crispedia.ro Enciclopedie universală
La un deceniu după înăbuşirea în sânge a războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gheorghe Doja, regatul Ungariei se prăbuşea sub loviturile ienicerilor şi spahiilor sultanului Soliman. După ce, în 1521, turcii au cucerit puternicele cetăţi Şabaţ şi Belgrad, în 1526 ei şi-au continuat ofensiva, luând, după lupte grele, cetatea Petrovaradin şi, o lună mai târziu, în 29 august, în câmpia mlăştinoasă de la Mohacs, au provocat o grea înfrângere armatei maghiare.
Cauzele înfrângerii armatei maghiare la Mohacs sunt atât de ordin intern, cât şi extern. Între cele interne, principala cauză a fost înfrângerea răscoalei lui Doja, a cărei amintire era încă proaspătă, după care feudalii s-au temut să mai dea arme în mâna maselor populare şi le-au chemat la oaste numai cu puţină vreme înainte de luptă şi în număr limitat. În acest fel, clasa conducătoare a lipsit ţara de singura forţă capabilă s-o apere împotriva covârşitoarei puteri turceşti.
O altă cauză a fost anarhia feudală, care bântuia cu furie chiar şi atunci când pericolul otoman se apropia de hotarele sudice ale Ungariei. Conflictul dintre magnaţi şi nobilimea de mijloc, pentru acapararea celor mai importante dregătorii în stat, era în plină desfăşurare. Clasa exploatatoare dovedea din nou că punea interesele sale egoiste de clasă mai presus de libertatea ţării, a cărei apărare a neglijat să o organizeze.
În momentul hotărâtor pentru soarta întregii Ungarii, magnaţii şi nobilii au venit în număr mic pe câmpul de luptă, iar cei care au luat parte la bătălie au luptat fără curaj şi pricepere. Mai mult încă, în clipele dramatice, de după nenorocita bătălie, când ienicerii, spahiii şi achingiii otomani treceau prin foc şi sabie câmpia ungară şi când masele populare înfiripaseră împotriva lor o rezistenţă, pe alocuri disperată, feudalii maghiari nu au încercat să organizeze nici o apărare. Datorită împrejurărilor amintite, la care se adăuga răscoala secuilor din 1519, care a luat mari proporţii mai ales în Ciuc, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, cu greu a putut aduna o oaste. În plus, el a întârziat să se prezinte pe câmpul de luptă, poate intenţionat, pentru a putea profita de evenimente şi a pune mâna pe tronul regal.
Împrejurările externe nu au fost nici ele favorabile pentru situaţia regatului maghiar în preajma acestei bătălii hotărâtoare, în care Ungaria nu a primit nici un ajutor. Polonia - care în 1525 încheiase pace cu turcii-a fost atacată de tătari în iulie 1526 şi de aceea nu a putut participa nici ea la luptă. Cu toate că anunţaseră din timp marile pregătiri ce le făceau turcii, nici domnii Moldovei şi Ţării Româneşti nu au putut veni în ajutor în clipa decisivă.
În ce priveşte puterile apusene, regele Franţei, Francisc I, înfrânt în 1525 la Pavia în conflictul cu Carol Quintul pentru Italia, a căutat, în 1526, să-şi ia revanşa asupra Habsburgilor, punând, în primăvara acelui an, bazele ligii de la Cognac, din care, în afară de Franţa, făceau parte papa Clement al VII-lea, Veneţia şi Milano, şi căreia îi promisese ajutor şi regele Angliei, Henric al VIII-lea. Sprijinindu-se pe turci, aceste state nu numai că nu au ajutat regatul maghiar aflat în primejdie, dar au susţinut ofensiva otomană. Habsburgii - care, prin vecinătatea teritorială, erau, în chip firesc, cei mai interesaţi în apărarea Ungariei - nu au întreprins nimic pentru salvarea ei de la dezastru.
În timp ce Carol Quintul invoca faptul că este ocupat pe diferite fronturi din Europa, fratele său, Ferdinand, ar fi fost împiedicat să acţioneze la timp de răscoala ţăranilor austrieci. Este însă foarte probabil că inactivitatea lui Ferdinand de Habsburg va fi fost dictată şi de interesul lui de a slăbi Ungaria, pentru a o putea cuceri mai uşor. În aceste împrejurări de ordin intern şi extern a avut loc catastrofa de la Mohacs şi prăbuşirea regatului ungar. Urmarea a fost scindarea Ungariei, o nouă agravare a anarhiei feudale şi intensificarea luptei dintre grupările feudale pentru dominarea Ungariei şi a Transilvaniei.
