Dacă scrisoarea te prinde prea aproape ne vom ciocni și vom îndesa toată materia într-un punct. Dacă scrisoarea te prinde prea departe, nu te mai prinde deloc, nimeni nu va mai prinde nimic niciodată, ne vom îndepărta până când va rămâne n i m i c lăbărțat peste tot.
Cărțile ne înghiontesc să căutăm calea de mijloc, să mergem pe sârmă între hău și hău. Dar cum să ne dăm seama dacă mergem încă pe sârmă sau dacă am alunecat binișor într-o parte sau alta? Orice nimic poate fi aerul tras în piept înainte de un salt; orice salt poate fi ultima zvârcolire; și tot așa.
Deci nu contează cum te prinde scrisoarea. Scrisoarea să fie ea acolo și ne va cuprinde pe amândoi.
Am văzut că barurile din Centrul Vechi își cumpără în grabă extinctoare. Nice try, dar la următorul cutremur mare o să pice clădirile cu totul peste clienți. Degeaba sunt tencuite frumos dacă structura de rezistență e varză. Toți specialiștii cu care am vorbit mi-au spus asta în termeni tranșanți: centrul vechi o să pice.
E un haos în acte, dar multe dintre clădirile de acolo au fost expertizate și încadrate oficial în clasa I de risc seismic cu pericol public. Legea e foarte clară, cine are clădire cu pericol public nu are voie să desfășoare nici o activitate publică (gen!) și e obligat să înceapă urgent consolidarea.
În caz contrar, spune legea, este amendat, iar primăria devine responsabilă pentru clădire. Dacă proprietarul nu colaborează, este scos cu jandarmii din spațiu, clădirea se consolidează pe banii primăriei, care își recuperează apoi investiția. Sau îl expropriază direct, fiind o situație gravă de siguranță publică.
Soluții sunt, bani sunt. Asta m-a șocat atunci când am investigat problema cutremurului în București, că nu-i o problemă de bani sau o vreo hibă legislativă. Avem o lege bună, care prevede măsuri urgente și pedepse pentru toți cei care le stau în cale. Avem un buget imens la primărie și fonduri suplimentare de la Guvern, care nu sunt folosite. De ce? Pentru că e mai riscant politic să începi un proiect dificil decât să lași oamenii să moară.
Dap, e riscant politic să salvezi oamenii. Primăria se spală pe mâini cu minciuna sinistră că locatarii ar fi sinucigași și refuză consolidarea (caz pentru care, oricum, sunt prevăzute în lege soluții).
Adevărata lor problemă e că preferă proiecte ca poduri și pasaje, unde pot să angajeze firmele prietenilor și să umfle costurile fără să-i întrebe nimeni nimic. Firmele cu care lucrează primăria refuză să-și asume responsabilitatea pentru mari proiecte de consolidare. Pentru că e greu să umfli costurile când toți locatarii sunt cu ochii pe tine, e greu să te înțelegi cu oamenii îngrijorați, e greu să furi din materiale, că poate se dărâmă și intri la pușcărie.
Altfel spus, se poate începe de mâine consolidarea, dar pentru asta am avea nevoie de un primar, ori până acum am votat doar mafioți. Instituțiile pe care le conduc sunt niște mecanisme prin care se rafinează șpăgile sub acoperirea administrației publice. Legile nu se aplică pur și simplu, ci doar acolo unde există interese financiare sau o mare presiune socială.
Sper ca presiunea socială să vină înaintea cutremurului.
“Parcă te străpunge prin lentile cu personalitatea sa.” – Jurnalul Național
“Frigul nu-i furnică trupul, dar adrenalina, da.” – Digi24
“… declanşat de zvâncnirile şi de trepidaţiile clipelor tensionate şi impresionante pe care le trăieşte la maximă intensitate…” – Vocea Rusiei
“O fi nebun? El însuşi recunoaşte că e posibil.” – Bihoreanul
***
Mănânc mici și mă minunez.
Sunt la Terasa Obor, într-un cort mare de plastic care filtrează lumina cenușie de octombrie și dă mesenilor o nuanță roșiatică. Doi câte doi, moșnegii beau bere și ascultă Sunt vagabondul vieții mele.
