|
Călătoriile virtuale oferite fiecăruia de către micul
ecran îi dau privitorului senzaţia unui drog la care nu poate renunţa.
Aşa se face că stând în fotoliu călătoreşte
virtual pe întreaga planetă. Deprinderile acestea pătrunse în
viaţa copiilor şi tinerilor îi determină să refuze
citirea unor cărţi şi mai ales mersul în natură.
Familia
şi şcoala au menirea de a descoperi în fiinţa fiecărui
copil şi tânăr acea dorinţă de aventură în
mijlocul naturii. Numai un ghid priceput, fie el părinte sau
profesor, poate să dezvăluie frumuseţile şi tainele
unor monumente ale naturii sau ale culturii şi civilizaţiei de
pe aceste meleaguri. Numai un ghid bine informat şi cu multă
priceperea psiho-pedagogică poate realiza un transfer afectiv faţă
de natura reală nu virtuală.
Mersul
în natură e bun pentru toate vârstele, numai ritmul paşilor
diferă.
Vârstnicii
au informaţia şi experienţa iar tinerii curiozitatea.
Această curiozitate nativă a copiilor şi tinerilor poate fi
dezvoltată de către cel care îndeplineşte rolul de ghid.
O
excursie sau drumeţie este complexă. Această complexitate
rezidă din faptul că un obiectiv din natură nu poate fi
tratat numai din punct de vedere geografic, geomorfologic, floristic ci
şi antropic. Acolo unde se află monumente naturale se găsesc
şi urme de locuire umană din cele mai vechi timpuri.
Cine
vrea să devină ghid în zilele
noastre, trebuie să fie la curent cu ultimele noutăţi
din domeniile despre care va vorbi auditoriului. Ghidul poate deveni
ridicol dacă mai susţine teorii şi concepte învechite sau
profund eronate. La multe întrebări s-au dat răspunsuri/soluţii
eronate. La alte întrebări s-au dat răspunsuri corecte, însă,
greu de crezut de către „savanţi”.
Iată
acum câteva cazuri celebre.
Ce
sunt mamuţii? Teoria cu privire la originea mamuţilor descoperiţi
în Siberia (şi în Rahău şi Haţeg – n.n.) a fost că
ei sunt elefanţii lui Hanibal. După înfrângerea acestuia de către
romani, elefanţii au fugit unde au văzut cu ochii şi ajungând
în Siberia, au murit acolo de frig.”…
Despre
fosilele din munţi.
„Voltaire
scria împotriva lui Buffon: „… S-a găsit în munţii din
Hessa o piară care pare să poarte urma unui calcan şi în
Alpi, o ştiucă pietrificată; s-a tras concluzia că
marea şi râurile au curs peste munţi. Era mai naturală
ipoteza că aceşti peşti, purtaţi de un călător,
stricându-se, au fost aruncaţi şi s-au pietrificat cu timpul,
dar această idee era prea simplă şi prea sistematică.
S-au găsit, de asemenea, în provinciile Italiei şi ale Franţei
scoici despre care suntem asiguraţi că sunt originare din marea
Siriei. Nu vreau să le contest originea, dar nu ne-am putea aminti de
acea mulţime de pelerini şi de cruciaţi care şi-au dus
averea în Ţara Sfântă şi au adus de acolo scoici? Şi
ne place mai bine să credem că marea de la Jafa şi Sidon
acoperea Burgundia şi Milanul?”
Din
domeniul ecologiei.
„…
Necunoscându-se importanţa curentului Golf Stream, se considera, în
secolul al XVIII-lea, că Parisul are o climă mai blândă
decât Quebecul, din cauza populaţiei mai numeroase şi a pădurilor
mai puţine. Chiar Buffon scrisese că „a asana, a defrişa
şi a popula o ţară înseamnă a-i da căldură
pentru mai multe mii de ani”.
Era
simplu: oamenii şi animalele, mişcându-se produc căldură
în timp ce arborii, stând pe bloc, produc… umiditate rece!”
