Duminică 14 august 2005, la ceasurile 21h 59' 39'' am primit următoarea notă e-mail.
       “Am citit mare parte din rândurile dumneavoastră inserate pe net. Sunt lucruri de viaţă şi, mai presus de orice, situaţii de conştiinţă!
       “Ce frumos ar fi dacă în lecţiile de conduită şi de comportament din şcoală s-ar introduce şi studiul unor astfel de exemple; nu ne reprezintă ele tot ce avem mai adânc şi mai tragic în spirala vieţii noastre ca neam şi istorie?
       “La un moment dat, în rândurile Dumneavoastră, este menţionat şi numele părintelui Vartolomeu Dolhan, pictor, decedat.
       “Dacă doriţi amănunte despre Sfinţia-sa, vi le-aş pune la dispoziţie cu toată dragostea. În Panteonul recunoştinţei faţă de OAMENII ADEVĂRAŢI ai poporului nostru, părintele Vartolomeu îşi merită cu prisosinţă locul.
       “Cu nădejdea unei colaborări bogate în detalii, vă doresc toate cele de cuviinţă
       “Luminiţa Vartolomeu.”

       Orice om de seamă am întâlnit şi nu mi-am făcut datoria de a-i păstra memoria în scris sau măcar în a-l fi dat ca exemplu, oral, în faţa studenţilor, rămâne de veghe în conştiinţa mea, să mă mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. Este ca şi când m-ar fi ales morţii să le ţin lumânarea aprinsă cât voi trăi. Iar când voi muri la rândul meu, ştiu că se va ridica alt tânăr înfiorat de simţul responsabilităţii, care să simtă nevoia să stea de vorbă cu cei duşi şi să aducă ştiri despre ei contemporanilor şi urmaşilor noştri. Iar această doamnă, care, am impresia, şi-a luat numele de la dragul părinte Dolhan (nu-şi zice dânsa: Vartolomeu?) trebuie să-mi fi simţit punctul sensibil, acel călcâi ce mă deosebeşte de alţi condeieri, şi m-a atacat scontând pe un rezultat neîndoielnic pozitiv.
       Sunt fericit că, după slabele mele puteri bugetare, am cerut să mi se facă site-ul LITDEDETENTIE. Din când în când primesc de la necunoscuţi semne ca acesta, semne ce-mi dovedesc că nu muncesc de pomană, ci semăn în toate vânturile şi pământurile rodnice ştirea despre fraţi români care s-au jertfit şi o mai fac din dragoste pentru semenii lor şi pentru viitorul neamului românesc. Publicarea de cărţi sau colaborarea la reviste mi-au adus mult mai arareori cuvinte de încurajare de la cititori. În orice caz, nu din ţări străine şi mai ales de peste oceane, cum mi se întâmplă acum. De aceea binecuvântez clipa când am hotărât să deprind meşteşugul computeristului. Cu ajutorul acestei unelte am pus bazele unei edituri, cu ajutorul ei sunt în corespondenţă cu întreaga lume, cu ajutorul ei izbutesc, la vârsta mea, să învăţ zilnic atâtea lucruri cât nu mi-am închipuit vreodată că aş putea cunoaşte.
       Iar pe această doamnă misterioasă, care semnează Luminiţa Vartolomeu, Dumnezeu pare să o fi frământat dintr-un aluat cu mine. Doar că este o fiinţă mai curajoasă.        Aştept veşti de la părintele Vartolomeu, prin dumneaei şi de-a dreptul din ceruri dacă va fi să aleagă această cale înaltă.
       Şi veştile mi-au venit ca ploile rodnice de vară... Luminiţa Vartolomeu mi-a scris seară de seară. Rareori câte o indispoziţie a sănătăţii cuiva drag din familie a împiedicat-o să fie prezentă pe micul ecran la ora obişnuită. Pe măsură ce citeam, aflam numeroase întâmplări sau trăsături necunoscute, chiar fascinante, ale Părintelui Vartolomeu evoluând în lumea lui, că era compusă din enoriaşi ţărani sau din înalţi prelaţi din conducerea Bisericii, prieteni cu Sfinţia Sa. Dar ceea ce nu m-am aşteptat şi m-a răpit de fiecare dată a fost să descopăr o scriitoare adevărată în paginile dânsei. O memorialistă împletind poezia cu evocări din lumea satului, cu dezvăluiri ale sufletului copilei de odinioară şi mai cu osebire ale mult iubitului, neuitatului Părinte care a învăţat-o preţul dragostei duhovniceşti.
       Deoarece făgăduisem că voi folosi notele destinate mie pentru a scrie o carte despre Părintele Vartolomeu, la încheierea expedierilor de informaţii, am cercat condeiul asupra slovelor sale, străduindu-mă să rezum, să înlocuiesc, să aranjez, pe scurt, să redesenez, urmărind în tuş profilul ce mi s-a dat desenat în creion, pentru a înfăţişa ca nou un chip împrospătat al celui iubit de naratoare. Însă, curând, m-am dumirit că mi-era cu neputinţă s-o fac. Deoarece scrierea Luminiţei Vartolomeu reprezintă aur curat şi m-aş ruşina să încerc a o ‘îmbunătăţi’. Aşadar nu-mi rămâne decât să o recomand cititorilor cărora le-a destinat dumneaei de fapt rândurile călătorite către mine pe internet ca pe o scriitoare dintre cele mai atrăgătoare, ale cărei pagini pătrund în nepreţuita cămară de taină a literelor române pentru a nu mai fi niciodată dislocate de acolo.
