În sălile aripei Kretzulescu ale Muzeului Naţional de Artă s-a deschis miercuri 23 noiembrie 2005, orele 13, una din cele mai importante expoziţii din ultimii ani: Lola Schmierer Roth - Pictură şi grafică, donaţia soţilor Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu, cu domiciliul stabil la Berlin. Un catalog luxos, datorat Marianei Vida şi Elenei Olariu prezintă expoziţia în câteva din aspectele esenţiale, însoţindu-le de numeroase şi bogate date informative, nu scutite de unele erori şi omisiuni. Ceea ce, din fericire, nu impietează asupra meritelor ei efective.

Orice expoziţie, bine alcătuită şi de impunătoare anvergură, este rezultatul unei regii, având menirea să pună accentele şi să scoată în evidenţă elementele cele mai definitorii şi mai reprezentative pentru artistul căruia i-a fost destinată. Ea trebuie să-i contureze personalitatea în aşa fel încât, dacă mai este şi socotit mare, această dimensiune să fie convingător demonstrată. Or, mesajul expoziţiei e de altă natură şi nu-şi propune o asemenea sarcină. Suntem în prezenţa unei danii, indiscutabil de un foarte mare interes şi de o excepţională valoare, dar care nu vizează publicul larg, ci un cerc restrâns de iniţiaţi care n-au nevoie să li se spună cine este Lola Schmierer Roth şi în ce constă importanţa documentelor legate de ea. Numai că expoziţia este şi una de artă şi sub acest raport relevanţa ei se pretează la a fi discutată, pentru că nu certifică grandoarea ce i se atribuie, pe bună dreptate, Lolei; e în cauză doar un fragment, neadaptat suficient la imperativele celui mai de seamă muzeu al ţării.

Sunt convins că arătând de ce putem vorbi despre Lola Schmierer Roth ca despre o mare artistă, aduc un argument în plus la înalta apreciere a daniei soţilor Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu. Nu poţi fi însă în stare de un asemenea demers decât beneficiind cât de cât de o percepţie globală a creaţiei pictoriţei şi graficienii. Or, dacă nu mă înşel, în clipa de faţă sunt în România singurul supravieţuitor care a avut o relaţie semnificativă cu dânsa şi s-a bucurat de posibilitatea unei cuprinderi satisfăcătoare, deşi incomplete, a diversităţii operei. Această diversitate - care include şi bogatul şir de autoportrete - oferă cheia unei adânciri caracteriale şi totodată biofizice, în măsura în care preponderente sunt forţa, expresivitatea şi energia.

Vitalitatea este şi ea un concept care nu poate lipsi atunci când vrem să ne referim la puterea cu care se exprimă Lola, în perioada cea mai de vârf, ,perioada expresionistă". Frapează caracterul masculin al acestei puteri, ce se degajă în mai toate desenele epocii respective, elementul viril care o metamorfozează într-un bărbat. Asistăm oare la o desfeminizare sau, oricum, la o atenuare a feminităţii? Te uiţi la fotografiile ce-o reprezintă şi constaţi că feminitatea ei a rămas intactă, că graţia şi supleţea se confruntă cu colţurozitatea şi ascuţişul formelor din desene, convieţuind şi unele şi celelalte într-un desăvârşit paralelism, numai că autoportretele, tot mai numeroase, devin din ce în ce mai interogative, mai pătrunzătoare în priviri, într-un cuvânt mai scrutătoare; ele se desneutralizează, implicându-se. Procesul la care asistăm e ambiguu şi misterios, masculinul şi femininul nu se înfruntă, ci îşi transgresează opoziţia, devenind un factor de pronunţată personalizare, mereu prezentă. Nu e uşor să pătrunzi în hăţişul acestei metamorfoze, care într-un fel te învăluie, te cuprinde în ceţurile ei, lăsându-ţi din când în când un ochi liber şi atunci te minunezi, depăşindu-ţi deruta, rătăcirile, cu sentimentul unei ieşiri din strâmtoare, dar şi cu conştiinţa că te afli în pragul necunoscutului. Expoziţia de faţă promovează în prim plan numeroase autoportrete, ceea ce constituie un merit substanţial al ei. Sunt imagini adesea gestuale, de o gestică aparte, inconfundabilă, având aerul că se adresează privitorului, într-un dialog care frizează uneori stranietatea.