Şi
următoarele ciudăţenii fac parte din „cultura” apuseană.
„…
Una din cele mai ciudate proprietăţi ale pământului din
Irlanda era aceea de… a omorî şerpii!
De
aceea, nobilii englezi presărau până prin secolul al XIX-lea
prin grădinile lor pământ adus din Irlanda.
Fosilele
unor moluşte – amoniţii – găsiţi aici erau
considerate drept… şerpi pietrificaţi de pământul
irlandez” (În Irlanda, ca şi în alte părţi, de pildă
în insula Creta, nu există şerpi”).1
Anglia
s-a remarcat şi prin aberaţiile legislative.
„…
În anul 1966 a fost abrogată în Anglia o lege datând din evul
mediu, în virtutea căreia erau socotiţi vrăjitori, şi
pedepsiţi ca atare, oamenii care se ocupau cu prezicerea…
timpului”2 Notă: Asemenea
„vrăjitori” meteorologi au asigurat succesul debarcării aliaţilor
în Normandia contra germanilor (în 1944) cu riscul de a fi „condamnaţi”.
Nici
parisienii nu au făcut excepţie în susţinerea unor aberaţii.
„…
Chimistul Dumas îl sfătuia mereu pe Pasteur să nu mai umble după
lighioanele microscopice pentru că îşi pierde vremea degeaba
şi ajunge de râsul chimiştilor… serioşi”.3
Încăpăţânarea
lui Pasteur şi altor cercetători au dus la descoperiri epocale
puse în slujba umanităţii.
Microscopul
a ajutat biologii să pătrundă în tainele vieţii
plantelor şi animalelor, contemporane cercetătorilor şi să
combată afirmaţiile eronate de altă dată.
Tehnica
actuală îi ajută şi pe paleontologi să studieze
fosilele descoperite în scoarţa terestră, să le stabilească
originea şi vârsta.
Cei
care se încumetă să scrie istoria
societăţii umane, mai ales a celei contemporane lor întâmpină
foarte mari dificultăţi din cauza „dosarelor clasificate”, a
documentelor mistificate sau
sustrase. Peste 100 de ani, istoria scrisă
azi despre decembrie 1989 va fi la fel de ridicolă ca şi întâmplările
citate mai sus.
Cât
priveşte vârsta planetei noastre, a rocilor şi fosilelor, au
fost şi se menţin multe teorii controversate, fiecare având părţi
atacabile. Multe teorii au fost reluate şi completate cu date noi.
Pentru
a înţelege mai bine originea şi evoluţia Podişului
Transilvaniei situat între munţi, să vedem care a fost evoluţia
Munţilor Apuseni în lumina teoriei tectonicii globale.
Potrivit
teoriei lui Marcian Bleahu şi colab., Apusenii Sudici au migrat din
zona Vardar (fosta Iugoslavie) şi s-au alipit de Apusenii Nordici la
începutul Senonianului. În timpul subducţiei au apărut erupţiile
vulcanice. Apusenii Sudici sunt delimitaţi între Arieş şi
Mureş.4
Aluviunile
transportate din Munţii Apuseni, Carpaţii Orientali şi
Carpaţii Meridionali sunt cantonate în zona de prăbuşire a
Podişului Transilvaniei.
Prin
observaţii directe şi prin foraje s-a stabilit că începând
din Paleocen – Oligocen (cca. 37 milioane ani în urmă) în zona
Sebeş – Mureş au fost depuse argile roşii. A urmat
Tartonianul (cca. 10 mil. ani) cu depuneri fosilifere şi adesea în
facies calcaros organogen. „Sarmaţianul poate atinge 1000 m
grosime. Centrul bazinului cuprinde pachete importante de nisipuri; pe
margini se adaugă conglomerate (fiind mai aproape de munţi –
n.n.)”.
