Butaforia optimului fiscal: impozit progresiv vs. cota unică

În acest studiu vă invit la o incursiune pe tărâmul analizei impozitării, unul atât de încărcat de pasiuni şi controverse. Scopul „călătoriei” este acela de a desluşi posibilitatea ca ştiinţa economică să „prescrie” un optim fiscal, atât în privinţa regimului de impozitare (impozit progresiv vs. cotă unică), cât şi în privinţa nivelului de impozitare. Voi argumenta necesitatea demitizării unor idei larg răspândite în teoria economică şi în opinia publică, cum ar fi de pildă ideea că regimul fiscal al cotei unice (flat tax) este mijlocul adecvat împotriva discriminării fiscale şi... redistribuirii avuţiei în societate. Pe de altă parte, ideea că impozitarea proporţională, cota unică, ar fi sursa modernă a prosperităţii economice. Însă, pentru a aborda problema optimului fiscal, avem nevoie de o succintă analiza istorică şi ştiinţifică a naturii impozitului.

Ca orice produs al interacţiunilor umane, şi impozitarea poate fi apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienţei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de ştiinţă va fi în măsură să dobândească cunoaşterea corectă. Prin intermediul unei asemenea abordări, ajungem la recunoaşterea faptului că orice aranjament fiscal se caracterizează, inevitabil, prin discriminare fiscală şi redistribuire a avuţiei. În termenii lui Murray Rothbard, „concluziile noastre sunt următoarele două: (1) că ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, că nimeni nu a reuşit să stabilească un asemenea principiu şi (2) că impozitul neutru, care pare multora un ideal realizabil, s-a dovedit a fi logic imposibil de obţinut. Economiştii trebuie, în consecinţă, să abandoneze căutarea lor inutilă pentru impozitul just sau neutru". Întreaga dezbatere publică devine totuşi acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al cotei unice? În acest sens, voi arăta că „alegerea" între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă. În pasiunea tuturor acestor dezbateri asupra naturii regimului fiscal, „specialiştii" au neglijat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală. Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care „socializează" cât mai puţină proprietate privată. Cu alte cuvinte, în sensul parabolei utilizate ca motto, trebuie să intereseze mai degrabă numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât modul de jumulire a gâştei (natura impozitării).

Aproape pretutindeni, dar mai ales în lumea academică, este avansată ideea că sfârşitul secolului al XX-lea a adus cu sine modificarea profundă a modului de structurare a relaţiilor sociale. Această aşa-zisă transformare socială, combinată cu „revoluţia" tehnologică, a fost zugrăvită, terminologic, prin sintagma „noua economie". Precizez, de la bun început, că nu-mi propun aici, în studiul de faţă, descompunerea arhietipală a „noii economii", în ciuda faptului că un asemenea demers ar fi mult mai comod, din punct de vedere ştiinţific, în raport cu subiectul ales. După cum anunţă titlul, în paginile următoare, vă voi invita pe tărâmul atât de încărcat de pasiuni şi controverse al analizei impozitării. Raţiunea acestui exerciţiu este aceea de a vedea dacă, în fiscalitate, vorba poetului, „toate-s vechi şi nouă toate". În ce măsură avem de-a face, în domeniul impozitării, cu restructurarea profundă a status-quo-lui fiscal, în ce măsură „noua economie" şi-a extins prefacerile şi asupra sistemului de impozitare?

Pornind de la o asemenea întrebare, scopul definitoriu al acestui eseu este acela de a desluşi posibilitatea ca ştiinţa economică să „prescrie" un optim fiscal, atât în privinţa regimului de impozitare (impozit progresiv vs. cotă unică), cât şi în privinţa nivelului de impozitare. Voi argumenta, aşadar, necesitatea demitizării unor idei larg răspândite în teoria economică şi în opinia publică: pe de o parte, ideea că regimul fiscal al cotei unice (flat tax) este mijlocul adecvat împotriva discriminării fiscale şi redistribuirii avuţiei în societate; pe de altă parte, ideea că impozitarea proporţională, cota unică, este sursa modernă a prosperităţii economice.

Însă, înainte de a aborda problema optimului fiscal, haideţi să întreprindem o succintă aventură în analiza istorică şi ştiinţifică a naturii impozitului. Ca orice produs al interacţiunilor umane, şi impozitarea poate fi apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienţei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de ştiinţă va fi în măsură să dobândească cunoaşterea corectă[1]. Însă, orice incursiune asupra impozitării aduce în discuţie, în mod necesar, corolarul său indispensabil, statul.

Impozitul ca schimb: „banii sau viaţa?"

Doctrinele etatiste susţin că impozitul reprezintă un schimb între cetăţeni (contribuabili, cei care „contribuie") şi stat. Potrivit acestora, impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea bază este explicat întreg fenomenul constituţional, care explică naşterea guvernului asemeni unei companii de asigurări mutuale, la care fiecare aderă în mod voluntar. O asemenea ipoteză este definitorie pentru mainstream-ul gândirii economice. Dar şi exponenţii teoriei public choice au îmbrăţişat aceeaşi iluzie ştiinţifică[2].

Şcoala austriacă de economie arată că „versiunea contractuală" a fenomenului etatist şi, în consecinţă, a impozitării este, în întregime, eronată. „Contractul social" al lui Rousseau, fără vreo urmă de valoare juridică, este un simplu exerciţiu utopic, care a alimentat colectivismul şi ascensiunea statului. Nume ilustre în teoria economică şi filozofia politică au punctat asupra acestei idei: Jean Baptiste Say, Frédéric Bastiat, Herbert Spencer, Lysander Spooner, Franz Oppenheimer, Ludwig von Mises, Murray Rothbard, Robert Nozick, Helmut Schoeck[3].

În realitate, numai ordinea proprietăţii private are natură voluntară şi, deci, contractuală, deoarece este bazată eminamente pe cooperare socială, producţie şi schimb de drepturi legitime de proprietate. Orice alt aranjament instituţional este rezultatul abolirii parţiale a drepturilor naturale, prin instituţionalizarea (coercitivă) a unei politici de agresiune, expropriere şi exploatare a proprietăţii legitime. Această politică nu poartă amprenta relaţiilor de piaţă, ci constituie atributul definitoriu al puterii (politice). De altfel, statul este „organizaţia mijloacelor politice" de dobândire a avuţiei în societate[4], adică organizaţia care deţine un avantaj comparativ în violenţă şi, în consecinţă, monopolul impozitării într-un anumit spaţiu geografic.

