impulsivitatea alpina, pe care insa a dezlantuit-o numai sub forma literara“(3). Observatii interesante, care se potrivesc in linii mari creatiei celor doi, dar care nu se preteaza la generalizari, intrucat un scriitor, indiferent de apartenenta lui la una dintre rasele lumii, ramane o individualitate. Prin imprumutul metodelor de lucru ale unor alte discipline, criticul ajunge la concluzii atractive sub raport speculativ, dar indoielnice sub aspect critic.
Dupa ce intr-o prima faza a criticii sale a cultivat principiile esteticii tainiene, treptat, Sanielevici se va orienta catre o modalitate inedita de interpretare a fenomenului literar, ajungand in 1935 sa afirme ca singurul mod eficace de „explicare stiintifica“ il constituie antropologia, cu ajutorul careia incearca o clasificare a apartenentei scriitorilor la o scoala literara sau alta. Din acest motiv critica sa poate fi socotita extremista, intrucat modalitatea particulara de a privi literatura il duce la enormitati critice. Cu toate acestea, modelul sau teoretic se dovedeste unul bine fundamentat. Nu intamplator, intr-o prima etapa a criticii, rezultatele sunt notabile. Numai ca odata cu trecerea timpului si cu adancirea in studii de antropologie, el se va indeparta de spiritul criticii literare. Se poate spune despre critica sa ca reprezinta un caz atipic, deoarece valoarea ii scade pe masura ce anii trec.
Contributii de estetica
Contributia cea mai interesanta a lui Sanielevici pe planul esteticii ramane, fara indoiala, studierea indelungata a curentelor literare, pe care incearca sa le explica in maniera determinista. Pornind de la studiul lui Gherea, „Ceva despre romantism si clasicism“, directorul „Curentului nou“ defineste clasicismul drept literatura claselor care sunt multumite de starea lor sociala. In ciuda aproximatiilor pe care Sanielevici insusi le-a recunoscut, intentia sa de a realiza o clasificare a istoriei literaturii cu mijloacele stiintei si de a trece la stabilirea legilor generale care guverneaza actul creatiei se dovedeste originala, desi adesea exagerata si inexact pusa in practica, unde a dat nastere unor judecati de valoare eronate.
In contextul diversificarii fara precedent a criticii romanesti, H. Sanielevici se individualizeaza printr-un sistem propriu, pe care incearca sa-l impuna ca unic model viabil de receptare a fenomenului literar. Format in spiritul ideilor materialismului occidental si al sociologiei gheriste, tanarul critic dezvolta aplicatiile deterministe impingandu-le adesea pana la ultimele consecinte. Nu intamplator, multe dintre judecatile sale au fost privite cu superioritate ori condescendenta, desi nu erau lipsite de un puternic suport teoretic. Din pacate, felul in care foloseste datele biologiei, antropologiei si paleologiei in judecarea operelor literare este exagerat, iar rezultatele, inacceptabile.
Prin aplicarea ideii lui Marx ca lupta de clase determina mersul istoriei, directorul „Curentului nou“ da o noua interpretare istoriei literare. Potrivit lui Sanielevici, ideologia literara exprima uneori chiar mai bine decat ideologia politica interesele, aspiratiile si felul de a fi al unei clase sociale. Studiul intrinsec al literaturii, care sa nu tina cont de inraurirea factorilor exteriori, i se pare curios si ca atare il respinge. Privind istoria literaturii ca pe o stiinta, el crede cu fermitate in necesitatea clasificarilor si a gasirii legilor care sa explice relatiile cauzale dintre fenomenele literare.
Supralicitand factorul social in detrimentul celui artistic, criticul crede cu tarie ca o literatura cu adevarat mare nu poate fi decat produsul unor clase active si multumite, singurele capabile sa creeze opere clasice si morale. Numai asa poate fi inteleasa constanta denigrare a operei lui Sadoveanu sau respingerea poeziei simboliste si moderniste.