„Pe
baza datelor de foraj s-a pus în evidenţă că
miocenul inferior (Burdigalian – Helveţian, cca. 15 mil. ani) se găseşte
numai pe marginea de NV a bazinului. În centru, seria neogenă începe
cu Tortonianul (cca. 10 mil. ani), care se aşterne transgresiv fie pe
mezozoic, fie chiar pe cristalin”.
„Constituirea
bazinului are loc în Tortonian, prin prăbuşirea masivului
transilvan. Bazinul Transilvaniei este un bazin intermontan cu subsidenţă
puternică (4000 m de Tortonian – Panonian, adică de coborâre
lentă a scoarţei – n.n.).5
Era de
aşteptat ca Bazinul Transilvaniei, ca fund de mare, relieful său
să fie câmpie.
Acţiunea
forţelor externe s-a exercitat cu destulă intensitate în
Bazinul Transilvaniei, având în vedere retragerea treptată a apelor
marine şi lacustre de la N la S, apoi de la E la SV prin culoarul
Mureşului, pe unde se făcea legătura cu apele pliocene din
Bazinul Panonic. Timpul de sedimentare destul de lung (ciclul de
sedimentare s-a încheiat în Ponţian , cca. 6 mil. ani) poziţia
mai înaltă a acestei depresiuni în raport cu regiunile
pericarpatice (de unde au pătruns râurile mari prin captări
succesive – ritmice), au contribuit în mare măsură la
erodarea intensă a cuverturi iniţiale, care avea aspect de câmpie
înaltă fluviu-marină şi fluviu-lacustră”…
„Eroziunea
exercitată de reţeaua hidrografică i-a imprimat caracterul
predominant deluros, contribuind la realizarea unor inversiuni locale de
relief, la sculptarea unor întinse piemonturi de eroziune, cu martori
vulcanici şi de acumulare, a numeroase depresiuni fluviale în
bazinele hidrografice, cu aspect de culoare sau bazinete de contact
perimontane sau intracolinare, cu terase şi câmpii aluvio proluviale
întinse. La acţiunea reţelei hidrografice s-a adăugat acţiunea
proceselor de eroziune a versanţilor specifice climatelor
subtropical, periglaciar şi temperat care s-au succedat din Pliocenul
superior şi până astăzi”.6
Trăitorii
acestor meleaguri au descoperit două mari bogăţii ale
subsolului: sarea şi gazul metan.
Sunt
multe legende despre modul cum a început omul să folosească
sarea care avea iviri la suprafaţă. În zilele noastre se pun întrebări
despre modul cum au luat naştere zăcăminte atât de mari.
„…
Numeroase particularităţi ale zăcămintelor de sare
complică mult problema genezei sării geme şi a sărurilor
de potasiu. Cea mai mare problemă este explicarea grosimii zăcămintelor
de sare. Făcând abstracţie de îngroşările locale,
datorite cutărilor şi acumulărilor verticale determinate de
diapirism (datorită căruia
se ajunge la grosimi de mii de metri), zăcămintele de sare au în
nod obişnuit grosimi de câteva sute de metri. Se ştie că
apa mărilor are un conţinut de aproximativ 30‰ NaCl. Or,
pentru a rezulta un depozit de sare de 300 m ar trebui să se evapore
un strat de apă cu o grosime de 20 km”...
„…
Când temperatura scoarţei Pământului a scăzut sub 7000C, grosimea ei era de 10 km. La această
temperatură… se găseau – pe lângă alte gaze – şi
clorurile, care se volatilizează la 700-800 0C”… „Când temperatura a scăzut sub 7000C, clorura de sodiu a început
să precipite şi să cadă pe suprafaţa Pământului
sub forma unei zăpezi, învelind complet prima scoarţă –
destul de accidentată – cu un strat alb, strălucitor, gros de
circa 150 m”.