       Înainte de a mă despărţi de cartea Luminiţei Vartolomeu, sunt dator să lămuresc cititorul cum l-am întâlnit eu însumi pe Părinte.
       Mulţi ani la rând am fost invitatul unor foşti studenţi, stareţul Gherontie şi egumenul Ciprian, ambii de la mănăstirea Secu. În primii doi ani îl foloseau la bucătăria stăreţiei pe un călugăr, cred că Teofil după nume, provenit din rândurile minierilor. Acesta atrase atenţia Mitropolitului Justin prin spiritul său gospodăresc, ca şi prin statura sa herculeană. Interesându-se de purtarea lui, cei doi îl recomandară să fie promovat. Fu numit stareţ la Râşca, unde se deschise un şantier în care munceau stareţul şi un măgar. Altfel mai vieţuiau ca vai de lume vreo doi monahi bătrâni, un ghid laic ce avea oarecari studii de istorie, dar mai multe nu putea face decât să-şi tragă zilele prin schitul acela ruinat şi necăutat de nimeni, ca şi un călugăr pictor, vârstnic şi el. Părintele Teofil pe semne ştia ceva despre trecutul meu de detenţie politică, din gura musafirilor de la stăreţie sau a celor doi foşti studenţi ai mei. Îmi închipui că aceştia aflaseră din sursă directă, de la M.A.I., că fusesem condamnat, deoarece se zicea că “Secu” era diminitivul termenului “Securitate”, mulţi ‘lucrători’ ai Ministerului de Interne venind pe acolo ca la hotel, să bea şi să mănânce fără istov. Iar aceştia cu siguranţă se interesau şi ‘domnu’ profesor’ ce mai zice şi ce mai complotează...
       Bucurându-mă pentru şansa părintelui Teofil, părintele stareţ mă sui în maşină şi mă expedie pe dată, să văd şi eu unde se aşezase ucenicul lor. În multe locuri ale Moldovei am ajuns datorită serviabilităţii şi dragostei purtate de dumnealor fostului profesor...
       Am ajuns pe înserate. După ce am fost prezentat blândului muncitor al locului, măgarul despre care am pomenit, stareţul cel voinic mă conduse la o chilie luminată de un muc de lumânare, să-l cunosc pe exilatul său, părintele Vartolomeu Dolhan. Repede ne-am recunoscut că proveneam din acelaşi iad, adică din penitenciarele şi lagărele comuniste! Nu ştiu ce aveam noi aceştia înscris pe chip, în umblet, ori în trăgănarea vorbei că, dintre o mie de inşi, puneai mâna neîndoielnic pe umărul celui care trecuse prin infern şi nu puteai nicicum greşi.
       Îl ţin minte ca pe un bărbat apropiindu-se de şaizeci de ani, voinic, cu părul neîncărunţit de tot, iar fruntea înaltă muşcând destul de adânc din coama cuminte dată pe spate, cu buzele pierzându-i-se sub musteţile ce-i cădeau să i se amestece cu firele groase şi bogate ale bărbii. Şedea la un capăt al unei mese mici ca suprafaţă, dar şi scundă, obligându-l să se gheboşeze niţel, cu o carte veche deschisă înainte-i. Trebuie să fi fost o psaltire chirilică. Nu departe mai adăstau trei-patru cărţi stivuite.
       Când părintele Teofil ne-a lăsat îndenoi, ne-am pus numai întrebările al căror răspuns îl putea interesa doar pe fostul puşcăriaş. Din spusele sale incomplete sau cu jumătate de măsură, cum e vorba românească, nu ştiu de ce am dedus că fusese condamnat în lotul Alexandru Teodorescu, acela al “Rugului Aprins”. Această convingere neîntemeiată pe vrun argument pe care să-l pot repeta, mi-a fost întărită peste ani şi ani, când am scris “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în temniţele comuniste”. Am fost contactat atunci de o cunoştinţa apropiată a doctorului Gheorghe Dabija, dumneaei afirmând categoric că în dosarul de proces citit de dânsa, părintele Dolhan era cuprins ca membru al acelui lot.
       Bănuiesc că s-a lăsat impresionată de cât de des era citat de anchetatori sau de anchetaţi, ajungând să confunde un martor cu un reţinut.
       Mai important decât toate este puterea cu care mi-a izbit imaginaţia faptul că părintele Vartolomeu mi s-a prezentat ca pictor. Din toate preocupările sfinţiei sale, câte se pot surprinde din paginile citite cărţii ce urmează, de admirabila Luminiţa Vartolomeu, părintele nu-şi recunoştea decât această calitate. Iar tocmai pictură nu a fost lăsat să practice!...

       MIHAI RĂDULESCU