După lupta de la Mohacs a început şi pentru Transilvania o perioadă de anarhie, care a luat sfârşit abia în anul 1541, după un deceniu şi jumătate de lupte interne. Tronul devenit vacant al Ungariei era disputat de doi candidaţi: Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, şi Ferdinand de Habsburg. Pe când cel dintâi se sprijinea pe nobilimea mică şi mijlocie, care dorea să apere Ungaria, Ferdinand era sprijinit de magnaţi, care, prin aducerea acestuia pe tronul de la Buda, urmăreau rezolvarea în folosul lor a contradicţiilor dintre ei şi nobilimea mică şi mijlocie.
La 10 noiembrie 1526, Ioan Zapolya a fost încoronat rege la Alba Regală, dar, o lună mai târziu, partida magnaţilor alese rege pe Ferdinand de Habsburg. Între cei doi regi a început o îndelungată luptă, care avea să aducă multe nenorociri asupra Transilvaniei. În primăvara şi vara anului 1527, pentru a-şi consolida situaţia, Ioan Zapolya a dus tratative cu Francisc I, regele Franţei. Rezultatul acestor tratative s-a concretizat în tratatul de alianţă din 1528, dintre Francisc I şi Ioan Zapolya, îndreptat împotriva Habsburgilor. Acest tratat nu a putut fi pus în practică, datorită victoriilor lui Ferdinand asupra lui Ioan Zapolya şi înfrângerilor suferite în Italia de francezi. Nici relaţiile cu Anglia, îngreunate în parte de Habsburgi, nu au dus la rezultate mai bune pentru Ioan Zapolya.
În lupta dezlănţuită între cei doi pretendenţi la tronul Ungariei, fiecare din ei a căutat să-şi asigure sprijinul lui Ivan Nenada, numit şi „Ţarul Negru”, care conducea o largă mişcare populară antiotomană şi antifeudală izbucnită în părţile bănăţene. Răscoala era îndreptată atât împotriva cotropitorilor otomani, cât şi a propriilor exploatatori. Prin februarie-martie 1527, oastea de ţărani a lui Nenada cuprinsese regiunea Aradului şi Zarandului, atacând pe nobili, care s-au refugiat în cetăţile Şoimoş şi Siria. În mai, răsculaţii au pătruns în Haţeg, unde li s-au alăturat mulţi iobagi şi împreună au atacat curţile nobiliare şi au ucis pe feudali.
La început, Ioan Zapolya a reuşit să-l atragă pe Ivan Nenada de partea sa, dar, nu peste mult timp, promiţându-i titlul de despot şi alte avantaje materiale, Ferdinand a izbutit să şi-l facă partizan. Noua orientare a lui Nenada l-a făcut pe Ioan Zapolya să caute să înăbuşe mişcarea condusă de „ţarul” Ivan mai înainte de a începe lupta cu Ferdinand de Habsburg.
Temându-se de întinderea răscoalei în Transilvania şi de dezvoltarea ei prin unirea răsculaţilor cu iobagii români, feudalii au pornit împotriva răsculaţilor, sub conducerea lui Petru Peienyi, voievodul Transilvaniei. După ce această primă expediţie a fost înfrântă de răsculaţi, feudalii - sub comanda episcopului de Oradea, Emeric Czibâk - porniră din nou împotriva răsculaţilor, în primăvara anului 1527. De data aceasta, oastea ţărănească a fost înfrântă şi însuşi Nenada a fost ucis.
Deşi înfrânsese răscoala ţărănească condusă de Ţarul Negru, Zapolya a fost totuşi învins la Tokaj, de partizanii lui Ferdinand, şi silit să se refugieze în Polonia, după ajutor. Sigismund I, regele Poloniei, angajat în politica lui de cotropire în răsărit a unor teritorii ruse, bieloruse şi ucrainene, nu l-a ajutat pe Ioan Zapolya în stăvilirea expansiunii habsburgice; mai mult încă, prin politica sa, el a favorizat agresiunile germană şi turco-tătară împotriva popoarelor din răsăritul Europei. În complexul politic amintit, Ioan Zapolya caută sprijin în Imperiul Otoman, pentru a combate pe contracandidatul său habsburgic. Trimiţând la Constantinopol pe Ieronim Laski, Ioan Zapolya a reuşit să încheie, în 1528, cu Soliman un tratat, potrivit căruia sultanul îi promitea sprijin militar pentru reocuparea tronului.