„…
Mult mai târziu, când s-a ajuns la temperatura critică (3740C), a început condensarea
vaporilor de apă. Ploi torenţiale de soluţii hidrotermale
au căzut timp de mii de ani, pe scoarţa Pământului, pentru
a se evapora imediat, a se recondensa şi evapora din nou, într-un
ciclu extrem de violent. Această apă caldă a dizvoltat
mantia albă de sare care îmbracă Pământul şi a
transportat-o în părţile mai joase, alcătuind mările
şi oceanele hidrotermale din acea vreme…”
„…
Primele mări şi oceane au fost sărate până la saturaţie.
Sarea a suferit nenumărate recristalizări şi dizolvări
în această lungă şi zbuciumată istorie a tânărului
nostru Pământ. Din ea s-au format ulterior masivele de sare
cunoscute azi”7
Să
ne îndreptăm atenţia spre acel colţ al Podişului
Transilvaniei unde natura a făurit un peisaj mirific, fără
egal, Râpa Roşie (vezi foto).
Dicţionarul
geomorfologic (1974, p. 161) defineşte „râpa” ca fiind o „formă
de relief abruptă care ia naştere în urma unor surpări, a
eroziunii torenţiale accentuate, sau a altor procese de sculptare a
scoarţei”.
„Râpa
Roşie este într-un pachet de depozite detritice (particule care au
cel mult 1-2 cm, n.n.) foarte slab cimentate, între care predomină
gresiile ce se dezagregă uşor, transformându-se în nisipuri.
Printre gresii se găsesc lentile de microconglomerate care trec în
pietrişuri prin spălarea liantului argilos. Porţiunile mai
cimentate, în special de microconglomerate, sunt reliefate de către
eroziune, punând în evidenţă structura depozitului.” Cine
observă cu atenţie fotografiile poate distinge: „o tipică
structură încrucişată (aşezarea rocilor sub forma
unor strate de dimensiuni reduse, cu înclinări diferite, care se întretaie
– conf. Dic. Geom. 172) la scară mare, cu pachete lenticulare, care
reprezintă de fapt lamine oblice, rezultate dintr-o sedimentare
fluvială. Caracterul continental al depozitului este evidenţiat
şi de culoarea roşie care indică un mediu puternic
oxidant”…
„…
Vârsta formaţiunii de la Râpa Roşie nu poate fi precizată
direct din lipsă de documente paleontologice. Ea se poate deduce însă
indirect, din faptul că între elementele conglomeratelor se găsesc
şi calcare cu numuliţi de vârstă eocenă (Priabonian
– cca. 37 mil. ani), iar peste formaţiunea
roşie se dispune, într-o zonă învecinată, un
pachet de marne cenuşii cu ostrei (stridii – n.n.) mari, de vârstă
miocen inferioară. Rezultă că formaţiunea este de vârstă
oligocenă (37 mil. ani)…”
„…
În acest material eroziunea a lucrat diferenţial, generând un
relief foarte aparte şi spectaculos”.
Întindere.
„Râpa Roşie se întinde pe un front de 800 m şi o înălţime
de 125 m, dominând malul drept al râului Secaş. Un torent afluent
al acestuia (Secaşului – n.n.) este cauza marei ravinări (acţiunea
de formare a revenelor – şanţurilor, datorită scurgerilor
torenţiale – conf. Dic. Geom. 148) pe care a generat-o şi pe
care o întreţine prin eroziune regresivă” (vezi harta).
„Mare diferenţă de nivel şi lărgimea redusă
(150 m) fac ca panta să fie foarte abruptă şi deci uşor
de dezechilibrat. Vegetaţia neputând să prindă, apa de
şiroire lucrează în voie, îndepărtând pe de o parte
materialul mobil, spălând liantul gresiilor şi al
conglomeratelor şi, în măsura în care acesta este calcaros,
dizolvându-l. Rezultatul este o dantelărie de forme sculpturale în
care predomină linia verticală: turnuri, coloane, obeliscuri,
contraforturi, ce brăzdează întreaga faţă a râpei
ransformând-o într-o gigantică orgă. Liniile verticale sunt,
însă întrerupte de brâuri orizontale, care reprezintă de fapt
strate de conglomerate mai cimentate şi care formează cornişe
proeminente (partea superioară, ieşită în afară,
proeminentă, a unui versant – conf Dic.geom.- 46) (vezi foto)”.