S-ar părea că în paragraful de mai sus am alunecat pe făgaşul literaturizării. De fapt, fără a pronunţa cuvântul, m-am străduit să sugerez complexitatea. Complexitatea nu e niciodată deplin descifrabilă. în bună parte o intuieşti, trăindu-i opreliştile, dificultatea de a o pătrunde. Dar ea e un atribut esenţial a ceea ce creează Lola în momentele cele mai fericite. în tot ce produce major, artista e polivalentă, asemenea unei pietre preţioase care îşi răspândeşte razele în numeroase direcţii. Nu-ţi oferă întotdeauna răspunsuri, însă de fiecare dată te face să-ţi pui întrebări.

În continuare mă ocup de Lola, evocând-o într-o seamă de alte ipostaze, ce prezintă la rândul lor un viu interes. O fac ca un observator obiectiv, marcat de o aventură spirituală plină de învăţăminte. Pot spune că am cunoscut-o îndeaproape pe pictoriţă şi desenatoare, martor câteodată la dramele ei, nu mărturisite, ci trădându-şi altcum intervenţia, de natură să mi-o dezăvluie în plan uman. Dar oare am cunoscut-o cu adevărat? Contactul s-a produs tardiv, în cadrul unor pronunţate relaţii de familie, care îşi au obârşia în strânsa şi afectuoasa prietenie care a legat-o de Erna, o soră foarte talentată a tatălui meu, dispărută prematur, la Viena, în urma unei ciudate boli exotice care i-a curmat viaţa, când, după câte ştiu abia împlinise sau urma să împlinească 20 de ani. Fără îndoială, dacă nu ar fi existat prietenia pe care i-a închinat-o Lola, memoria ei ar fi dispărut pentru totdeauna din cugetul oamenilor.

Cronologia pe care o prezintă catalogul expoziţiei sare (fapt nejustificat şi nepermis) peste o perioadă importantă din viaţa Lolei Schmierer Roth: intervalul care se înscrie între a doua jumătate a anilor ^50 ai veacului scurs şi 1871, aşadar o secvenţă de cca 15 ani. Ce s-a întâmplat în vremea aceasta? La Galaţi mai trăia o soră a Ernei, o mătuşă a mea, Blanche, singura supravieţuitoare dimpreună cu copiii ei a familiei mele gălăţene, persoană cu care Lola rămăsese în legătură. Bănuiesc că de la Blanche a aflat ea că aveam o bibliotecă foarte bogată şi la zi, cu cărţi şi albume de artă, multe care nu circulau în ţară. Fapt este că, spre finele lui 1956 sau începutul lui 1957, m-am trezit la Bucureşti cu vizita Lolei, despre a cărei existenţă nu aflasem până atunci.

Or, Lola, explicându-mi cine este şi ce legături strânse avusese cu familia mea gălăţeană, cunoscându-mi printre alţii şi părinţii decedaţi de mult, şi-a exprimat rugămintea de a putea citi şi răsfoi periodic la mine în bibliotecă, urmând să se deplaseze regulat la Bucureşti, special cu acest scop. Fireşte, am acceptat cu dragă inimă. Aşa a început o relaţie foarte susţinută, de-a lungul unui deceniu şi jumătate, în care am conversat adesea, dar ,conversat" nu e chiar cuvântul cel mai potrivit.