Fiscalitatea devine, astfel, cel mai bun exemplu de instituţionalizare a coerciţiei statului în societate, fapt ce atrage atenţia asupra deficitului de legitimitate a impozitului, deci şi a guvernului. Nu intenţionez, însă, să detaliez aici binecunoscuta parabolă a lui Lysander Spooner, potrivit căreia guvernul este asemenea unui „bandit la drumul mare", cu deosebirea esenţială că cel din urmă măcar recunoaşte caracterul prădalnic şi lipsa de legitimitate a acţiunilor sale. Problema constă în aceea că „banii sau viaţa?" nu poate fi, în nici un caz, un schimb.

Ascensiunea sistemului etatist a subminat, în opinia publică, înţelegerea adevărului fundamental despre impozit şi despre stat. Devenit statornic - arată Mancur Olson - „banditul" îşi arogă, paradoxal, rolul de protector, din care caută, propagandistic, să-şi derive legitimitatea[5]. Protector cu forţa, deoarece oamenii nu plătesc impozite în mod voluntar, pe motivul că sacrificarea, în favoarea guvernului, a unei părţi din proprietăţile lor ar fi cea mai bună investiţie pe care o pot face. În acest caz, guvernul este cel care stabileşte, de fapt, cât de mult trebuie să plătească fiecare pentru propria securitate şi pentru un noian de alte „interese publice" inventate, în general, în favoarea unora şi pe socoteala altora.

Dintotdeauna „impozitul ca schimb" a fost discursul favorit al elitelor politice angrenate în şi avantajate de consolidarea statului. Invocând ilegitim „criteriul eficienţei", guvernul decide că trebuie să majoreze cutare impozit sau să schimbe regimul fiscal, şi asta „spre binele economiei"!! Dar cine este de fapt „economia"? Eu nu cunosc această persoană, pentru a şti dacă politicile guvernului fac să-i meargă mai bine sau mai rău. În realitate, economia desemnează un sistem de interacţiuni voluntare între deţinătorii drepturilor legitime de proprietate. Iar în arhitectura acestui sistem, politicile guvernamentale nu fac decât să împartă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii, de unde şi natura inerent conflictuală a tuturor aranjamentelor bazate pe coerciţie, deci lipsite de etică şi legitimitate.

Este lesne de recunoscut că fiscalitatea împarte societatea în două mari categorii sociale concurente, după cum a demonstrat John C. Calhoun în al său Disquisition on Government. Chiar dacă, formal, toţi avem calitatea de „contribuabil", totuşi, din punct de vedere economic, unii sunt mai contribuabili decât alţii. Este vorba, pe de o parte, de cei care îşi dobândesc veniturile din sectorul privat (plătitorii neţi de impozite), care sunt dependenţi de piaţă, de satisfacerea preferinţelor consumatorilor. Pe de altă parte, este vorba de cei remuneraţi din bugetele publice (consumatorii neţi de impozite), precum şi de cei ale căror câştiguri provin din „afacerile" cu statul, care nu sunt subordonaţi pieţei, ci preferinţelor birocraţiei statale[6].

În acest fel, pentru a răspunde la întrebările din debutul eseului, ajungem la recunoaşterea faptului că orice aranjament fiscal se caracterizează, inevitabil, prin discriminare fiscală şi redistribuire a avuţiei, cel puţin de la plătitorii neţi către consumatorii neţi de impozite. În termenii lui Rothbard, „concluziile noastre sunt următoarele două: (1) că ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, că nimeni nu a reuşit să stabilească un asemenea principiu şi (2) că impozitul neutru, care pare multora un ideal realizabil, s-a dovedit a fi logic imposibil de obţinut. Economiştii trebuie, în consecinţă, să abandoneze căutarea lor inutilă pentru impozitul just sau neutru"[7].

În prezent, în opinia publică şi în teoria economică, argumentul etic împotriva impozitului a fost alterat şi înlocuit, subtil, cu discursul utilitarist din teoria bunurilor publice, aşa cum vom arăta în continuare. Problema este aceea că argumentul bunurilor publice poate fi abuzat, şi chiar a fost, în vederea extinderii bogăţiei şi puterii organismelor guvernamentale[8].

Însă „teoria bunurilor publice" este de dată foarte recentă în comparaţie cu istoria practicii fiscale; pentru formularea acestei teorii, economiştii au scotocit diverse motivaţii „ştiinţifice" ale impozitării, deşi lumea poate lesne înţelege că instituirea impozitării nu s-a făcut pe vreo bază ştiinţifică. Cei care au reuşit să concentreze, la nivel de comunitate, puterea militară şi, deci, politică, au ajuns astfel să deţină mijlocul prin care să impună biruri, adică impozite, în numele protecţiei pe care forţa militară urma să o asigure faţă de ameninţările externe. Iar pe măsura întăririi armatelor, logica defensivă a protecţiei s-a transformat în ofensivă armată, inclusiv în plan fiscal, după cum istoria demonstrează cu prisosinţă. Aşadar, paradoxal, pentru ca oamenii să fie liberi, ei trebuiau să-şi vândă libertatea „protectorului". În mantia acestuia s-a înfăşurat, de-a lungul timpului, statul - organizaţia politică ce deţine puterea în societate.

Este cota unică o reformă „progresistă"?

În prezent, foarte mulţi economişti sunt atraşi de ideea cotei unice. Ei consideră că sistemul impozitării progresive, prin ratele sale marginale înalte, taxează discriminatoriu, descurajează investiţiile, distruge locuri de muncă şi încetineşte creşterea economică. Argumentul standard în favoarea cotei unice aparţine lui Robert Hall şi lui Alvin Rabushka[9]. Ei arată că avantajul economic al cotei unice ar consta în impunerea unui nivel de impozitare mai scăzut, de natură să stimuleze economisirea, formarea capitalului şi activitatea antreprenorială, ceea ce ar atrage, aşadar, creşterea performanţelor economice. Aceasta nu înseamnă, însă, că impozitarea uniformă ar fi de natură să elimine efectul depresiv pe care, în general, orice impozitare îl exercită asupra producţiei[10].

