CUATERNARUL CRONOLOGIE BAZATĂ PE FENOMENELE GLACIARE Cuaternarul este ultima perioadă din istoria geologică a Pământului, caracterizată prin oscilații climatice și prin apariția și dezvoltarea omului. Durata Cuaternarului face încă obiectul unor studii și discuții, apreciindu-se în prezent la 2,588 milioane de ani. Potrivit recomandărilor International Commission on Stratigraphy (Comisia Internațională de Stratigrafie, ICS), în funcţie de fenomenele glaciare alpine, cuaternarul se împarte în: - Holocen - începe acum 11.700 ani (cca. 9700 î.e.n.) și continuă până în prezent.   Fenomenul geografic cel mai important a fost alternanța intervalelor climatice reci cu cele calde. Au fost mai multe astfel de intervale, numărul lor diferind în funcție de locul pe glob. În Europa se consideră că au existat 4 (după alți autori 5) astfel de răciri - încălziri succesive ale climei. Cele 4 intervale (numite faze) se referă mai mult la cele de clima rece, când ghețarii avansau. Acestea sunt Günz, Mindel, Riss și Würm, denumiri valabile pentru aria europeană.
Pe teritoriul României doar ariile montane înalte au fost afectate de modelare glaciară, zonele mai joase fiind supuse unui climat asemănător celui de astăzi din regiunile de tundră. Zonele de peste 1800-2000 m din Munții Carpați erau acoperite cu ghețari care modelau un relief specific. După topirea ghețarilor a rămas un relief ce se caracterizează prin prezența unor forme precum văile glaciare (cu aspectul profilului transversal sub forma literei „U”), circuri glaciare, cu depresiuni în care s-au format ulterior lacuri glaciare, praguri glaciare și morene. Astfel de forme de relief se întâlnesc în Munții Maramureșului, Munții Rodnei, Munții Bucegi, Munții Iezer-Păpușa,Munții Făgăraș, Munții Lotrului, Munții Cindrel, Munții Parâng, Munții Șureanu, Munții Retezat, Munții Godeanu și Munții Țarcu. Unele urme glaciare incipiente sau insuficient dezvoltate au fost identificate în Munții Călimani, Munții Leaota, Munții Căpățânii, Munții Cernei și Munții Bihor. Ultimii 700.000 de ani au fost dominaţi de schimbări mari de climă - mai multe cicluri cu durate de aproximativ 100.000 de ani, respectiv perioade glaciare-interglaciare. De aceea, atât speciile existente, cât şi cele care au dispărut, au evoluat odată cu schimbările climatice, cât şi în contextul uriaşelor schimbări din biosferă. Speciile au trecut printr-o serie de blocaje şi extinderi în ceea ce priveşte dimensiunea populaţiei raportată la condiţiile climatice. Pe aproximativ 10 % din suprafata Terrei, temperatura aerului este mult prea scazuta pentru o activitate normala a râurilor, apa fiind totusi prezenta, în stare solida, sub forma de ghetari. Trasaturile distincte ale reliefului glaciar rezultat în urma proceselor de eroziune, transport si acumulare glaciara dau posibilitatea recunoasterii relativ usoare a acestuia, chiar dupa ce ghetarii s-au topit. Asa se face ca pe baza morfologiei actuale, s-a putut stabili, cu mare exactitate, distributia în trecut a ghetarilor montani si a calotelor glaciare de mari dimensiuni. Se apreciaza ca în urma cu 2-3 milioane de ani, ghetarii erau extinsi pe aproape o treime din suprafata globului.Ultima perioada glaciară a fost perioada în care s-a format gheaţa cea mai recentă din punct de vedere a vechimii, apărută în timpul ultimilor ani ai Pleistocenului, aproximativ cu 110.000-10.000 ani în urmă. În această perioadă au existat mai multe avansări şi retrageri consecutive ale gheţarilor. Întinderea maximă a gheţatilor a fost în urmă cu aproximativ 18.000 ani, când a fost şi cea mai rece perioadă. ![[image]](https://web.archive.org/web/20201027205526im_/http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/42/Northern_icesheet_hg.png/800px-Northern_icesheet_hg.png) În