In ciuda inconsecventelor de care a dat dovada, Sanielevici propune un model in critica romaneasca, similar intrucatva „stiintei literaturii“ lui Mihail Dragomirescu, insa mai putin cunoscut. De altfel, el insusi a recunoscut intr-un moment de luciditate critica faptul ca un asemenea model presupune numeroase aproximatii si l-a asemuit unor schele de fier: „Scrisul meu a fost intotdeauna plin de scheme, ca niste schelete de fier, cari asteapta sa fie umplute, pentru a forma cladiri utilizabile. Multi pseudo-intelectuali, anosti compilatori ai «marilor» savanti straini, au privit cu mirare ironica aceste schelete, – ori le-au umplut si acoperit cu paianta de proprie fabricatie, si au fost proclamati ca «adevarati specialisti»“(4).
Continuitate si ruptura
Optiunea lui H. Sanielevici pentru o critica stiintifica se subintelege. Determinist convins, el pune la contributie in explicarea fenomenelor artistice nenumarati factori ai mediului, carora le adauga, treptat, factori de ordin temperamental si biologic. Critica estetica i se pare insuficienta si, ca atare, crede in superioritatea celei preocupate de intreaga problematica istorica si sociala pe care arta o implica: „Critica literara care astazi – prin Taine – a ajuns nu numai o splendida aplicatie a stiintei speciale, dar dupa cat mi se pare, cea mai inalta manifestare a gandirii omenesti – o sinteza a artei si filosofiei – a fost si ea inainte de Sainte-Beuve in aceasta faza: criticii se margineau sa analizeze partea tehnica a operelor de arta“(5) . Nu e singura data cand Sanielevici respinge critica estetica, pe care o considera superficiala: „Atat este de adevarat ca aceleasi imprejurari economice si sociale produc aceleasi stari sufletesti si pana si aceleasi procedee estetice… Numai mintile necoapte, care privesc lucrurile la suprafata (fiindca citesc cu lenevie, ca sa se impodobeasca, – nu cu greaua incordare de a intelege) vad pretutindeni singularul si individualul si sunt adeptii criticii «curat estetice»“(6).
Caracterizand drept naive conceptiile critice ale lui Maiorescu si Gherea, Sanielevici propune un nou model de critica stiintifica. Raportata la el, critica lui Gherea, care a neglijat legatura dintre creatiunea artistului si organizarea lui psiho-fiziologica, dar si partea estetica, adica analiza mijloacelor artistice, insistand asupra partii sociologice nu poate fi considerata stiintifica, ci mai degraba impresionista. Incercand o fundamentare riguroasa a curentelor literare, Sanielevici il depaseste pe Gherea, fata de care avea o mai temeinica pregatire estetica. Cunoscand bine literatura franceza si germana, el realizeaza un progres fata de punctul de vedere gherist, mecanic si insuficient asimilat.
Reluand discutia „arta pentru arta“ – „arta cu tendinta“, Sanielevici respinge ideea ca o opera e mai valoroasa cu cat exprima tendinte sociale mai inalte, precum si pe aceea ca opera trebuie studiata doar din perspectiva importantei intrinseci: „A sustine insa ca lucrarea artistului trebuie studiata «in sine», din punctul de vedere curat estetic, fara nici o legatura cu mediul, este o absurditate desavarsita.“(7) E de fapt exprimata optiunea pentru o critica riguroasa, de factura stiintifica, prin intermediul careia sa fie lamurite toate aspectele care tin de actul creatiei: „Cu partea propriu zis estetica a lucrarii artistice, criticul nu epuizeaza subiectul; numaidecat trebuie sa porneasca pe drumurile nenumarate cari duc spre firea si viata artistului, spre starea de suflet si tendintele clasei, spre atmosfera si imprejurarile momentului social, spre psihologia de rasa si inraurirea mediului cosmic…“(8) Pentru a demonstra ineficienta criticii estetice, el arata ca trebuie studiate firea si viata artistului, starea de suflet si tendintele clasei, atmosfera si imprejurarile mediului social, psihologia de rasa si inraurirea mediului cosmic.