În economia de astăzi, care este caracterizată tot mai mult prin intensificarea globalizării, capitalul şi locurile de muncă migrează către jurisdicţiile în care povara fiscală este cât mai redusă. Această concurenţă fiscală este fenomenul instituţional care ridică serioase bariere în calea puterii statului de a impozita şi reglementa. Până la urmă, paradoxal, tot piaţa este - după cum vedem - cea care stabileşte constrângeri asupra statului[11], nu constituţiile sau, la fel de fals, oamenii politici şi birocraţia guvernamentală.

Teoretic, concurenţa fiscală este consecinţa naturală a mobilităţii bazei impozabile între diferite medii de afaceri[12]. Iar generalizarea concurenţei între sistemele de impozitare generează tendinţa de diminuare a presiunii fiscale asupra bazelor impozabile cu mai mare mobilitate şi de creştere a acesteia pentru factorii de producţie şi activităţile mai puţin mobile. Aşa cum globalizarea reduce posibilitatea de prezervare a monopolurilor pe diferite pieţe, în acelaşi fel acţionează spre limitarea puterii fiscale a guvernelor naţionale, fapt ce naşte nevoia de reformă fiscală.

Lăsând la o parte, deocamdată, caracterul progresist sau nu al reformelor fiscale întreprinse în acest context, pentru obiectivul analizei noastre două fenomene sunt semnificative: (1) reducerea sistematică a nivelului impozitării; (2) extinderea impozitării proporţionale, adică adoptarea în numeroase ţări, în special în Europa Centrală şi de Est, a sistemului cotei unice. Există numeroase exemple ilustrative pentru a considera că aveam de-a face, în această privinţă, cu o tendinţă globală.

De exemplu, pentru 26 de ţări membre ale OECD, media celor mai mari rate de impozitare a profiturilor a scăzut de la 41% în 1986 la 32% în 2000[13]. Deşi FMI a pretins, sistematic, că impozitele mici sunt „rele" pentru echilibrul bugetar şi, deci, pentru performanţa economică, tot studiile FMI demonstrează că economiile cu fiscalitate mai redusă beneficiază de intrări mai mari de investiţii străine directe decât cele cu o fiscalitate mai împovărătoare. De pildă, între 1996 şi 2000, patru ţări europene cu regimuri fiscale mai favorabile - Irlanda, Olanda, Luxemburg şi Elveţia, care deţin doar 9% din PIB-ul european - au atras 38% din investiţiile americane orientate către Europa. De altfel, Irlanda este cea care a dat tonul trendului de relaxare fiscală în Europa, prin reducerea nivelului general de impozitare de la 35% în 1989 la 22% în 2001, impozitul pe profit fiind, în prezent, de 12,5%. Este de notat faptul că, prin implementarea consecventă a politicilor pro-piaţă, Irlanda a devenit în prezent ţara cu al doilea nivel al venitului pe locuitor şi cu cel mai scăzut nivel de impozitare din UE[14].

În acelaşi timp, reformele fiscale au început să fie atinse, tot mai puternic, de „revoluţia fiscală" a cotei unice de impozitare. Estonia a fost prima ţară din Europa care a adoptat, în 1994, o cotă unică de impozitare de 26 de procente. A urmat Letonia, în 1995, apoi Rusia în 2001 şi Ucraina în 2003. În prezent, în nouă ţări din Europa Centrală şi de Est funcţionează impozitarea proporţională, cu rate diferenţiate sau nu între impozitul pe venitul individual şi impozitul pe profit, după cum urmează: Estonia - 24%, respectiv 24%; Georgia - 12%, respectiv 20%; Letonia - 25%, respectiv 15%; Lituania - 33%, respectiv 15%; România - 16%, respectiv 16%; Rusia - 13%, respectiv 24%; Serbia - 14%, respectiv 14%; Slovacia - 19%, respectiv 19%; Ucraina - 13%, respectiv 25%[15]. Iar unul dintre „părinţii cotei unice", profesorul Alvin Rabushka de la Standford University, apreciază că acesta nu reprezintă decât începutul[16]. Rămâne de văzut, însă, în ce măsură asemenea rate de impozitare vor rezista presiunilor Uniunii Europene de inhibare a concurenţei fiscale, de vreme ce armonizarea europeană sună tot mai mult a cartel fiscal.

În acest context, întrebarea pe care am formulat-o încă din debutul articolului devine pe deplin justificată: în ce măsură aveam de-a face, în domeniul impozitării, cu restructurarea profundă a status-quo-lui fiscal, în ce măsură „revoluţia tehnologică" dintr-o economie tot mai globalizată şi-a extins prefacerile şi asupra sistemelor fiscale? Reprezintă „cota unică" o reformă progresistă în domeniul fiscal? Două comentarii sunt relevante vis-a-vis de aceste întrebări.

În primul rând, pentru sporirea atractivităţii mediilor de afaceri prin reducerea impozitelor şi extinderea, pe această cale, a bazei impozabile, cota unică nu este - prin jocul cuvintelor - unica soluţie. Este adevărat că aproape toate propunerile de introducere a cotei unice au vizat, cel puţin la nivel declarativ, reducerea poverii fiscale de pe umerii contribuabililor. Însă, este la fel de adevărat că reducerea poverii fiscale poate avea loc şi în cadrul regimului impozitării progresive. Dar cum ne putem oare imagina că politicienii americani de astăzi, şi alături de ai mulţii alţii, ar fi dispuşi să se întoarcă la modelul fiscal existent la începutul secolului al XX-lea? În Statele Unite, introducerea impozitului federal pe venit, în 1913, cuprindea rate marginale între 1 şi 7 procente[17].

În al doilea rând, trebuie să spunem că începuturile impozitării pot fi desluşite, din punct de vedere istoric, sub forma „cotei unice". Vreme de secole, până la invenţia social-democrată numită „statul bunăstării", statul redistributiv, impozitarea a avut cotă unică. De exemplu, în Europa feudală, în care pactul feudal definea raporturile sociale între suzerani şi vasali, impozitarea consta în preluarea, în natură, a unei anumite proporţii din producţia agricolă a celor din urmă. „Zeciuiala" pare a reprezenta strămoşul fiscal, mult mai blând, e adevărat, al cotei unice de astăzi. Mai mult decât atât, „reinventarea" cotei unice în zilele noastre nu schimbă cu nimic, de fapt, natura coercitivă a impozitării. În ciuda revoluţiei tehnologice, a „cuceririlor" democraţiei, se pare că, în privinţa substanţei ştiinţifice a impozitării, versul eminescian este cât se poate de veridic: „toate-s vechi şi nouă toate".