În toamna anului 1529, Ioan Zapolya a fost reinstalat pe tronul din Buda de însuşi Soliman şi, cu toate eforturile militare şi diplomatice ale lui Ferdinand, el va deţine Buda până la moartea sa, în 1540. Astfel s-a ajuns la scindarea regatului maghiar în două: Ungaria de est şi Transilvania, sub stăpânirea lui Ioan Zapolya, şi Ungaria de dincolo de Dunăre, stăpânită de Ferdinand.
Din acest moment - cu excepţia câtorva acţiuni în Ungaria propriu-zisă - teatrul de luptă principal între cei doi regi rivali devine, alături de Slovacia, Transilvania. Acţiunile militare întreprinse de Ferdinand I, atât în Slovacia minieră, cât şi în Transilvania, au fost determinate în primul rând de motive economice: dorinţa de a pune mâna pe marile bogăţii de care dispuneau cele două ţări. Într-adevăr, Transilvania era considerată de contemporanii Ieronim Laski şi Anton Verancsics ca o ţară bogată în grâne, vin, vite, oi, aur, sare, argint, aramă, plumb.
Bogăţiile ei naturale (animale, vegetale, minerale) au atras în chip firesc atenţia lui Ferdinand I, într-un moment când situaţia finanţelor Curţii din Viena era destul de grea, când cheltuielile militare erau foarte mari şi când numai bogatele mine şi ocne din Transilvania şi din Maramureş îi puteau restabili finanţele. Dar mai era un motiv de ordin economic care, îndeosebi după 1529, a determinat politica lui Ferdinand faţă de Transilvania, şi anume că, în 1529, Ioan Zapolya a luat cămările de sare din mâinile familiei de mari bancheri Fugger, faţă de care Habsburgii aveau obligaţii băneşti importante şi care poseda exploatări miniere şi în Slovacia, unde, ca şi în Transilvania, realiza mari venituri din exploatarea nemiloasă a lucrătorilor din mine.
Ferdinand de Habsburg şi-a dat seama că nu-şi poate asigura dominaţia asupra întregii Ungarii decât supunând centrul de rezistenţă a lui Zapolya, care era Transilvania. Prin cucerirea acestei ţări, Ferdinand I ar fi dobândit şi o bază mai bună pentru purtarea luptelor împotriva turcilor. Din aceste motive economice şi politice, încă din 1527, Transilvania a intrat în obiectivul politicii expansioniste habsburgice.
În aprilie 1527, prin solul său Paul Podwynyai, Ferdinand I ia legătura cu oraşele conduse de patriciatul săsesc (Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş, Sebeş) şi cu nobilii transilvăneni. În vara aceluiaşi an, a venit în Transilvania secretarul lui Ferdinand I, sibianul Gheorghe Reichersdorffer, pentru a atrage Braşovul şi Sibiul de partea lui Ferdinand.
Rezultatul acestor solii şi al victoriei asupra lui Ioan Zapolya în toamna anului 1527 a fost că partida lui Ferdinand începu să precumpănească asupra aceleia a lui Zapolya, aşa încât, cu excepţia cetăţilor Deva şi Făgăraş (până în aprilie 1530), a nobililor români din părţile Haţegului, Banatului şi Maramureşului, a sârbului Bosic Rădic, care ţinea cu oamenii săi cetăţile Lipova şi Şoimoş, şi a lui Emeric Czibak, care la Oradea închidea cu forţele sale calea de acces din Ungaria, Transilvania era cu Ferdinand.
Orientându-se spre regele Ferdinand, în congregaţiile din prima jumătate a anului 1528, stările transilvănene - nobilimea, clerul şi patriciatul - au luat în discuţie recunoaşterea stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei şi obligaţiile materiale ale ţării. Nefiind dispuse să facă sacrificii băneşti pentru susţinerea unei armate de 4.000 mercenari, pe care Ferdinand promitea să o trimită în Transilvania, stările transilvănene i-au recomandat să-şi procure bani din proprietăţile regelui detronat, ca şi din arenda plătită de Fuggeri pentru ocnele de sare.