Aici intervine o particularitate foarte caracteristică Lolei: aceea de a nu-şi da aere şi de a nu se pune în evidenţă. Mi s-a prezentat ca fiind o simplă profesoară secundară de desen, fără ambiţii artistice altele decât decurgeau din obligaţiile ei strict pedagogice. Nu era membră a Uniunii Artiştilor Plastici şi nici nu vroia să fie, nu intenţiona să deschidă o expoziţie, nu era interesată să vândă lucrări, singura ei năzuinţă se mărginea la a se ţine la curent şi din acest punct de vedere era în corespondenţă cu o veche prietenă din copilărie, tot o gălăţeancă, strămutată de mult la Paris, unde îşi crease o seamă de relaţii importante din lumea artei: Jeanne Coppel.

Lola era o persoană eminamente discretă, foarte puţin vorbăreaţă, deşi nu pot spune că era o tăcută. în nici un caz însă, nu era o expansivă; poate să fi fost în tinereţe, nu ştiu. Câtă vreme a profitat de biblioteca mea, mi-a prezentat doar o singură dată o lucrare pictată de ea: o acuarelă abstractă (abstracţionismul era tocmai atunci, în Occident, foarte actual) care, mărturisesc, nu m-a impresionat în mod deosebit. Am privit-o, fără vreun comentariu. Nici astăzi, în expoziţie, acuarelele abstracte nu mi se par potrivite cu talentul ei, Lola fiind o înnăscută exponentă a artei figurative, domeniu în care şi-a dat greu egalabila măsură.

Tot în acele zile a intervenit un factor de maxim interes pentru Lola: cu ajutorul lui Mihail Ralea, obţinusem o bursă de două luni în Franţa. Cu acest prilej neaşteptat, artista m-a rugat să-i aduc de la Paris picturile şi desenele rămase în păstrare la prietena ei Jeanne Coppel, ceea ce am acceptat fără ezitare. Am procedat foarte prompt şi odată ajuns la Paris m-am prezentat persoanei în cauză, predându-i scrisoarea Lolei. Amabilă şi prietenoasă, Jeanne mi-a comunicat că va aduna totul într-o mapă; mi-a încredinţat-o, într-adevăr, ermetic împachetată, a doua zi.

Mihail Ralea se afla şi el la Paris, pe cale de a se întoarce în ţară. I-am explicat despre ce e vorba şi l-am condus la gară, urcând pentru câteva clipe cu el în tren. Fusese foarte binevoitor faţă de mine şi mă îndemna să profit de calitatea sa de demnitar, care nu avea să fie supus la graniţă vreunui control, aşa încât i-am predat mapa cu lucrările Lolei, expediindu-i totodată şi soţiei mele - care avea s-o primească - un pachet ce nu urma să suporte la rându-i rigorile vămuirii. în aceste condiţii, tot ce-şi dorise Lola i-a parvenit fără întârziere. Eu aveam să mă întorc din călătorie abia peste câteva luni, reuşind să-mi obţin oficial prelungirea, drept recompensă pentru importante servicii culturale aduse ţării, cât m-am aflat la Paris.

Ceea ce îi trimisese Jeanne Lolei n-a avut urmări imediate. A continuat să-mi frecventeze biblioteca, părând să rămână mai departe indiferentă în raport cu modestul ei statut artistic de profesoară secundară. După ce - rămasă fără locuinţă - a fost nevoită să părăsească Galaţi-ul şi să se mute la Bucureşti, la fiica sa căsătorită cu Ovid S. Crohmălniceanu, s-a produs însă un fapt singular: stăpânul casei a primit vizita unui distins personaj din lumea artei, un american al cărui nume nu l-am reţinut, care văzând rezemate de un perete nişte mape cu desene, a avut curiozitatea să se uite la ele. A rămas uluit, pradă entuziasmului. I-a atras atenţia lui Crohmălniceanu că are de-a face cu o foarte mare artistă.