Impozit progresiv vs. cota unică

Haideţi să ne amintim de aprigele controverse purtate în ultimii ani, în România, asupra „revoluţiei fiscale" a cotei unice. Impozitare progresivă vs. cotă unică, aceasta devenise noua dilemă care descătuşa imaginaţia analiştilor economici şi a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice şi a oamenilor de stat, care au învăţat relativ uşor cum stă treaba cu democraţia, promiteau că această schimbare va aduce relansarea economică şi prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.

Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al cotei unice? În acest sens, voi arăta că „alegerea" între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă. Dar, haideţi să vedem, mai întâi, care sunt opiniile mainstream asupra cotei unice şi, totodată, principalele argumente invocate în favoarea acesteia.

În consonanţă cu accepţiunea populară, la întrebarea „Ce este cota unică?" Daniel Mitchell descrie acest regim fiscal ca fiind unul „simplu, cinstit [...], care tratează toţi contribuabilii în mod egal"[18]. Însă, recunoaşterea unui plus de simplitate administrativă nu justifică împărtăşirea, din considerente etice şi economice, şi a celorlalte atribute ale cotei unice.

După cum am văzut deja, teoria economică şi filozofia politică ne învaţă că, din punct de vedere ştiinţific, nu putem argumenta că vreun impozit, indiferent de natura şi nivelul său, este unul cinstit. Ce, şi pentru cine, poate fi cinstit, într-o acţiune care nu se bazează pe acordul de voinţă liber consimţit, ci pe violenţă şi coerciţie? Altfel, ar rezulta implicit că este cinstit, adică etic, ca cel care se opune oricăror pretenţii ale statului asupra roadelor muncii sale să înfunde puşcăria, pe acest motiv. Aceasta ar însemna, nici mai mult nici mai puţin, că orice decizie (a se citi „dictatură") a majorităţii este una etică, justă. În realitate, suntem în imposibilitatea de a valida, ştiinţific, acţiunile statului, atât prin argumentul iluzoriu al eficienţei, cu atât mai puţin prin cel al eticii[19]. Iar de aici rezultă că nici un regim fiscal nu poate trata „toţi contribuabilii în mod egal"[20], deci nici un regim fiscal nu poate trece testul neutralităţii.

De asemenea, este invocat faptul că, datorită plusului de simplitate al cotei unice, acest regim ar atrage reducerea costurilor contribuabililor în ceea ce priveşte respectarea legislaţiei fiscale (cunoaşterea, completarea formularelor, cheltuielile cu avocaţii angajaţi să minimizeze impozitele ce trebuie plătite etc.). Însă, în ziua de astăzi, multe lucruri pot fi mai rele decât un sistem fiscal complicat, stufos; unul dintre acestea ar putea fi acela de a plăti impozite mai mari. De exemplu, pentru mulţi contribuabili, complexitatea sistemului fiscal îi ajută să păstreze mai mulţi bani din câştigurile lor[21].

Pe de altă parte, în favoarea cotei unice, este utilizat argumentul economiei de resurse pe care guvernul o face în colectarea impozitelor. Cum ne putem, însă, imagina că guvernul poate fi interesat de reducerea costurilor de colectare a impozitelor, similar modului în care un fermier este interesat de costurile culegerii recoltelor sale?

În primul rând, stimulentele clasice ale proprietăţii private nu funcţionează în cazul „banilor publici", extraşi prin impozitare. În legătură cu aceştia, economistul va utiliza, mai degrabă, raţionamentul cunoscut în teoria economică sub denumirea de „tragedia bunurilor comune"[22]. Banii publici aflaţi în bugetul statului sunt expuşi asemeni resurselor fără proprietar, ei cad pradă jafului numit rent-seeking în acelaşi mod în care elefanţii aflaţii în „proprietate comună" cad pradă armelor braconierilor.

În al doilea rând, în aranjamentul politic actual, este destul de probabil ca guvernul chiar să agreeze un sistem mai costisitor de recoltare a roadelor muncii altora. Extinderea şi complicarea sistemului administrativ de colectare a impozitelor reprezintă, aşa cum demonstrează de altfel şi teoria alegerii publice, manifestarea naturală a oricărei birocraţii guvernamentale. În democraţie, oamenii politici sunt interesaţi să conducă un sistem format mai degrabă din mai mulţi, decât din mai puţini oameni. Uneori, în programele politice, creşterea birocraţiei guvernamentale se cheamă „mai multe locuri de muncă"; în realitate, traducerea politică şi economică ar fi „mai multe voturi", respectiv „mai puţine slujbe în sectorul privat".

În pasiunea tuturor acestor dezbateri asupra naturii regimului fiscal, „specialiştii" au neglijat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală. Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care „socializează" cât mai puţină proprietate privată[23]. Cu alte cuvinte, în sensul parabolei utilizate ca motto, trebuie să intereseze mai degrabă numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât modul de jumulire a gâştei (natura impozitării). Este, în continuare, o chestiune ce ţine primordial de etică şi, complementar, de eficienţă.

Numeroşi economişti celebri, printre care şi Friedrich Hayek şi Milton Friedman, de exemplu, susţin că rata unică de impozitare prezintă avantaje importante rezultate din absenţa discriminărilor pe care, inevitabil, impozitarea progresivă le face între indivizi[24]. Aceasta nu înseamnă însă că uniformitatea fiscală à la Hayek echivalează, în mod necesar, cu „neutralitatea fiscală". Este ca şi cum ai pretinde că exproprierea uniformă ar fi „mai etică" decât cea discriminatorie; în ultimă instanţă, pentru un zbor sănătos al gâştei, pentru favorizarea prosperităţii acesteia, este important ca gâsca să fie deposedată de cât mai puţine pene.