În această stare de spirit, revenirea lui Ioan Zapolya pe tronul din Buda, în 1529, şi fuga de acolo a lui Ferdinand I au provocat în Transilvania o schimbare de orientare, nobilii şi fruntaşii secui trecând în cea mai mare parte în rândurile partizanilor lui Zapolya, în timp ce patriciatul săsesc a alcătuit de atunci înainte, alături de câţiva nobili, partida lui Ferdinand. Ceea ce-i făcea atât pe unii cât şi pe ceilalţi să se ataşeze unuia sau altuia din cei doi regi erau interesele materiale, goana după demnităţi, domenii, cetăţi, privilegii.
Aşa se explică şi frecventa oscilare - mai ales a nobililor din Transilvania - între cele două partide, realitate confirmată de cronicarul contemporan Gheorghe Szeremi, care spune: „aceşti transilvăneni adesea îşi schimbau credinţa lor: când spre regele Ioan, când spre Ferdinand”. În aceste condiţii, a început în Transilvania, încă din 1528, un lung război între partizanii lui Ferdinand şi cei ai lui Zapolya, care, ca toate războaiele dintre feudali, a fost însoţit de jefuiri, pustiiri şi distrugeri.
În atmosfera generală de anarhie feudală, care s-a repercutat dureros asupra maselor populare, acestea au pus mâna pe arme, pentru a răzbuna asuprirea şi suferinţele pricinuite lor de grupările feudale în luptă. Chiar în martie 1528, Petru Perenyi, voievodul Transilvaniei, scria conducerii oraşului Sibiu despre o răzvrătire a orăşenilor de acolo, condusă de Nicasius, Martin pietrarul, Blasiu Torok şi Sigismund Zăp.
Voievodul Transilvaniei o informează că răsculaţii au pus mâna pe curţi nobiliare, au atacat şi au ucis nobili şi îi cere să ia măsuri pentru prinderea lor. Tot în 1528, pe când o solie a Braşovului revenea de la Ferdinand, din Praga, însoţită şi de oameni ai casei de bancheri Fugger, a fost atacată de iobagii români de pe domeniile cetăţilor Pâncota şi Şebiş, care au ucis câţiva membri ai soliei. În acest timp, războiul dintre feudali se intensificase.
Cum atât forţele partizanilor lui Ferdinand cât şi cele ale lui Zapolya erau insuficiente pentru a putea obţine singure decizia pe teatrul de luptă transilvănean, iar Ferdinand I şi Ioan Zapolya, angajaţi pe alte fronturi (Ungaria superioară, Croaţia, Slovenia), nu puteau interveni ei înşişi, fiecare din cei doi adversari a căutat să-şi asigure dominaţia asupra Transilvaniei solicitând ajutorul domnului Moldovei, Petru Rareş.
Când Ferdinand I şi Ioan Zapolya începură, în 1527, lupta diplomatică pentru câştigarea lui Petru Rareş, domnul Moldovei, după ce stătu câtva timp în expectativă, se orienta spre Ferdinand I, în urma victoriilor repurtate de Habsburg asupra lui Ioan Zapolya. Dar când acesta din urmă reveni din Polonia, se uni cu armata lui Mehmed beg, paşa de Semendria, şi se aşeză în tabăra de iarnă de la Lipova, ca vasal al lui Soliman, Petru Rareş îşi schimbă orientarea, trecând de partea regelui Ioan. Trecerea domnului Moldovei de partea lui Zapolya a fost decisivă pentru impunerea acestuia în Transilvania, împotriva facţiunii habsburgice.
Din acest moment, domnul Moldovei joacă rolul hotărâtor în desfăşurarea evenimentelor din Transilvania. Dacă cei doi regi nădăjduiau ca, prin intervenţia lui Petru Rareş, să-şi asigure, fiecare pe seama lui, Transilvania, domnul Moldovei a văzut în războiul dintre aderenţii lui Ferdinand şi cei ai lui Zapolya un bun prilej de a-şi spori posesiunile sale transilvănene şi de a-şi extinde influenţa asupra provinciei de peste munţi. Ştirile contemporane, potrivit cărora Petru Rareş ar fi voit să ocupe pentru sine întreaga Transilvanie, provin de la partizanii lui Ferdinand şi aveau menirea să grăbească o intervenţie a acestuia în Transilvania, în sprijinul partizanilor săi.