Durabil si efemer in critica lui H. Sanielevici
Din critica sa literara isi pastreaza valabilitatea relativ putine lucruri. Asa cum am aratat deja, inceputurile se profilau fecunde. Insa dupa volumul Incercari critice (1903), unde Sanielevici proba o cultura larga, putere de speculatie si indrazneala in judecati, plus o necesara sprinteneala stilistica, el se va orienta catre taramul stiintific, neglijand sau incercand sa transfere datele antropologiei si ale biologiei in campul criticii. Ceea ce l-a dus la rezultate eronate.
In judecarea literaturii din Transilvania, Sanielevici s-a inselat adeseori, ajungand la exagerari. Explicatia acestui mod deficitar de a valoriza o literatura lipsita de calitati artistice sta in potrivirea dintre idealul estetic al criticului si profilul moralizator al scrierilor de peste munti. Corespunzand idealului acesti scriitori au fost declarati talentati, fara a se tine cont de ceea ce conteaza cu adevarat: realizarea artistica a operelor. Flagrant este cazul lui Bratescu-Voinesti, declarat in 1903 mare prozator, iar 1924, talent neproductiv. Intoarcerea armelor, schimbarea radicala a opticii a fost determinata de nemultumirea lui Sanielevici fata de scriitor, pe care, dupa razboi il va ataca dur, mai ales in articolul „Pacat“, unde ii reprosa ca si-ar fi depasit atributiile, recomandand calduros Academiei drama Luciei Petrescu. La mijloc insa trebuie sa fi fost si chestiuni personale, data fiind vehementa atacului.
Daca in planul general al ideilor Sanielevici s-a dovedit adesea inspirat, judecatile critice pe care le formuleaza se ridica arareori la valoarea gandirii sale estetice. Cazul Mihail Sadoveanu este probabil cel mai cunoscut. Dupa ce il atacase sistematic in prima serie a „Curentului nou“, criticul a inteles ca gresise, dar hotararea de a lupta cu orice pret impotriva samanatorismului nu i-a permis sa retracteze cele scrise. Apropierea de „Viata romaneasca“ il va face pe Sanielevici sa precizeze ca „Sadoveanu are limba frumoasa, stil armonic si ritmat, descrieri plastice, putere mare de viata, dar nu are nici o opera.“ (9) Ulterior, in 1920, situat din nou pe pozitii adverse „Vietii romanesti“, el va reveni cu o nuanta: „«Tabloul sinoptic», care la 1906 a starnit atatea discutiuni, e poate exagerat si nu-i semnificativ decat in legatura cu atitudinea amorala a d-lui Sadoveanu. In orice caz a capatat valoarea unui document al Istoriei literaturii romanesti.“ (10)
Retiparind articolul „Morala d-lui Sadoveanu“ in volumul „Poporanismul reactionar“ (1921), el va continua sa sustina ca a avut dreptate in cazul debutului scriitorului, dar va adauga cateva note, in care precizeaza motivele care l-au determinat sa ia atitudine: „Cu poporanismul „Samanatorului“ navalesc in literatura „lipitorile satului“, – o clasa in acelasi timp, stricata, fiindca parazitara, si primitiva, fiindca inculta, medievala. Amoralitatea atitudinii, labartarea descrierilor, naivitatea compozitiei, platitudinea gandirii si simtirii, sunt manifestari de clasa necoapta. Aceasta este fondul chestiunii. In apararea d-sale, d. Ibraileanu a procedat ca la jurati. Mai intai a abandonat pe toti ceilalti invinuiti – declarandu-se de acord cu acuzarea, – pentru a-si salva clientul. Or, cusururile morale ale primelor scrieri ale d-lui Sadoveanu caracterizeaza nu atata persoana d-sale – d-sa s-a civilizat mai tarziu, fara a castiga ca talent – cat clasa pe care o reprezinta.“(11) Nici acum, dupa 17 ani de la debutul lui Sadoveanu, orgoliul sau nemasurat nu i-a permis sa recunoasca fatis ca a gresit. Oricum, ar fi fost prea tarziu…
O justificare pentru atitudinea fata de scrierile de debut ale prozatorului va aduce si in 1935, semn ca Sadoveanu il obseda. Acum literatura scriitorului este explicata prin factori antropologici, in speta apartenenta la rasa ostbaltica, si nu printr-un criteriu moral. Ba mai mult, criticul ii gaseste chiar merite artistice si le formuleaza pe un ton cu totul schimbat fata de acela impetuos pe care il afisase la 1905: „N-asi vrea sa-l jignesc pe d. Mihail Sadoveanu; intai, fiindca scrie frumos (e un talent necomplect: are unele calitati, pe cand altele, insemnate, ii lipsesc); si al doilea, fiindca instruindu-se si cultivandu-se de atunci incoace, s-a schimbat mult in toate privintele.“(12) Din nou, Sanielevici isi dovedeste inconsecventa, pe care incearca sa o ascunda sub masca unor precizari si sa ii dea o argumentatie stiintifica.