Dincolo de faptul că împotriva impozitului poate fi formulat un argument de principiu, de natură etică, deciziile guvernelor privind fiscalitatea pot fi lesne amendate în virtutea argumentelor economice. Este vorba de problema stimulentelor şi de argumentul calculului economic[25].

Impozitarea, în sine, şi impozitele mari, îndeobşte, desemnează o vastă schemă de redistribuire a avuţiei în societate. Iar consecinţa predictibilă constă în diminuarea „plăcintei sociale", prin pervertirea stimulentelor care susţin efortul productiv şi, deci, prin deturnarea activităţii antreprenoriale din sfera economică (a pieţei) în cea politică (a statului). Invers, cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât mai bine sunt promovate libertatea şi prosperitatea economică.

Cu privire la sursa prosperităţii economice, argumentele nu pot fi reduse numai la numitorul comun al „cotei unice": sursa reală a prosperităţii nu stă, în sine, în cota unică, ci într-un nivel redus de impozitare. Faptul că, în general, cota unică este pusă în relaţie cu un nivel mai scăzut al impozitării, nu înseamnă că, în mod necesar, impozitarea proporţională atrage reducerea poverii fiscale. Fixarea cotei unice, de exemplu, sub 20%, nu are valoare de principiu. Ne putem imagina şi cote unice fixate la nivelul de 50%, ori chiar peste, cam cât extrage în prezent statul bunăstării din Europa Occidentală.

Din acest motiv, o impozitare progresivă cu rate cuprinse, de exemplu, între 1% şi 7%, precum în SUA la începutul secolului al XX-lea, este bineînţeles preferabilă unei cote unice de... 16%. În consecinţă, în funcţie de nivelul general de impozitare, regimul fiscal progresiv poate fi mai favorabil acumulării de capital şi investiţiilor decât cel proporţional. Este acelaşi lucru cu a spune că deficitul bugetar poate fi mai avantajos progresului economic decât echilibrul bugetar. Depinde la ce nivel al bugetului se realizează deficitul, respectiv echilibrul bugetar: de exemplu, un deficit de 1% din PIB - atunci când bugetul reprezintă, să zicem, un 20% din producţia naţională - descrie o situaţie preferabilă unui echilibru bugetar care s-ar manifesta la un nivel de 60% din aceeaşi producţie.

În concluzie, decizia oamenilor de stat de a impozita progresiv sau proporţional este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Problema are, de fapt, natură neştiinţifică, fiind vorba exclusiv de o decizie politică, aşa cum voi arăta în paragrafele următoare. Însă, prin complicitatea oamenilor „de ştiinţă", problemele politice - privind păstrarea ori câştigarea puterii politice - capătă, fraudulos, pretenţii ştiinţifice. Ce poate fi însă ştiinţific în construirea de politici care îndeamnă, instituţional, ca unii să trăiască pe spinarea altora?

Despre imposibilitatea ştiinţifică a optimului fiscal...

Argumentul calculului economic relevă caracterul arbitrar al oricărei politici fiscale. Care sunt raţiunile pe baza cărora guvernul a propus o rată unică de impozitare de 16%? De ce nu 16,5%, sau 20%, sau 10%, să fie număr rotund? Care sunt calculele utilizate, în general, în stabilirea ratei de impozitare? Este oare vorba de acel impozit (optim) la care economia este înfloritoare şi „merge" cel mai bine?

Opţiunile fiscale ale guvernelor care au adoptat cota unică ne dezvăluie marea diversitate a ratelor de impozitare utilizate. Pretutindeni şi succesiv, asistăm la reformarea sistemelor fiscale naţionale, prin schimbarea naturii şi nivelului impozitelor. Raţiunile se contopesc, cel mai adesea, în programele electorale prin care politicienii caută să valorifice conjunctura economică în care se găsesc. În consecinţă, alegerea regimului fiscal nu poate fi subordonată unui raţionament ştiinţific, obiectiv, care să aibă la bază legităţile universale ale ştiinţei economice. Această opţiune este una politică, după cum bine recunoaşte şi Alvin Rabushka, într-un interviu ce survine adoptării în România, de la 1 ianuarie 2005, a cotei unice de impozitare[26].

Ei bine, opţiunea pentru un anumit regim fiscal nu este şi nici nu poate fi una obiectivă, ştiinţifică. Nu este vorba nici de a asigura „bunul mers" al economiei şi nici de a reduce costurile de colectare a impozitelor, aşa cum zelos trâmbiţează adesea autorităţile fiscale. Numai în sfera proprietăţii private poate exista interes pentru economisirea costurilor, deoarece numai în condiţii de piaţă risipa este penalizată, prin pierderi şi, eventual, prin faliment. Din nefericire, nu ne putem imagina cum ar falimenta un guvern din cauza... „costurilor mari de colectare a impozitelor" !!

Unii economişti consideră că, de vreme ce raţiunea impozitării ar fi aceea de a furniza mijlocul de finanţare a bunurilor publice, atunci regimul fiscal trebuie subordonat necesităţii de a produce bunurile publice. De exemplu, Richard Epstein arată că impozitarea trebuie să fie mai degrabă proporţională, decât progresivă, deoarece oamenii nu beneficiază de bunurile publice într-o manieră progresivă[27].

Însă, dacă logica raţionamentului „bunurilor publice" este dusă până la capăt, atunci soluţia ar trebui să fie, de fapt, alta. Deducerea ei se întemeiază pe însăşi natura economică a bunurilor publice: utilizarea lor de către o persoană nu reduce disponibilitatea acestora pentru celelalte persoane din comunitate. Astfel, s-ar putea pretinde că, în virtutea atributelor de non-exclusivitate şi non-rivalitate ale bunurilor publice, nimeni nu beneficiază într-o măsură mai mare decât alţii de apărare naţională, iluminat public, de spectrul undelor radio etc.

În această situaţie, finanţarea „mai justă" a bunurilor publice nu ar putea consta oare în „impozitul unic" în sumă forfetară? Ba da, de vreme ce utilizarea bunurilor publice nu se face nici progresiv, nici proporţional cu venitul fiecăruia[28], ci identic de către toată lumea. Cum s-ar putea calcula, în această situaţie, impozitul pe care guvernul trebuie să-l extragă de la fiecare? Nimic mai simplu: prin împărţirea costului de producţie a bunurilor publice la numărul de persoane din comunitatea respectivă.