„…
Rezultatul acestei îmbinări dintre tuburile verticale şi brâiete
orizontale dau un straniu aspect de basoreliefuri orientale, culoarea
intensă roşie şi violacee accentuând mai mult impresia de
frumuseţe barbară”8
Neobositul
cercetător al naturii, Alexandru Borza scria despre Râpa Roşie,
că: „Păduricea din care privim grandioasa panoramă a Râpei
Roşii este alcătuită din tei, stejari şi jugastru, adăpostind
o ferigă rară (Asplenium adiantum – nigrum) şi arbustul
Catoneaster integerrima (Bârcoace). Prin vâlcele dăinuiesc copaci
foarte bătrâni de stejar pufos (Quercus pubescens), atât de rar întâlnit
în Transilvania”… „Aici avem şi un decor vegetal unic în
felul său, compus din flori rare pripăşite în timpul
diluviului rece (Cuaternarul glaciar), din epocile calde şi uscate,
apoi mai umede şi calde postdiluviale. Din prima epocă se găsesc
o serie de plante stepice orientale, ierburi uscăţive, jaleşul
plecat (Salvia nutans) şi cel endemic (specific regiunii) (Salvia
transilvanica); din timpul cald şi uscat sunt stejarii pufoşi,
apoi otrăţelul (Onosma viride), pesma (Centaurea atropurpurea),
cu căpşoare neîntrecut de artistice, şi pirul crestat (Agropyron
cristatum). După aceea s-a instalat o garoafă proprie numai
acestor locuri: Dianthus serotinus varietas demissorum, cu flori albe
şi miros suav, împodobind râpele din fund. Acestora li se mai adaugă
şi multe alte plante rare, contribuind la faima naturalistă a
acestui adevărat monument al naturii. În apropiere, întâlnim
şi alte rarităţi floristice: cârcelul (Ephedra distachya)
şi grozama (Genista spathulata).9
Zona Râpei
Roşii a oferit omului condiţii prielnice de vieţuire.
Descoperirile arheologice atestă urme din timpul culturii Coţofeni.
„Diversitatea
copleşitoare a formelor de relief cuprinse în habitatul atât de
complex al comunităţilor Coţofeni din Transilvania, este,
cu siguranţă rezultanta unei sume de factori, în strânsă
legătură cu activităţile social-economice. La aceşti
factori, rolul peisajului trebuie privit tot mai insistent ca unul hotărâtor
în preistorie, în relaţia om-habitat, chiar dacă în puţine
situaţii o abordare strict arheologică o poate evidenţia.
Unul
dintre siturile Coţofeni ce poate fi privit şi analizat din
această perspectivă este cel de la Sebeş – Râpa Roşie
(jud. Alba). Râpa Roşie este numele dat unei înălţimi
(496 m altitudine maximă) aflată în zona de contact a Podişului
Secaşelor cu Valea Mureşului, la dreapta zonei de confluenţă
a Secaşului cu râul Sebeş”... „Pentru geologi, Râpa Roşie
constituie un veritabil martor al evoluţiei zonei de la fund de mare
(prin fauna acvatică surprinsă la baza masivului), până la
apariţia unei faune terestre, în vecinătate, la Răhău
fiind descoperită măseaua unui mamut”... „Primele cercetări
arheologice în aşezarea de pe platoul superior al dealului aparţin...
lui Fr. W. Schuster din anul 1865...” El a făcut o descriere amănunţită
a ceramicii găsite (vase mari sau de mici dimensiuni, cu ornamentaţie
specifică, „ce nu lipsea niciodată şi era răspândită
peste tot corpul vasului”), ne indică fără dubii
apartenenţa descoperirilor la cultura Coţofeni, confirmată
mai târziu”... „Săpături sistematice au fost demarate de I.