Cuaternar, pe continentul european, calota glaciara feno-scandinava a ocupat, în mai multe reprize, o suprafata de circa 35 % din cea totala, coborând pâna la 45°33'' latitudine în est, iar în vest pâna aproximativ la nord de linia care uneste Cracovia cu Londra. Fazele glaciare au primit denumirile localităţilor în care au fost studiate, diferite de la o ţară la alta, cele mai des folosite fiind însa, nomenclaturile germane si poloneze. În ordine cronologica, în vestul Europei, au primit urmatoarele denumiri: Elster, Saale (cu doua stadii: Warthe si Drenthe), Weichsel (Vistula), de la numele râurilor ce strabat depozitele unde ele au fost definite. În partea estica a Europei acestora le corespund glaciatiile Lihvino (Oka), Nipru si Valdai. Fazele glaciare amintite sunt separate de interglaciare, caracterizate de mici transgresiuni marine (de exemplu, în vestul Europei sunt cunoscute sub denumire de Cromerian, Holsteinian, Eemian). Fenomenul a fost general, afectând ambele emisfere. În zona europeană calota de gheaţă , care atingea pe alocuri o grosime de 2-3000 m, acoperea în momentul său de maximă expansiune Europa de Nord, limita sudică a calotelor glaciare trecând prin Germania și Polonia. Gheața acoperea întreaga Islanda şi aproape toată suprafaţa Insulelor Britanice, unde singura suprafaţă neacoperită de gheaţă se afla în sudul Angliei. Marea Britanie era mai mult o peninsulă a Europei, la nord străjuită de calota glaciară iar la sud - un deşert polar.  Permafrostul acoperea Europa în partea de sud a calotei glaciare. Aceasta gheață s-a extins spre nord pentru a acoperi Svalbard şi Franz Josef Land şi spre est pentru a ocupa jumătatea de nord a Câmpiei de Vest siberiene. În Germania de Nord calota glaciara a avut dezvoltarea maximă în urmă cu 20.000 ani. În urma topirii ei s-au format siruri succesive de morene la Brandemburg, Frankfurt etc. Ghetarii s-au retras spre nord, unde o usoara avansare a glaciatiunii a lasat dovada morenele de la Salpausselka, datate la 10.300 î.H. În timpul maximului glaciar calota nord-europeana se lega cu inlandsis-ul nord-american printr-o punte grosa de banchize. Calota nord-americana acoperea toata Canada si nordul S.U.A. În decursul maximului sau, ajungea în est pâna la latitudinea New York-ului (cu dezvoltarea unui lob imens la sud de Marile Lacuri, pâna catre St. Louis), iar spre vest s-a prelungit la nivelul orasului Seattle. Literatura glaciologica americana admite existenta a patru glaciatiuni pe teritoriul Americii de Nord: Nebraska (cea mai veche, cu cea mai mica raspândire); Kansas (cea mai extinsa în lobul Mississippi); Illinois (a depasit-o pe precedenta doar la sud de lacul Michigan); Wisconsin (ultima glaciatiune cu dezvoltarea cea mai puternica). Calotele locale - ghetarii montani din Europa - au coborât pâna la altitudini de 200 – 800 m în Alpi (limbile ghetarilor ajungeau pâna în Piemontul italian, la sud si Piemontul bavarez, la nord), de asemenea, prezenta acestora semnalându-se si în muntii Pirinei, Jura, Vosgi, Masivul Central Francez, Carpati. Culmile înalte ale Carpatilor au permis instalarea ghetarilor, ale caror urme se întâlnesc si astazi în Muntii Rodnei, Maramuresului, în Bucegi si în toate celelalte masive ale Carpatilor Meridionali ale caror altitudini depasesc 2000 m. Cele mai puternice şi mai evidente efecte asupra peisajului actual s-au datorat glaciaţiei cuaternare. Glaciaţiunile cuaternare pleistocene din Carpaţi au lăsat numeroase urme: căldări (circuri glaciare), văi suspendate, văi cu profil în forma de U şi în trepte, morene şi lacuri glaciare. Asemenea urme, care au fost atribuite ultimelor două glaciaţiuni, Riss şi