Astfel, prin impozitul forfetar s-ar diminua semnificativ raţiunea redistributivă care animă acţiunile guvernului în societate şi în virtutea căreia guvernul îşi asigură „simpatia" din partea grupurilor beneficiare ale redistribuirii. De asemenea, prin faptul că fiecare persoană trebuie să plătească, drept impozit, aceeaşi sumă de bani, aceasta ar însemna stabilirea impozitului în funcţie de „capacitatea de plată" a celor mai săraci membri ai societăţii.

În acest fel, guvernul ar fi silit să se descurce cu banii rezultaţi dintr-un asemenea algoritm, iar creşterea bugetului guvernamental ar fi strict corelată cu îmbunătăţirea situaţiei celor mai puţin avuţi membri ai societăţii, în spiritul aşa-numitei „justiţii sociale" a John Rawls. Impozitul forfetar nu poate contrazice, însă, principiul redistributiv al fiscalităţii[29] şi nici nu poate rezolva problema imposibilităţii optimului fiscal.

În opoziţie cu relaţiile de piaţă, acţiunile guvernului de producere a bunurilor stabilite de către acesta ca fiind „publice" implică, în sine, distribuirea neproporţională a costurilor şi beneficiilor. Nu există nici un motiv pentru a presupune că guvernul va „confisca" proprietatea subiecţilor săi doar atunci când şi la nivelul la care el poate utiliza această proprietate mai eficient (pentru cine?) decât proprietarii ei de drept.

O asemenea analiză, aşa cum am arătat în lucrarea Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, produce concluzii devastatoare în ceea ce priveşte dimensionarea optimă a sectorului guvernamental[30]. Mărimea sectorului public nu este rezultatul calculului economic, aşa cum se întâmplă cu dimensiunea unei firme, în orice moment, pe piaţă, datorită imposibilităţii de a utiliza criteriul calculului economic în cazul unei agenţii ale cărei încasări (prefer acest termen în comparaţie cu cel de „venituri") sunt obţinute prin coerciţie (fiscală). Eşecul teoriei normative pure a fiscalităţii constă tocmai în stabilirea nevoilor fiscale ale guvernului într-o manieră exogenă, potrivit unei cantităţi de bunuri publice considerate „optime". Însă determinarea acestui „optim" nu poate fi supusă criteriului obiectiv al raţionalităţii economice, ci doar judecăţilor arbitrare ale decidenţilor guvernamentali susţinuţi, eventual, prin votul majoritar.

Teoria alegerii publice arată că regulile jocului democratic stimulează guvernanţii să maximizeze avantajele rezultate din creşterea cheltuielilor publice, uneori chiar cu preţul sacrificării dezvoltării economice, după cum demonstrează şi istoria economică[31]. De aceea, guvernele cheltuiesc maximul de resurse pe care sunt capabile să le încaseze şi peste, prin crearea sistematică de deficite şi datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreţionare şi intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiştilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre „optim".

Nu există nimic de tipul unui „optim" în legătură cu dimensiunea relativă a sectorului public. Admirabilul argument al lui Ludwig von Mises, cu privire la imposibilitatea calculului economic în socialism, stă la baza acestei explicaţii, de vreme ce sectorul public este, în definitiv, o „insulă de socialism". În absenţa pieţei şi a preţurilor, alocarea proprietăţii „socializate" prin intermediul bugetelor de stat este una politică, a cărei viabilitate în raport cu nevoile oamenilor este imposibil de verificat. Mărimea sectorului public nu poate fi dimensionată pe bază de „calcule de rentabilitate", deci economic, ci doar manipulată în funcţie de interesele şi programele politice presupus câştigătoare, deci electoral.

Această logică politică operează întocmai şi în cazul ratei de impozitare. Chiar dacă guvernul s-ar limita, printr-un miracol, la protejarea persoanei şi a proprietăţii şi impozitul se restrânge, aşadar, la acest serviciu de protecţie, atunci cum determină guvernul ce nivel de protecţie trebuie să ofere şi ce impozit să perceapă? În plus, după cum punctează Rothbard, „...«protecţia» poate semnifica orice, de la un poliţist pentru întreaga ţară până la o gardă de corp înarmată şi un tanc pentru fiecare cetăţean...Cine va determina nivelul protecţiei, fiind evident că fiecare va fi mai bine protejat împotriva furtului şi agresiunii dacă ar dispune de o gardă înarmată? Pe piaţa liberă, cumpărările voluntare ale fiecărei persoane vor decide cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci când aceste decizii revin guvernului? Răspunsul este că nici unul şi că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decât pur arbitrare"[32]. Nu calculul economic decide nivelul de protecţie şi rata de impozitare, ci interesele politice şi potenţialul succes electoral al diferitelor aranjamente. În consecinţă, impozitarea nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă, ci una a sistemului politic.

Iar pentru ca butaforia optimului fiscal să fie completă, trebui spus că, din nefericire, supuse logicii procesului electoral, guvernele îşi asumă, „democratic", noi şi noi sfere de interes „public", adică noi şi noi oportunităţi de impozitare, care nu merită să fie ratate de vreme ce, peste patru ani, poate veni un alt administrator politic care oricum va profita de acestea.

 

---

[1] Economia desemnează un sistem al cooperării sociale bazat pe schimb, iar piaţa este, de fapt, un sistem de schimb al drepturilor de proprietate asupra bunurilor implicate. Aceasta înseamnă că aplicarea „criteriului eficienţei" asupra unui sistem de schimburi (voluntare, în mod necesar) devine irelevantă şi ilegitimă dacă drepturile de proprietate schimbate nu au, ele însele, legitimitate morală. De fapt, eficienţa are natură subiectivă, personală, fiind apreciată în raport de anticipări, pe baza a ceea ce rezultă din acţiunea umană de alocare a drepturilor legitime de proprietate (vezi „Mitul criteriului eficienţei în ştiinţa economică", în Revista Analiză şi Prospectivă Economică, Ed. ASE, nr. 1-2/2005, p. 49-53).