Problemele politice cărora Petru Rareş trebuia să le facă faţă în Transilvania, în 1529, erau înfrângerea rezistenţei ferdinandiştilor şi luarea în stăpânire a cetăţilor şi posesiunilor recunoscute lui de Ioan Zapolya, în schimbul alianţei, şi anume: Cetatea de Baltă, cu domeniul ei, şi Ciceul, cu 60 de sate, ambele cetăţi stăpânite şi mai înainte de domnii Moldovei, apoi Unguraşul, cu un întins ţinut de 34 de sate, Bistriţa, cu 23 de sate, şi Valea Rodnei, cu 23 de sate, cu mine de aur şi argint, toate posesiuni de mare importanţă economică. În anii 1529-1530, Petru Rareş izbuti să rezolve ambele probleme. Expediţiile întreprinse de armatele moldoveneşti, în 1529, în Transilvania, atât în sud cât şi în nord - unde au fost susţinute şi de românii din ţara Lăpuşului - au culminat cu bătălia de la Feldi-oara, din 22 iunie, în care partizanii lui Ferdinand au fost zdrobiţi de oastea Moldovei, condusă de vornicul Grozav.
Până la sfârşitul anului 1529, scopul politic al intervenţiei a fost atins: Ioan Zapolya rămâne stăpân asupra Transilvaniei, iar prin acţiunile din 1529 şi prin tratativele din 1530 cu Bistriţa a fost asigurată şi stăpânirea domnului Moldovei asupra posesiunilor sale transilvănene. Victoriile armatei moldovene au avut şi importante urmări militare: ele au nimicit forţele principale ale partizanilor lui Ferdinand, au dat o lovitură decisivă dominaţiei habsburgice în Transilvania şi au încurajat pe partizanii lui Zapolya să treacă la acţiuni energice, ocupând Clujul, Turda, Alba Iulia, Sebeşul, Braşovul, Sighişoara şi Mediaşul. Doar Sibiul mai rezistă până în 1536, înconjurat de oştile lui Zapolya. În luptele dintre cele două grupări rivale au intervenit şi domnii Ţării Româneşti. În general, însă, contribuţia acestora la luptele din Transilvania a fost mult mai modestă decât aceea a lui Petru Rareş.
Ajuns stăpân al Transilvaniei prin faptele de arme ale moldovenilor lui Petru Rareş, pentru a-şi extinde şi consolida baza socială a stăpânirii sale, Ioan Zapolya a luat diverse măsuri în folosul nobilimii mici şi mijlocii şi al oraşelor, dăruind moşii nobililor care i-au fost credincioşi şi confirmând privilegiile oraşelor. Între timp, războiul din Ungaria între cei doi regi continua.
Soliman trimise în două rânduri, în 1532 şi în 1534, la Ioan Zapolya pe omul său, aventurierul veneţian Aloisio Gritti, ultima dată cu sarcina de a veghea la aplicarea păcii încheiate între Poartă şi Ferdinand în 1533. Gritti a folosit misiunile ce i s-au încredinţat de sultan pentru a-şi realiza planurile sale personale. El urmărea să ajungă rege al Ungariei, iar conducerea Transilvaniei intenţiona să o dea, în calitate de voievod, aventurierului polon Ieronim Laski. Realizarea planurilor lui Gritti ar fi dus, în fond, la creşterea influenţei turceşti în ţările române.
Nobilii din Transilvania, ameninţaţi în interesele lor de clasă, s-au înarmat şi, asediindu-l la Mediaş, l-au ucis pe Gritti. În acelaşi timp - după mărturia contemporanilor, participanţi la evenimente, Tranquillus Andronicus şi Agostino Museo Tarvisini - ţăranii români şi maghiari au pus mâna pe arme şi au luptat „împotriva jugului barbarilor şi pentru libertatea de obşte”.
Hotărâtoare a fost, însă, şi de data aceasta, intervenţia lui Petru Rareş în treburile transilvănene. Acţiunea trupelor moldovene trimise sub comanda vornicului Huru a fost decisivă pentru înfrângerea unor planuri a căror realizare ar fi însemnat, în fapt, încă de atunci, aservirea celor trei ţări române de către turci. Acţiunea întreprinsă de transilvăneni şi de moldoveni, susţinută într-o oarecare măsură şi de Ţara Românească, a făcut ca realizarea planurilor turceşti să fie amânată pe mai târziu şi a constituit o curajoasă încercare comună de afirmare a independenţei celor trei ţări române.