Lista scriitorilor in judecarea carora el s-a inselat este lunga, celebre fiind cazurile Sadoveanu si Istrati. De altfel, in polemici, i s-a reprosat modul deficitar de a interpreta anumiti scriitori, fata de care a dovedit obtuzitate. Aproape de necrezut sunt si respingerea poeziei argheziene sau indiferenta fata de Bacovia sau Rebreanu. Nici noua generatie de prozatori nu i-a trezit interesul, nume precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Mircea Eliade neintrand in zona sa de interes. Nu-i mai putin adevarat ca pe masura ce inainteaza in varsta, Sanielevici se orienteaza tot mai mult asupra unor chestiuni stiintifice, iar dupa 1940 e ca si absent din viata literara.
In schimb, teoretizarile despre curentele literare si despre legile care guverneaza producerea si alternanta lor isi pastreaza insemnatatea. Sugestii din ideile acestea a preluat chiar G. Calinescu, scriind „Clasicism, romantism si baroc“, studiu tributar in esenta modului de a privi literatura al lui Sanielevici. Desi arbitrara, impartirea curentelor literare i se parea acestuia din urma indispensabila pentru studiul literaturii si ca atare, adeseori va reveni asupra chestiunii, cautand sa delimiteze clasicismul, romantismul si realismul. Din pacate, ideea, fecunda, nu a gasit ecoul necesar din pricina temperamentului razboinic al esteticianului. A fructificat-o insa Calinescu, intr-o maniera mai atractiva, si ea s-a impus ca apartinandu-i. Pentru ca astazi foarte putini stiu ca gaselnita ii apartine lui Sanielevici.
Dincolo de numeroasele exagerari, activitatea critica a lui Sanielevici merita retinuta prin cateva studii si articole de certa valoare. Pornind de la un punct de vedere estetic determinist, el explica nuvela „Sarmanul Dionis“ prin raportare la curentele romantice europene, de unde Eminescu a putut prelua sugestii valoroase. Pornind de la un punct de vedere estetic determinist, Sanielevici explica nuvela „Sarmanul Dionis“ prin raportare la curentele romantice europene, de unde Eminescu a putut prelua sugestii valoroase. Astfel, nuvela eminesciana este considerata o adevarata sinteza artistica a romantismului german, cuprinzand aproape toate caracteristicile acestei scoli literare. Studiul, amplu, de o pertinenta convingatoare, are meritul de a fi relevat pentru prima oara apropierea dintre nuvela poetului roman si romantismul german (Novalis, Hoffmann, Tieck), introducand-o astfel in circuitul valorilor universale. Eminescu – sustine criticul – ilustreaza in „Sarmanul Dionis“ idealismul magic al scolii germane. Dionis este eroul romantic prin excelenta. Ironia romantica izvoraste tocmai din dorinta individului de a se ridica deasupra lumii reale. Maestrul Ruben este considerat o figura faustiana. Scena cu umbra este pusa in legatura cu „Povestea miraculoasa a lui Peter Schlemihl“, de Chamisso.