Am carnețelul pe masă și reportofonul pornit. În fața mea e un tănăr cu hanorac roșu și rucsac roșu, pe care le-a purtat prin zeci de țări. Privesc în ochelarii lui ca în două oglinzi aburite, mă regăsesc în entuziasmul și în hotărârea cu care îmi povestește.
A mers ani de zile cu autostopul prin lume, căutând înțelepciune și povești de viață. A învățat cum să fie calm în orice situație, cum să asculte oamenii și să-i înțeleagă, cum să fie mai bun și mai liber.
Dar ne-am întâlnit astăzi pentru că, să vezi drăcie, tipul a vrut să mă șantajeze.
Mai ții minte când eram vii și am hotărât să mergem la festivalul fructelor de mare?
Erau zile mohorâte, ochii mei erau ca mătasea broaștei și tu erai ocupată să prinzi infractori înainte să fugi în Brazilia. Ai zis de fructele de mare într-o doară, ca și cum n-ai da o coadă de caracatiță pe lucruri din astea, iar eu am urlat pe Internet până când a devenit insuportabil să nu mergem. Continue reading →
Revoluția va începe la graniță. Gardurile vor pica la pământ și vămile vor arde. În locul lor vom ridica monumente și muzee, pentru ca generațiile viitoare să nu uite că strămoșii lor primitivi se închideau unii pe alții în țarcuri păzite zi și noapte cu arme de foc *
Astfel de lucruri îmi treceau prin cap când am ajuns în vama dintre Turcia și Bulgaria și am constatat că arată ca un lagăr de refugiați. Copii împrăștiați pe bagaje împrăștiate pe cimentul cleios al unui hangar împrăștiat pe un câmp pe care trece o linie imaginară în care, iată, ne-am înglodat.
Oamenii se plimbă de colo-colo sau leșină printre sarsanale. Așteaptă de opt ore și nici nu le-au controlat încă bagajele. Unde-s vameșii? Uite-i afară, stau la o masă și beau ceiuț cu siktir. Continue reading →
Uf, ce ne facem, presa e principalul mecanism de coeziune a societății, iar presa noastră e o mizerie care nu mai poate fi curățată.
Putem, până una-alta, să studiem sursele acestei mizerii și să avem grijă ca minunata lume nouă pe care fiecare dintre noi are senzația că o creează să nu fie doar o mizerie îmbrăcată mai frumos.
Principala sursă a mizeriei este faptul că patronii din presă nu văd presa ca pe o afacere în sine, ci ca un prezervativ constituțional pentru combinațiile lor politice și economice. Această orânduire naște două caste de propagandiști: cei de jos sunt roboțeii care fabrică orice informație dorește șeful, iar cei de sus sunt traficanții de influență, un fel de manageri ai intereselor patronului camuflați în formatori de opinie.
Jurnaliștii care chiar vor să facă jurnalism sunt tolerați uneori în schemă fie pentru a fi transformați în roboței, fie pentru a da un parfum de credibilitate gropii de gunoi. În ambele cazuri, sunt marginalizați și umiliți, au niște salarii mizerabile pe care le primesc cu țârâita, ca să trăiască în subzistență și să nu își permită să facă scandal.
Mai greu de explicat e motivul pentru care oamenii ăștia rămân în redacții. Se poate invoca sindromul Stockholm sau faptul că trebuie să pună și ei o pâine pe masă, dar mie îmi place să cred că își iubesc meseria atât de mult încât sunt mulțumiți că reușesc să facă măcar câte-un reportaj sau o investigație și își imaginează că într-o zi o să schimbe sistemul din interior.
Vine, însă, un moment în care trebui să recunoaștem că sistemul ăsta nu poate fi schimbat din interior. E un joc aranjat, fundamental necinstit, care n-o s-o dea decât din rău în mai rău. Trebuie să dăm în vileag mizeriile care ni s-au întâmplat, apoi să ne apucăm să construim un sistem mai bun.
Așa că sunt Alături de Valentina și Matei, alături de toți jurnaliștii care încearcă să-și facă meseria onest și sunt luați de fraieri, alături de toți angajații călcați în picioare de patroni și apoi șantajați să tacă în numele unor reguli feudale care ne sunt servite ca mersul natural al pieței.