Evenimentele din Transilvania din 1534 au dus la apropierea lui Petru Rareş de Ferdinand I, ultimul urmărind să-şi realizeze, cu sprijinul domnului Moldovei, planurile sale în Transilvania. În Petru Rareş vedeau saşii din Sibiu singurul factor capabil să asigure stăpânirea Transilvaniei de către Habsburgi. Petru Rareş nu se gândea însă să facă sacrificii pentru a aduce Transilvania sub dominaţia lui Ferdinand.
Actul din 4 aprilie 1535, care punea baza noilor raporturi dintre domnul Moldovei şi Ferdinand - dat de Petru Rareş ca răspuns pentru recunoaşterea din partea lui Ferdinand a drepturilor sale de stăpânire asupra Ciceului, Cetăţii de Baltă, Unguraşului şi Bistriţei - se referă numai la o acţiune comună a lor împotriva turcilor, dar nu spune nimic de ajutorarea ferdinandiştilor din Transilvania de către domn.
Şi când domnul Moldovei promite ajutor sibienilor - care continuau cu greu să facă faţă îndelungatului asediu al partizanilor lui Zapolya - sau când, pentru a răspunde aşteptărilor lui Ferdinand, promite să intervină în Transilvania, el leagă acordarea ajutorului de condiţia ca însuşi Ferdinand să trimită trupe în Transilvania, ceea ce, în împrejurările de atunci, acesta nu putea face.
Este interesant de relevat că, în cadrul tratativelor dintre Ferdinand şi Petru Rareş, acesta din urmă pune condiţia ca în Transilvania să nu se numească voievod decât cu consimţământul său. Era clar ca domnul Moldovei voia să subordoneze Transilvania influenţei sale şi nicidecum să facă sacrificii pentru a o aduce în sfera de influenţă a Habsburgilor. Aşa trebuie înţeles un raport contemporan, trimis lui Ferdinand I din Cameniţa, la 1 decembrie 1535, în care se afirmă că Petru Rareş nu doreşte nimic pe lume mai mult ca Transilvania.
Rezultatul apropierii de Ferdinand a fost pentru Petru Rareş negativ: el a pierdut Unguraşul cu cele 34 de sate, ocupate în mai 1536 de partizanii lui Ioan Zapolya. La rândul său, nesusţinut de aliatul său moldovean, învins de turci şi constrâns de greutăţile financiare, Ferdinand continua să ducă tratative cu Ioan Zapolya, al căror rezultat a fost semnarea păcii de la Oradea, care a fost ratificată de Ioan Zapolya la 24 februarie 1538 şi ceva mai târziu şi de Ferdinand şi Carol Quintul. Cu toate insistenţele depuse de delegaţii lui Ferdinand la discuţiile preliminare, de a obţine prin tratative stăpânirea Transilvaniei, pe care Habsburgul n-o putuse obţine prin război, potrivit păcii de la Oradea, problema Transilvaniei se rezolvă în favoarea lui Zapolya, care urma s-o stăpânească cât va trăi.
La moartea lui - fie că va avea sau nu moştenitori - întreg regatul va reveni lui Ferdinand sau fiului său ori urmaşilor acestuia. Această clauză, precum şi subordonarea lui Ioan Zapolya faţă de Carol Quintul şi Ferdinand I şi planurile de luptă contra turcilor au provocat reacţia lui Soliman împotriva lui Zapolya. El nu putea ierta acestuia nici uciderea lui Gritti, de care se făcuse vinovat atât Ioan Zapolya, cât şi Petru Rareş, cum nu putea admite nici orientarea acestuia din urmă spre Habsburgi.
Urmarea a fost că, în vara anului 1538, Soliman a pornit o mare expediţie împotriva Moldovei. Se zvonea că armata turcă urma să vină apoi şi asupra Transilvaniei. Atacat din nord şi de poloni şi trădat de boieri, Petru Rareş a fost silit să se refugieze în Transilvania, la Ciceu. Cât timp în Moldova nu se produsese deznodământul, Ioan Zapolya intenţiona să reziste cotropitorilor otomani, în care scop el începuse pregătiri de război, şi intenţiona să se unească cu domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru o rezistenţă comună. Îndeosebi ţăranii veniseră în mare număr să apere ţara împotriva cotropitorilor turci.