Wurm, se întâlnesc în Munţii Rodnei, Munţii Călimani, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Iezer-Păpuşa, Munţii Parâng, Munţii Retezat, Munţii Godeanu şi Munţii Ţarcu. În general, lăcaşurile lacurilor au fost dăltuite de gheţari în stânca tare a masivelor muntoase, la obârşia văilor sau chiar pe văi, formând lacuri de circ şi de vale glaciară. Cele mai numeroase s-au format în neregularităţile create de morenele de fund frontale şi laterale ale glaciaţiunii de calotă. Lacurile de circ au ponderea cea mai mare, sunt mici în suprafaţă şi puţin adânci, dar sunt cunoscute şi cazuri cu adâncimi surprinzătoare. Circurile glaciare au o formă oarecum circulară şi se găsesc în imediata apropiere a crestei muntoase, la obârşia văilor. Zăpezile acumulate şi transformate în gheaţă la obârşia văilor, prin subsăpare au format depresiuni limitate în partea inferioară de praguri glaciare. Acest tip de lacuri se găseşte în fiecare lanţ muntos care a fost afectat de glaciaţiune: Munţii Rodnei, Munţii Făgăraş, şi Munţii Retezat (lacurile Bâlea, Podragu, Capra, Buda, Bucura, Zanoaga). Lacurile de circ nu se găsesc numai izolate, la obârşia unei văi. În anumite bazine superioare mai mari şi ramificate, s-au dezvoltat suite de circuri, numite circuri complexe (de exemplu Bucura în Munţii Retezat). O altă formă întâlnită în relieful glaciar este aceea a circurilor în trepte, dezvoltate pe acelaşi ax de vale, ca urmare a succesiunii fazelor glaciare. Gheţarii montani odată formaţi la obârşia văilor, s-au deplasat lent pe axul văii, către baza munţilor, modelând profilul văii şi transformându-l din V în U. După topirea completă a gheţarilor de pe văi, acolo unde morfologia a permis, s-au format aşa numitele lacuri de vale glaciară. Lacurile de vale glaciară sunt alungite, iar barajul poate fi constituit dintr-un prag dur de rocă de bază sau dintr-o morena frontală împinsă de gheţuri. Un exemplu în Retezat este lacul Bucura, împreună cu salba lacurilor Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Florica, Viorica, Ana şi Lia. De altfel Bucura este cel mai mare circ glaciar, format prin baraj de morene, fundul circului glaciar aflându-se la 2041 m altitudine. ORIGINEA ŞI ETAPELE EVOLUŢIEI OMULUI  Istoria primatelor isi are originea acum 65 de milioane de ani, in grupurile de animale care au supravietuit cataclismului ce a dus la disparitia dinozaurilor. Când au apărut mamiferele pe TerraCea mai veche specie de primate numita Plesiadapsis provine din America de Nord, dar s-au raspandit in Eurasia si Africa in perioada Paleocenului si Eocenului, datorita climei.Clima a fost marcata de formarea primilor ghetari in Antarctica, acum 30 de milioane de ani. Notharctus este unul din animalele care a trait in aceasta perioada. S-au descoperit fosile ale sale in Germania, in anul 1980, care a trait acum 16,5 milioane de ani, cu 1,5 milioane de ani mai mult decat speciile similare din Africa de Est. Acest lucru pune la incercare ideea ca stramosii omului isi au originea in Africa. David Begun este de parere ca aceste primate au trait mai intai in Eurasia iar mai apoi au migrat pana in Africa.Kamoyapitecus dateaza de acum 24 milioane de ani, si se crede ca este inrudit cu Aegitopitecus, Proplitecus si Parapitecus, care au trait acum 35 de milioane de ani. Saadanius este un alt gen de primate care dateaza din perioada Oligocenului, fiind in stransa legatura cu cel mai recent stramos comun al maimutelor. Saadanius este reprezentat de o singura specie, Saadanius hijazensis, fosilele descoperite datand de acum 29 de milioane de ani. In Miocenul timpuriu, acum 22 de milioane de ani, speciile s-au diversificat si mai mult. S-au descoperit fosile de