[2] În versiunea „teoriei economice constituţionale" à la James Buchanan, constituţia reflectă o înţelegere (contractuală, juridică?) între oameni cu privire la constituirea guvernului. Tocmai aceasta este dificultatea logică a Calculus of Consent, adică acceptarea derivării drepturilor de proprietate din aranjamentele constituţionale. Problema constă în aceea că guvernul - guvernământul - nu este arbitrul acestor limite, altfel cum este posibil ca oamenii să-şi dea consimţământul pentru un aranjament constituţional, înainte de a fi clar că aceştia au deja anumite drepturi? - vezi Calculul Consensului [1962], Ed. Expert, Bucureşti, 1995.

[3] A se vedea şi Théories contre l'impôt, Les Belles Lettres, Paris, 2000.

[4] Franz Oppenheimer, The State: Its History and Development Viewed Sociologically, Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1912.

[5] Mancur Olson („Dictatorship, Democracy, and Development", American Political Science Review 87, no. 3, p. 567-76) face o distincţie celebră între bandiţii rătăcitori şi cei statornici. Oare care ar fi preferabili, se întreabă acesta, pentru o populaţie sedentară, paşnică şi productivă. Răspunsul este acela că banditul statornic este preferabil. Cel rătăcitor vine şi pleacă, nu-şi corelează interesele cu cele ale populaţiei. Banditul statornic trebuie, în schimb, să jefuiască în mod chibzuit, altfel ar rămâne fără sursa sa de avuţie.

[6] Printr-un exerciţiu de logică exemplară, M. Rothbard (Power & Market, Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, Inc., 1970, p. 141-62) demonstrează imposibilitatea neutralităţii oricărui regim fiscal. El arată că birocraţia guvernamentală intră în categoria consumatorilor neţi de impozite, deoarece aceasta nu poate plăti impozite. Este un lucru inerent imposibil ca un ministru, de exemplu, să plătească impozit pe salariul său de ministru la fel ca oricine altcineva. Dacă ministrul are un salariu brut de, să zicem, 4.000 RON pe lună şi înapoiază guvernului 16% din suma brută, aceasta nu înseamnă că el plăteşte impozite „ca oricine altcineva". Este vorba, de fapt, de o simplă regularizare contabilă între funcţionarii guvernamentali şi bugetul statului, în valoare de 640 RON/lună, care nu are nici o importanţă economică: ceea ce contează este faptul că ministrul respectiv obţine 3.360 RON/lună din prelevările fiscale la bugetul statului pe seama plătitorilor neţi de impozite.

[7] Rothbard, op. cit., p. 161.

[8] Argumentul bunurilor publice a fost răstălmăcit de economişti şi extins la sfere ce nu pot fi judecate drept „bunuri publice" (vezi cazul educaţiei, al serviciilor de sănătate, al serviciilor de protecţie a persoanei şi proprietăţii etc.). Consecinţa economică a constat în instituţionalizarea redistribuirii avuţiei în societate, a avantajării unora pe seama celorlalţi, pe calea fiscală a finanţării „bunurilor publice". Într-unul dintre cele mai discutate exemple din teoria economică, cel al farului de coastă, laureatul Ronald Coase („The Lighthouse in Economics", The Journal of Law and Economics 17, no. 2, octombrie 1974, p. 357-76) a demonstrat că farurile au fost construite iniţial de particulari şi abia apoi preluate de stat, iar deţinătorii farurilor prosperau chiar dacă nu puteau impune direct o taxă navelor, prin înţelegerile pe care le aveau cu proprietarii porturilor (uneori chiar porturile erau proprietarii de faruri) care erau plătiţi odată cu intrarea navelor în port.

[9] Robert Hall, Alvin Rabushka, „The Route to a Progressive Flat Tax", Cato Journal, vol. 5, no. 2, 1985, p. 465-80.

[10] În problema impozitării, reprezentanţii economiei ofertei susţin necesitatea introducerii unei rate de impozitare corecte!!! Fără a arăta care ar putea fi aceasta, ei apreciază că o asemenea impozitare va contribui (1) la încurajarea producţiei şi (2) la furnizarea unor încasări fiscale maxime pentru guvern. Însă aceste două scopuri ale politicii fiscale sunt virtual incompatibile. Creşterea prelevărilor la bugetul statului nu poate să atragă decât extinderea rolului statului în economie, ceea ce ar contrazice programul „liberal" de dezvoltare la care aderă economiştii ofertei. Această abordare nu a ocolit nici România, odată cu introducere cotei unice, context în care ministrul finanţelor arăta ca reducerea impozitelor este cea mai bună cale de creştere a încasărilor la bugetul de stat. Halal politică liberală!

[11] Însăşi natura pieţei este cea care impune asemenea constrângeri. Piaţa înseamnă drepturi de proprietate privată şi, deci, libertate. Piaţa apare, aşadar, drept aranjamentul instituţional natural al ordinii sociale, al civilizaţiei şi prosperităţii.

[12] Cosmin Marinescu, Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 231.

[13] OECD, Tax Rates Are Falling, OECD in Washington, 2001.

[14] Chris Edwards, „Catching Up to Global Tax Reforms", în Tax & Budget Bulletin, Cato Institute, no. 28, noiembrie 2005.

[15] Chris Edwards, op. cit., 2005.

[16] Recent, regimul impozitării proporţionale este experimentat de administraţia americană în Irak, unde a fost instituită o cotă unică de 15%. Se aşteaptă, astfel, ca această cotă unică să aducă miracolul economic despre care irakienilor li se povesteşte de câţiva ani. Iar comentariile economiştilor ofertei sunt dintre cele mai spectaculoase: de exemplu, Amity Shlaes, care de altfel a scris o carte bună despre povara impozitării, spunea că: „Un impozit aşa scăzut va pune Irakul în concurenţă cu Hong Kong-ul". Este clar, însă, că asemenea comentarii par coborâte de pe o altă planetă, ele nu ţin cont de specificul realităţilor existente. Într-o ţară devastată de război şi violenţe, în care domnia legii lipseşte ori se crede că trebuie impusă cu bocancii, în absenţa respectării drepturilor de proprietate care să favorizeze acumularea de capital şi investiţiile, impozitul relativ scăzut nu poate constitui, de unul singur, „reţeta" dezvoltării. Iar pentru ca lucrurile să fie şi mai groteşti, cota unică nu este aplicată forţelor militare, contractorilor şi subcontractorilor guvernamentali, ci doar populaţiei, devenită „prizoniera" elitelor politice şi militare care conduc ţara.