În același timp, trebuie să înțelegem și patronii – ei nu sunt niște oameni fundamental răi, ci doar progenituri ale unei societăți bolnave. În lumea lor se consideră învingători, își numără banii și se relaxează pe yachturi sau în celule de lux. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-i lăsăm să-și creeze imagini de afaceriști de succes, filantropi sau modele în societate.
Merg furtunos cu bicla pe Calea Victoriei. Pielea se coace la soare și devine unsuroasă, apoi prinde din zbor praf și musculițe, astfel încât simt că înot printr-o mocirlă. Refac traseul de azi-noapte, când am alunecat în mirajul băuturii la juma’ de preț din Control și mi-am lăsat pe undeva geanta foto.
Înăuntru era primul aparat mirrorless pe care mi l-am luat, în facultate, după ce am strâns bani juma’ de an și am studiat zeci de ore tehnologiile revoluționare și glorioasele perspective de viitor (care s-au adeverit!). Cu el am învățat să filmez și am făcut poze pentru o mulțime de articole, l-am trântit de toate obstacolele și încă merge, șontâc-șontâc. Stătea comod în gentuța pe care mi-a dat-o Tibrian ca parte a unui troc care implica o bicicletă și o anume cantitate de alcool, înainte să plecăm împreuna în Bosnia. De atunci am dormit cu capul pe ea în toate călătoriile, cu credința că nimic nu o să ne despartă.
Doare și ustură să mă gândesc la asta, dar procedura e clară în astfel de situații: momentul nasol nu e astupat, ci se transformă într-un punct de inflexiune a existenței, adică privesc trecutul și viitorul din perspectiva lui, analizez ramificațiile cauzelor care m-au adus aici și construiesc ramificațiile unui viitor care să corecteze tot ce nu a funcționat până acum.
Deja mă simt mai bine. Deciziile îmi apar în minte cu liniuță de parcă ar fi listate pe ecranul unui Commodore 64. Fiecare piesă de puzzle se așterne la locul ei.
Un vânticel îmi usucă fruntea. Pedalez dintr-un loc în altul să îndeplinesc formalitatea de a întreba peste tot “Ați găsit cumva o geantă foto verde?”. Nu, evident. Ajung la șaormeria grecească din centrul vechi și mă gândesc că la fel de bine aș putea să-i întreb “Ați găsit cumva 300 de miliarde de €uro?”. Zâmbesc aplecându-mă peste tejghea și rămân cu gura căscată.
Într-un colț zace geanta mea.
Casiera mi-o dă bucuroasă și spune cu mândrie că la ei nu se pierde nimic, dar eu deja m-am pierdut, mă prăbușesc pe interior, echilibrul la care am ajuns s-a dus de râpă, hotărârea s-a ofilit fără seva pe care și-o trăgea din gravitatea momentului.
Lidl, acest Donețk al supermarketurilor, unde căldura și ofertele la produse bizare bagă bâza-n babe, astfel încât pe după-amiază rămâne un culoar de obiecte rupte și aruncate și cetățeni întârziați care scurmă prin ele ca rebelii dezorientați, care încă nu înțeleg că în fața lor sunt rămășițe umane, nu echipament militar.
Dacă esența Americii se găsește pe autostrăzile alea nesfârșite, atunci esența României se găsește pe serpentine între Pitești și Râmnicu Vâlcea, la micăria cotată cu trei câini michelin, Sat Bos (numele indică cu precizie pilonii românului adevărat).
Am servit doi mici cosmopoliți, un copil a încercat să ne vândă niște cuțite și am luat cirește de la o babă supărată pe care scrie “V for Vendetta”.
După ce m-am întors din Deltă nu m-am mai obosit să mă feresc de țânțarii mititei de la oraș. Dar în noaptea asta un singur prichindel m-a hăituit cu asemenea dăruire că am visat că sunt o planetă îndepărtată pe care pământenii încearcă asiduu să o colonizeze și să îi extragă resursele minerale – o epopee glorioasă a evoluției.
Astfel că, de fiecare dată când o să simt că sunt mic și neînsemnat și mă agit aiurea, o să-mi amintesc că pot naște visul unui uriaș.