Al. Aldea începând din anul 1966, însă acestea s-au concentrat pe
un mic platou numit Papuc, aflat la poalele Râpei Roşii. Abia în
anul 1999, în urma desprinderii unei falii de pământ, situl de
deasupra Râpei Roşii este descoperit, fiind găsite cu acest
prilej numeroase materiale şi urme ale două complexe Coţofeni”...
„În 2001 s-a descoperit o groapă de formă aproximativ
circulară, cu diametrul de 1 m şi profilul în formă de
sac, adâncindu-se cu 0,90 m”... „Inventarul gropii a fost sărac,
raportat la dimensiunile sale. Mai cu seamă la jumătatea
inferioară a apărut ceramică de tip Coţofeni, comună,
foarte fragmentată, ce provenea însă de la vase diverse ca formă
şi destinaţie (ceşti, străchini, castroane, vase de
provizii), decorate prin incizie, impresiune, unele în maniera împunsăturilor
succesive, ce se pot data pe parcursul fazei a III-a. Alături de
ceramică au mai apărut, cu totul sporadic, urme de cărbune
şi un mic fragment de ocru roşu. Aproape de gura gropii, la
partea superioară, se aflau aranjate mai multe pietre (gresii), trei
dintre ele purtând pe una din feţe urme de folosire/finisare, ce ne
determină să le interpretăm drept fragmente ale unor râşniţe”...
A mai fost descoperit pe un bolovan, „prelucrat
pe jumătate, o figură antropomorfă”... „Pornind de la
una din funcţiile „capului” sculptat de la Sebeş - Râpa Roşie,
cea de râşniţă, ca şi de la asocierea sa în
respectivul complex cu mai multe râşniţe, putem aprecia că
ne aflăm în faţa reprezentării unei divinităţi
subordonate unui cult al fertilităţii şi fecundităţii”...
„Caracterul
accidental al apariţiei gropii de cult de pe Râpa Roşie şi
imposibilitatea de a cerceta complexul în raport cu zona imediat distrusă
de alunecările de teren, ne privează, desigur, de anumite
observaţii ce se puteau dovedi extrem de folositoare”. 10
„Pe
timpul dominaţiei austro-ungare, artileria făcea aici exerciţii
de tir, dărâmând coloanele şi piramidele dantelate de mâna măiastră
a naturii”.
Alexandru
Borza ne îndemna că la Râpa Roşie: „Doar ochiul
excursionistului şi obiectivele aparatelor de fotografiat ale turiştilor
se vor îndrepta de acum încolo spre aceste falnice coline, pentru a le
privi şi a prinde grandioasa făptură, pentru a face
cunoscut în cercuri tot mai largi un punct pe cât de pitoresc al
naturii, pe atât de accesibil tuturor”.11
Prof. Ilie Furduiu
Bibliografie
1,
2, 3) Neculai Velichi (1971) "Anecdotele ştiinţei",
pp. 152-157; 69; 38, Ed. Albatros, Bucureşti.
4)
V. Ianovici, M. Borcoş, M. Bleahu ş.a. (1976), "Geologia
Munţilor Apuseni", pp. 557-596, Ed. Academiei, Bucureşti.
5.
Emilia Saulea (1967), "Geologie istorică", pp. 726-727,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6.
Petre Coteţ (1973), "Geomorfologia României", p. 266,
Editura Tehnică Bucureşti.
7.
Viorel Brana (1976), "Zăcăminte nemetalifere din România",
pp. 62-70, Editura Tehnică, Bucureşti.
8.
M. Bleahu şi colab. (1976), "Rezervaţii naturale geologice
din România", pp. 34-36.
9.
Alexandru Borza (1987), "Amintirile turistice ale unui
naturalist", pp. 189-190, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
10.
Cristian Ioan Popa (2006), Apulum XLIII/1, pp. 45-55.
11. Alexandru Borza, op. cit., p. 91
|