[17] Aşa cum arată James Gwartney şi James Long („Is the Flat Tax a Radical Idea?", Cato Journal, vol. 5, no. 2, 1985, p. 407-32), cel puţin un senator a votat împotriva introducerii impozitului, deoarece acesta se temea că, într-o zi, ratele marginale vor ajunge la 14%, adică la un nivel pe care el îl considera de-a dreptul confiscator. În acelaşi sens, aşa cum am arătat şi eu în „Instituţii şi prosperitate", economistul francez Paul Leroy-Beaulieu susţinea, în 1888, că impozitarea producţiei naţionale cu 12% era deja exorbitantă şi susceptibilă să înăbuşe creşterea economică şi libertatea. Patru decenii mai târziu, până şi Keynes pretindea că o rată a fiscalităţii de 25% reprezintă maximul tolerabil. Totuşi, ei încă nu văzuseră nimic din ceea ce avea să urmeze în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.

[18] Daniel Mitchell, A Brief Guide to the Flat Tax, The Heritage Foundation, 7 iulie 2005.

[19] Vezi „Mitul criteriului eficienţei în ştiinţa economică", op. cit.

[20] Tratamentul egal al tuturor indivizilor din societate ar exista doar dacă toţi indivizii din societate şi-ar obţine veniturile prin „mijloace economice", adică prin afirmarea lor în cadrul diviziunii muncii, prin producţie şi schimb de drepturi legitime de proprietate privată. Însă, această condiţie este incompatibilă cu însăşi existenţa statului: în virtutea acesteia, după cum arată John Calhoun, societatea este împărţită în categoria guvernaţilor (plătitorii neţi de impozite, cei care formează sectorul privat) şi în cea a guvernanţilor (consumatorii neţi de impozite, cei care formează sectorul public). Iar guvernarea politică nu este manifestarea diviziunii sociale a muncii, adică a unei relaţii sociale între egali. Faptul că există unii care trăiesc pe seama impozitelor celorlalţi arată că impozitarea este incompatibilă cu tratamentul egal al tuturor. Evident, ne putem imagina un tratament egal al contribuabililor, dar nu al tuturor, atunci când plătitorii neţi de impozite suportă un impozit fix, o sumă forfetară.

[21] Pentru mulţi contribuabili, a cheltui bani pe contabili şi avocaţi fiscali poate fi un bun motiv ca, în condiţiile unui sistem fiscal alambicat, să obţină cât mai multe deduceri şi, deci, să plătească impozite cât mai puţine. A plăti contabili fiscali nu este o risipă mai mare decât aceea de a cheltui bani pe lacăte, yale şi sisteme de protecţie. Dacă nu s-ar produce nici o încălcare a drepturilor de proprietate privată, atunci acele resurse ar fi risipite; însă fiscalitatea aduce atingere proprietăţii private. Astfel, cheltuielile cu avocaţii şi contabilii se justifică prin faptul că aceştia, similar sistemelor de protecţie, asigură protejarea contribuabililor împotriva agentului fiscal. Iar pentru acesta din urmă, cea mai simplă metodă de a scăpa de contabilii şi avocaţii fiscali este, din „motive de simplitate", introducerea cotei unice de impozitare.

[22] James Rolph Edwards, „Taxation, Forced Labor, and Theft: Comment", în The Independent Review, vol. VI, no.2, 2001, p. 253-57.

[23] Vezi Murray Rothbard, The Case Against the Flat Tax, www.mises.org/rothbard/flattax.pdf

[24] Această concepţie a lui Friedrich Hayek (Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998) este, de altfel, împărtăşită şi de un alt laureant Nobel şi reprezentant de seamă al liberalismului neoclasic, Milton Friedman (Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995).

[25] Vezi Ludwig von Mises, Acţiunea umană, Partea a treia, „Calculul economic", http://www.misesromania.org/.

[26] Alvin Rabuskha consideră că alegerea unei cote de 16%, sau de orice alt nivel, e determinată de câţiva factori. Unul poate ţine de nevoia de a produce o cantitate anume de încasări necesare finanţării cheltuielilor guvernamentale. Un altul poate ţine de dorinţa de a atrage investiţii şi de a-i reţine în ţară pe lucrătorii calificaţi. „Desigur - arată profesorul Rabushka - daca 16% e prea puţin şi, prin urmare, nu reuşeşte să producă veniturile adecvate, e mai mult o chestiune de control al cheltuielilor publice decât una privind opţiunea pentru un anume nivel al cotei". Se pare că, în această accepţiune, moda fiscală actuală este adaptarea nivelului impozitelor la nivelul prestabilit al cheltuielilor publice destinate să-i „mulţumescă" pe cât mai mulţi. Guvernul român confirmă că, în prezent, a devenit desuetă (ori non-electorală?) reforma fiscală care începe cu reducerea cheltuielilor publice, pentru a face loc apoi unei reduceri sănătoase a impozitelor.

[27] Richard Epstein, Takings: Private Property and the Power of Eminent Domain, Cambridge University Press, 1985, 297-303.

[28] Prin natura lor, bunurile publice nu pot fi „consumate" nici progresiv, nici proporţional cu veniturile indivizilor. Aceştia nu pot alege, de exemplu, să intre sub incidenţa protecţiei forţelor armate ori a iluminatului public în mod progresiv ori proporţional cu veniturile lor, astfel încât să existe justificare pentru impozitarea progresivă sau proporţională pentru finanţarea acestor servicii.

[29] În condiţiile impozitului forfetar, redistribuirea proprietăţii se realizează între plătitorii neţi de impozite, cei care îşi obţin veniturile în sectorul privat, şi consumatorii acestor impozite, adică cei care formează aparatul statului.

[30] Cosmin Marinescu, op. cit., p. 164-78 şi 208-9.

[31] Vezi demonstraţiile public choice ale lui James Buchanan, Gordon Tullok, Richard Wagner, Geoffrey Brennan dar şi argumentele teoretice şi istorice ale lui Douglass C. North (Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990), laureat Nobel în 1993, care a argumentat necesitatea integrării instituţiilor în ştiinţa economică.

[32] Murray N. Rothbard, L'étique de la liberté [1982], Les Belles Lettres, 1991.