Am pornit pe malul mării, cu rucsacii-n spate, de la Sulina la Vama Veche. Vrem să vedem litoralul românesc pustiu și aglomerat, cu cormorani și cocalari, boemi și bețivi, pescari și peturi…
Și mai vrem să vedem întâlnirea pământului cu apa, linia care atrage și inspiră oamenii, îi ajută să se regăsească și să se-mbete.
În aceste zile frumoase de primăvară, stăm în Curtea Jurnalistului și lucrăm la un mega-material despre polițiști rasiști care au o vendetă cu “ciorile” din centru.
În timpul ăsta, de dincolo de poartă se aud duduieli – copiii vecinilor țopăie pe frumoasa noastră dacie și o dezmembrează, încet-încet.
Un părinte ne bate la poartă și îl roagă pe Mako să-i amenințe copiii că cheamă poliția peste ei dacă nu se potolesc. Mako are un conflict interior, el fiind bătut de poliție, dar se conformează și strigă la ei, cam neconvingător.
Ies și eu să văd care-i treaba și un vecin cu pălărie, mai trecut prin viață, mă asigură că face toate demersurile necesare: «Îi bat în fiecare zi, să mor dacă nu-i bat, da’ tot nu înțelege…»
Ar trebui să fie o morală în toată povestea asta, da’ să mor dacă mai înțeleg ceva…
În filmul Aferim, un țigănuș desculț pe nume Țintiric strigă la târg «Cumpărați-mă, cinstiți boieri, că sunt vrednic și om bun!», ca să scape de stăpânul care vrea să-l taie.
La final vine în fața scenei actorul înțepenit într-un sacou, cu pantofii lăcuiți. Cineva îl întreabă cum a ajuns să joace în film. «Ne-a luat de la școală. Ne-a făcut niște poze și domnu Jude ne-a ales.»
– Cum te cheamă?
– Alberto.
– De unde ești?
– Din Giulești.
Azi-noapte mă întorceam cu taxiul din oraș când am văzut două vecine care se plimbau pe stradă pe la Armenească. M-au văzut și ele și mi-au făcut cu mâna, moment în care taximetristul a tras de volan spre fete, care au sărit ca mâțele din calea mașinii. Mi se pare că una a luat și un colț de oglindă peste fund.
“Fire-a dreq de ciori, cum merge pe stradă”, zice taximetristul cu mândrie și adună flegmă în gură. “Și mai e și urâte.”
Când mi-au furat prima dată bicicleta, am avut un șoc când am ajuns unde-o legasem și ea nu mai era acolo și eu nu știam ce să mă fac. Parcă dădusem cu capul într-un zid.
M-am gândit că nu mai vreau să trec niciodată prin asta și acum, de fiecare dată când merg să-mi iau bicicleta de undeva, mi-o închipui ca pe pisica lui Schrödinger, e acolo și nu e acolo, sunt împăcat oricum.
Așa că n-am intrat în panică atunci când am ajuns la Cercul Militar și bicicleta nu mai era. O parcasem aseară sub steagul României, cât să stau la o bere în Control, și la plecare am uitat de ea. Mă gândeam că nici un hoț nu ar pângări simbolurile naționale pentru o amărâtă de biclă, dar na…
– Bună ziua, ați văzut cumva o bicicletă? Doi soldați se uită pieziș, un maistru mă ia de o aripă. Vino după mine. Intrăm pe o ușiță în subsolul Cercului.
– Am avut o activitate și a trebuit să… eliberăm. N-am vrut să tăiem antifurtul, că știm cât costă… așa că am scos steagul. Na, se mai distrează lumea, da’ să nu mai lăsați bicicleta acolo, vă rog, că îi ceartă pe băieții ăștia.
Ies cu bicicleta bălmăjind scuze, mulțumiri pentru băieții care stau zi și noapte să păzească instituțiile statului, în timp ce peste drum duduie plăcerile.
Împing vehicolu’ spre Cișmigiu, sângele coboară încet-încet din cap și în loc rămâne poezia aia cu motocicleta sub stele – în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile.
De mic mi-a plăcut Mircea Cărtărescu, cine ar fi crezut că într-o zi o să ajung să parchez ca el?