Când a aflat însă de căderea Moldovei, Zapolya şi-a dat seama că nu va putea rezista singur turcilor şi de aceea s-a supus, plătind sultanului o mare sumă de bani şi promiţând un tribut anual sporit. Proaspăt aliat al Habsburgilor, dar nesprijinit de ei, Zapolya a fost silit astfel să se închine turcilor, la a căror poruncă, ceva mai târziu, după cucerirea Ciceului, a îngăduit pribeagului Petru Rareş să plece la Poartă. Cauza principală care a dus la schimbarea politicii lui Ioan Zapolya şi la înfeudarea lui din nou Porţii nu a fost însă atitudinea Habsburgilor, ci căderea Moldovei sub turci. Se verifica în acest fel adevărul că pe cât era de necesară Transilvania lui Petru Rareş pentru ca, având-o de partea sa, el să poată duce o politică activă la celelalte hotare, tot atât de necesară era Moldova pentru apărarea Transilvaniei.
Situaţia Transilvaniei era pe atunci foarte grea. Pustiită de războiul dintre feudali - care a avut serioase urmări şi pentru economia ţării - Transilvania trebui să facă faţă unor noi şi împovărătoare obligaţii impuse de politica aservită turcilor pe care o duceau Ioan Zapolya şi Gheorghe Martinuzzi, episcop de Oradea şi tezaurar al ţării. După unele informaţii, în cei 12 ani ai domniei lui Ioan Zapolya, în afară de veniturile regale, din Transilvania s-ar fi scos peste 2.000.000 florini, din care numai iobagii nobililor ar fi plătit circa 800.000 florini, iar saşii - care au fost impuşi la dare după bunul plac al lui Martinuzzi - ar fi dat peste 100.000 boi etc. Chiar dacă unele din aceste cifre - date de duşmanul lui Ioan Zapolya, Ştefan Mailath - sunt, de sigur, exagerate, ele reflectă, totuşi, caracterul spoliator al regimului lui Ioan Zapolya şi Martinuzzi.
În atmosfera de frământări şi anarhie feudală, contradicţiile din sânul clasei exploatatoare s-au ascuţit tot mai mult. Profitând de greaua situaţie a ţării, voievozii Transilvaniei Ştefan Mailath şi Emeric Balassa caută să răstoarne partida lui Ioan Zapolya şi Martinuzzi, să pună mâna pe putere şi să transforme ţara într-un principat autonom. În acest scop, ei s-au folosit de mişcările ce s-au produs în acest timp în Transilvania.
După mărturia lui Verancsics, aceste mişcări au izbucnit ca o reacţiune împotriva dărilor mari impuse locuitorilor, ca un protest împotriva marilor bogăţii ale bisericii - deci ele au şi un pronunţat caracter antieclesiastic - şi, îndeosebi,- ca o expresie a nemulţumirii generale împotriva regimului lui Ioan Zapolya şi Martinuzzi. Cu toate că din izvoare nu rezultă cu suficientă claritate structura de clasă a acestor mişcări, se poate desprinde, totuşi, că ele au fost mai ales mişcări ale maselor populare împovărate de sarcinile feudale, năpăstuite de luptele dintre feudali, apăsate de silniciile regimului şi de greaua exploatare a bisericii.
Măsura în care masele populare transilvănene sufereau de pe urma exploatării şi anarhiei feudale dezlănţuite ne-o dă şi faptul că lupta de clasă se manifestă atât sub forma fugii de pe moşii, cât şi a haiduciei. Într-o scrisoare din 1540 către episcopul de Alba Iulia, Ioan Statileo, Verancsics povesteşte că, pe când se transporta spre Deva trupul lui Ioan Zapolya, pe valea Mureşului, într-o pădure, circa 400 de ţărani români şi sârbi din Munţii Apuseni, de la Baia de Criş şi Abrud, au năvălit asupra însoţitorilor. S-a încins o luptă aprigă, cu morţi şi răniţi de ambele părţi, şi numai intervenţia escortei călare i-a pus pe fugă pe ţărani în desişul pădurii Documentul nu localizează precis atacul ţăranilor, dar e probabil că el s-a produs în apropierea Devei.
Ridicându-se împotriva lui Ioan Zapolya, cu sprijinul fruntaşilor secui, saşi şi al unei mari părţi din nobilime, Ştefan Mailath a căutat să obţină de la Soliman recunoaşterea sa ca principe al unei Transilvanii autonome, ceea ce, prin bani, daruri scumpe şi promisiunea unui tribut de 12.000 galbeni anual, se pare că dobândi, în 1540. Regimul instaurat de Ştefan Mailath şi Emeric Balassa a fost tot un regim de spoliere şi de lupte între partida lor şi cea a lui Ioan Zapolya. Contradicţiile dintre feudali, lupta lor pentru putere, au adus imense nenorociri asupra Transilvaniei: omoruri, jafuri, incendieri ale grânelor, răpiri etc. Ca întotdeauna în vremea luptelor dintre feudali, „au fost loviţi iobagii, din munca şi hărnicia cărora se hrănesc popoarele”, cum spune cronicarul Brutus.