Reprosurile aduse nuvelei de George Panu sunt respinse ca nefondate, aratandu-se ca, prin „Sarmanul Dionis“, Eminescu poate fi pus alaturi de povestirile lui Hoffmann si de tot ce s-a scris mai interesant in literatura romantica europeana. Pentru a-si sustine demonstratia Sanielevici sustine, pe buna dreptate, ca nu adevarul istoric intereseaza intr-o asemenea proza si ca un criteriu de judecata realist ca acela cerut de Panu e gresit. Despre incheierea filozofica si trimiterea la Gautier ni se spune ca sunt in spiritul ironiei romantice. Finalul studiului inchide intr-un portret memorabil trasaturile lui Eminescu, sintetizand in acelasi timp trasaturile nuvelei: „Ceea ce deosebeste pe Eminescu de toti scriitorii insemnati pe care i-a avut tara pana acum, este faptul ca el a fost tot pe atata ganditor cat si poet. Intelectual nascut, inzestrat cu o cultura vasta, el a judecat de la o mare inaltime viata omeneasca, a stiut sa aleaga partile eterne de cele trecatoare, si mai ales pe acelea le-a cristalizat in operele sale. Din acest punct de vedere, poate fi asemanat clasicului Goethe. Opera lui Eminescu ramane nemuritoare, ca si dragostea pe care in versuri geniale a exprimat-o, ca si orizonturile filozofice asupra vietii si societatii omenesti, pe care ni le deschide in poeziile si povestirile sale.“ (13)
Incercarile lui Sanielevici sunt intotdeauna interesante, dar, din pacate, tot atat de discutabile. Maniera criticului de a incadra totul in scheme si sistematizari slabeste intrucatva din puterea lui speculativa. Schematica este si abordarea din articolul „Morala d-lui Sadoveanu“, unde Sanielevici a provocat un semnificativ scandal, considerand ca si altadata ca valoarea estetica a unei opere creste in raport cu valoarea ei morala. Pornind de la consideratii din domeniul biologiei si al antropologiei, Sanielevici concluzioneaza: „Caracterele aparente ale animalului trebuie sa te orienteze asupra generatricei lor, care-ti va lamuri apoi si caracterul neinteles… Cu alte cuvinte, individul este o unitate – vazut pe dinafara: corp, vazut pe dinauntru: suflet. Atat caracterele fizice, cat si cele psihice sunt produsul aceleiasi generatrice. Trebuie sa studiem fizionomia, statura etc., ca sa ne orientam asupra generatricei si, prin aceasta, asupra insusirilor sufletesti“(14). Dupa ani de observatie sistematica, Sanielevici ajunge la incheierea ca intre caracterul unui individ si infatisarea lui fizica exista relatii constante. Aplicand rezultatele acestor observatii la domeniul literaturii, Sanielevici modifica intelesurile originare pe care Taine le daduse determinismului si ajunge la concluzia potrivit careia constitutia aparatului masticator, alimentatia sau culoarea ochilor pot explica fenomenul artistic.
De o savoare inimitabila raman formularile sale critice, memorabile prin amestecul de sobrietate si ironie, prin tonul batos si prin exprimarea aproape triviala. Nu intamplator caracterizarile sale uimesc si astazi prin verva polemica, prin rautate hatra, chiar daca uneori exagerata. Pe Artur Stavri il sfatuieste „sa naparleasca“, adica sa evolueze, daca vrea sa nu fie uitat. Naum ar fi poet bun, „daca in poezie ar fi admisa mediocritatea“, H. Lecca „are toate calitatile care se pot capata prin munca de cabinet“, Victor Crasescu „e prea realist in intelesul rau al cuvantului“, iar I. Adam „nu reda decat manifestari exterioare omenesti, reale cand sunt vazute, false, cand sunt nascocite“. De fapt, valoarea criticii lui Sanielevici e data de putinta de a gasi cuvantul sfichiuitor, de a lovi fara a se teme de consecinte“. In mod paradoxal, din activitatea sa se retine stilul, de care el insusi se arata nemultumit si nu judecatile, pe care le considera solid fundamentate prin relationarea cu stiinta.