După plecarea oaspetelui, sensibil la ce îi declarase acesta, Croh a făcut greşeala să nu mi se adreseze mie, ci lui Dan Hăulică. Lui Hăulică puţin îi păsa de Lola Schmierer Roth. A chemat-o pe Olga Buşneag şi i-a spus să se ocupe ea de artistă. Ceea ce Olga a făcut, ţinându-se de treabă cu conştiinciozitate şi oarecare devoţiune, dar fără să fi lăsat în urmă vreun text important, care să fie cu adevărat la înălţimea sarcinii căreia i se dedicase, precum reiese din bibliografia catalogului actualei expoziţii.

Ştiindu-se considerată o artistă de frunte, Lola Schmierer Roth a socotit că a venit vremea să se afirme cu o expoziţie personală. Aceasta s-a deschis mai întâi la Galaţi, urmând a fi ulterior transferată la Bucureşti, în sălile aşa-numitului Muzeu Simu. Cum rezultă din scrisoarea pe care o public în facsimil, am fost solicitat cu insistenţă să vin la Galaţi spre a vedea expoziţia. N-am putut da curs dorinţei exprimate. A trebuit să aştept sosirea expoziţiei la Bucureşti.

A fost o adâncă revelaţie. O descopeream pentru prima oară pe Lola ca pe o mare artistă. Mi-a mărturisit că lucrările pe care le contemplam erau conţinute toate în mapa primită de la Jeanne Coppel. A ţinut să facem împreună turul expoziţiei, curioasă să-mi vadă reacţiile în faţa fiecărei lucrări. Entuziasmul meu a impresionat-o. La un moment dat am ajuns în dreptul unui panou pe care atârnau cinci mici peisaje în ulei, înfăţişând nişte ruine ale caselor gălăţene, consecinţă a distrugerilor suferite în vremea celui de-al doilea război mondial. Peisajele figurează în catalogul expoziţiei din Galaţi (februarie-martie 1972), purtând următoarele titluri, în ordinea lor pe perete, păstrată şi la Bucureşti: Ruine cu ziduri roz, în spatele casei mele, Rând de case părăsite, Clădiri cu birouri părăsite, Dărâmături înspre Dunăre.

Mi-am exprimat admiraţia pentru ele. Două, care reprezentau un şir de ruine în perspectivă, amintind prin melancolia pustietăţii lor de celebrele peisaje ale lui Chirico, îmi plăceau în mod deosebit. Una era negreşit Rând cu case părăsite, cea de-a doua trebuie să fi fost Clădiri cu birouri părăsite.Văzându-mă atât de încântat, Lola mi-a propus să-mi aleg unul din aceste cinci tablouri, urmând să le primesc după închiderea expoziţiei. I-am indicat primul dintre cele două care, prin melancolia lor îmi purtau gândul spre Chirico, nu în sensul vreunei influenţe, ci prin calitatea rafinată a sentimentului aflat la bază, atât de puternic afirmat.

,Dar despre ăsta ce părere ai?", mi s-a adresat Lola şi mi-a indicat Ruine cu case roz (22x29 cm.), căruia îi succeda şirul celor patru din rând. I-am răspuns că îl apreciez ca pe o pictură reuşită, chiar dacă preferinţele mele erau altele. Nu-i găseam vreun cusur. Se ştie, gusturile privitorului sunt subiective şi diferă de la individ la individ. Spre surprinderea mea, Lola a izbucnit: ,Nu pot să-l sufăr!", lăsându-mă totuşi să înţeleg că îşi avea locul cuvenit printre cele cinci, întrucât făcea parte din tema comună a ruinelor gălăţene, şi că de aceea nu-l eliminase. Am continuat să parcurgem expoziţia, netulburaţi de nimeni, fiind ora prânzului.