În iulie 1540, când Ioan Zapolya a murit la Sebeş, în timpul campaniei întreprinse împotriva lui Mailath şi Balassa, Soliman a acordat tronul Ungariei lui Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya, născut cu câteva zile înaintea morţii tatălui său. În toamna aceluiaşi an, armatele lui Ferdinand reiau operaţiunile în Ungaria şi cuceresc Pesta, Vişegrad şi Vaţ. Încurajat, se pare, de aceste succese, Mailath - căci Balassa trecuse în rândurile partizanilor lui Ioan Sigismund - se orientează în taină spre Ferdinand, în timp ce pe faţă, pentru a-i induce în eroare, jură credinţă turcilor şi lui Ioan Sigismund.
Jocul abil al lui Mailath, care, în fond, urmărea acum constituirea unui principat transilvănean separat de Ungaria şi sprijinit de Habsburgi, fu în cele din urmă descoperit. În timp ce în Ungaria continuau luptele şi Ferdinand nu-i putea trimite nici un ajutor, în vreme ce trupele lui Zapolya, conduse de Valentin Torok - care îl părăsise pe Ferdinand - şi de Andrei Bathory, luptau în Transilvania împotriva aderenţilor săi, iar în Moldova vecină revenea, adus de turci, Petru Rareş, Mailath, prin noua sa orientare, ajunse într-o izolare totală.
La 25 mai 1541, la dieta de la Şeica Mare, apăru înaintea stărilor transilvănene un ceauş al lui Soliman. Învinuind pe Mailath că ar fi pus dări prea mari asupra locuitorilor, ceauşul ceru tuturor să se supună lui Ioan Sigismund: „Din toată puterea - suna porunca lui Soliman - am dat ţara fiului lui Ioan şi nu voi îngădui să se facă ceva împotriva voinţei mele”.
În noua situaţie, părăsit de cei mai mulţi din partizanii săi, Mailath se închise în cetatea Făgăraşului, hotărât să reziste turcilor şi lui Petru Rareş, care, din porunca lui Soliman, venea să-l prindă. În iulie 1541, el fu trimis la Constantinopol, unde-şi sfârşi zilele în 1550. Oscilarea sa politică, într-o vreme când turcii erau foarte puternici, a dus la eşuarea planului său de a rupe Transilvania de Ungaria şi a constitui un principat transilvănean autonom, sprijinit de Habsburgi.
Evenimentele dintre 1526 şi 1541 au dezvăluit politica trădătoare a nobilimii feudale, care - orientându-se când spre unul, când spre celălalt din cei doi regi rivali - a urmărit, printr-o luptă sângeroasă şi pustiitoare, să-şi asigure dominaţia politică şi exploatarea maselor populare, a căror situaţie s-a înrăutăţit tot mai mult, datorită tocmai anarhiei feudale şi consecinţelor ei nefaste. Marea nobilime nu s-a preocupat de organizarea luptei împotriva cotropitorilor otomani, cărora, prin politica ei, „le-a deschis drumul spre Germania”. În schimb, masele populare au împletit uneori lupta împotriva agresiunii străine cu lupta de clasă împotriva propriilor lor exploatatori.
În ce priveşte rolul lui Petru Rareş în luptele purtate între cele două partide pentru stăpânirea Transilvaniei, el a constat, în general, în a împiedica atât ocuparea ei de către ferdinandişti, cât şi subjugarea ei de către turci, urmărind scopul politic de a o subordona influenţei sale. Pentru locuitorii Transilvaniei, lupta de un deceniu şi jumătate dintre feudali a avut urmări dintre cele mai grele; dar, pe lângă aceste urmări nefaste, împrejurările de atunci au creat posibilitatea ca Transilvania să se separe de Ungaria şi să se constituie într-un principat autonom, fapt care, în evoluţia ulterioară a evenimentelor, s-a dovedit un element pozitiv, care a contribuit, la sfârşitul veacului, la realizarea vremelnică a unităţii celor trei ţări române.