Închiderea expoziţiei m-a prins într-o gravă criză de reumatism. I-am comunicat telefonic Lolei starea mea. Mi-a trimis-o pe femeia ei de serviciu cu tabloul ce-mi era destinat, bine împachetat, ca să nu sufere vreo stricăciune. Handicapat cum eram, am izbutit totuşi să-l scot la lumină. Stupoare! Lola îmi trimsiese Ruine cu case roz, tabloul pe care nu-l putea suferi... Nu mi-a oferit niciodată vreo explicaţie pentru gestul ei, iar eu am evitat s-o întreb. Era un dar şi era dreptul ei să-l decidă. Poate că o înciudase faptul că nu eu mă ocupasem de expoziţia ei, cum probabil şi-ar fi dorit, neştiind cum procedase Croh. Când am ieşit din criza reumatică am atârnat tabloul pe perete, obişnuindu-mă să-l contemplu zilnic.

Ştiam din proprie experienţă, adesea repetată, că un tablou se verifică pe perete, în intimitatea casei în care locuieşti, uitându-te la el mereu, în chipul cel mai firesc, ca şi cum şi-ar fi impus deliberat prezenţa. Odată ajuns pe locul fixat, ori creşte în valoare estetică, ori stagnează, ori descreşte şi te lipseşti până la urmă de el. Tot contemplându-l, am constatat că nu făcea trimitere la nimic din ce-mi era cunoscut. Nu-mi asocia gândul nici cu melancolia pânzelor lui Chirico, nici cu efectul vreunei alte surse picturale, deşi continua să-şi revendice înrudirea cu imaginea obsedantelor ruine ale caselor şi priveliştilor gălăţene. Aceste ruine nu te înfiorau, ci doar îţi deşteptau nostalgia după ceea ce însemnaseră cândva, când nu erau de fapt vestigii ale distrugerii, ci simboluri fericite ale belşugului urban, ale bunăstării civile.

După un timp am observat că şi sub raport pictural - din punct de vedere compoziţional şi coloristic - prezenta un aspect deosebit. Cerul vast, de un cenuşiu-albastru întunecat, ca şi ruinele roz cu o conformaţie aparte, câtuşi de puţin sinistră, ci mai curând impresionante prin monumentalitate, adevărate năluciri castelane de un aspect fantomatic, nu le mai întâlnisem în alte tablouri ale Lolei. Pe scurt, mica mea bijuterie îşi dezvăluia originalitatea, nota pronunţat individuală. Departe de mine să fi avut a mă plânge. Din motive care nu-şi vor afla niciodată dezlegarea, Lola se înşelase, reacţia ei fusese pur subiectivă, secretă, născută dintr-un capriciu pe care nu doar o dată l-am surprins la creatorii fruntaşi, fie ei artişti plastici sau literaţi. Aşadar, tabloul îşi luase revanşa...

Crohmălniceanu şi soţia lui, Ruth (în intimitate ,Ţuchi", cum îi spunea Lola, dar şi eu, căci o cunoscusem cu mult înainte de a se fi căsătorit, ca şi pe sora ei mai mică) m-au invitat odată, după săvârşirea din viaţă a Lolei, ca să-mi vorbească despre tezaurul de opere şi documente - însemnări, tot felul de manuscrise, corespondenţe - rămase de pe urma ei. Mi-au propus să mă uit prin ele şi să procedez la o clasificare. Pentru asta însă }uchi trebuia să-mi pună la dispoziţie, în locuinţa lor, imensul material în cauză, pentru o parcurgere iniţială, fie şi numai foarte superficială. Nu s-a hotărât însă să procedeze în consecinţă şi am rămas mirat să constat că de fapt nici nu era interesată. Probabil şi pentru că locuiau foarte înghesuiţi. Croh mi s-a plâns de dispariţia unui tablou original de Derain, pe care Lola îl primise în dar de la pictor şi ajunsese în casa lor. Ar fi vrut ca lucrurile rămase să fie puse în valoare, dar zadarnic. Domnea o atmosferă de delăsare...

Evocarea de faţă - cum cititorul şi-a dat desigur seama - e de ordin memorialistic, iar nu exegetic, deşi anumite incursiuni de acest fel n-au lipsit. Nici accentele critice, acolo unde s-au impus. Sper că lacunele pe care le-am semnalat îşi vor afla soluţia potrivită.