Vitoriapitecus, Proconsul, Rangwapitecus, Dendropitecus, Limnopitecus, Nachlapitecus, Equatorius, Nyanzapitecus, Afropitecus, Heliopitecus, Kenyapitecus, toate in Africa de Est. Clima si conditiile in bazinul Mediteranean au ajutat foarte mult la diversificarea speciilor. S-au descoperit fosile ale multor specii in Franta, Spania si Austria, iar hominizii Oreopitecus au fost descoperiti in Italia, datand de acum 9 milioane de ani. Nakalipitecus este o specie inrudita cu ultimul stramos comun al gorilelor, cimpanzeilor si oamenilor si a fost descoperita in Grecia. Dovezile genetice arata ca gorilele s-au despartit de linia noastra acum 8 milioane de ani, iar cimpanzeii acum 4 milioane de ani. ADN-ul uman este intr-o proportie de 98,4% identic cu cel al cimpanzeilor.   Sahelanthropus tchadensis a trăit acum 6-7 milioane de ani în urmă în Africa de Vest, în regiunea (Chad). Sahelanthropus tchadensis este una dintre cele mai vechi specii umane. Mersul biped a ajutat această specie să supraviețuiască în diverse medii, inclusiv păduri și câmpii. Există cranii ca dovezi ale existenței acestei specii, iar studiile arată că avea trăsături asemănătoare cu ale oamenilor. Sahelanthropus tchadensis avea un creier mic, chiar mai mic decât al cimpanzeilor, o față oblică, fruntea proeminentă. Asemănarea cu oamenii era dată de caninii mici, nasul scurt, iar măduva spinării începea de sub craniu și nu spre spate ca la maimuțele non-bipede.Prima fosilă de Sahelanthropus a fost descoperită în Chad, o regiune din vestul Africii, în anul 2001. Această descoperire a arătat că oamenii erau larg distribuiți în Africa și nu doar în jurul riftului african. Având doar craniul ca dovadă a existenței speciei Sahelanthropus, oamenii de știință au estimat că acesta era de mărimea unui cimpanzeu. Analizând dinții, cercetătorii consideră că dieta lor era bazată pe plante ca: frunze, fructe, semințe, rădăcini, nuci și insecte. Orrorin tugenesis (poreclit omul mileniului) provine din Africa estică, Kenya centrală și a trăit acum 6.2-5.8 milioane de ani în urmă. Orrorin tugenesis este una dintre cele mai vechi specii de oameni și era de mărimea unui cimpanzeu, avea dinții mici, subțiri, similari cu ai oamenilor. Cea mai importantă descoperire a fost că această specie avea femur, o dovadă a mersului biped. Probabil că Orrorin tugenesis urca în copaci însă mergea și în două picioare pe pământ. Erau asemănători cu cimpanzeii și cântăreau între 30 și 50 de kilograme. Paleoantropologii spun că specia Orrorin tugenesis avea o dietă bazată pe plante (frunze, fructe, semințe, rădăcini, nuci și insecte) fiind ajutați de caninii micii și molarii rotunzi. Ardipithecus kadabba a trăit în Ethiopia de astăzi, în urmă cu 5.8-5.2 milioane de ani. Aveau corpul asemănător cu al cimpanzeilor moderni. S-a găsit un os mare, robust, care aparținea piciorului specieiArdipithecus kadabba și este dovada mersului biped. Fosilele speciei au fost găsite în anul 1997 și pe vremea aceea nu se știa că Ardipithecus kadabba era o specie unică. Abia în 2004 i s-a alocat numele deArdipithecus kadabba (kadabba înseamnă cei mai vechi strămoși în limba Afar). Dinții din spate sunt mai mari decât ai cimpanzeilor, iar acest lucru arată că Ardipithecus kadabba mânca mai mult hrană fibroasă.  Ardipithecus ramidus (poreclit Ardi) a locuit în Ethiopia de astăzi în urmă cu 4.4 milioane de ani. Primele fosile de Ardipithecus ramidus s-au descoperit în 1994. Oasele scheletului descoperit indicau un deget mare combinat cu un picior rigid – este neclar dacă acest lucru este legat de comportamentul biped. Pelvisul arată adaptări la urcatul în copaci și mersul în două picioare. Cercetătorii argumentează că Ardipithecus ramidus și omul-maimuță african au strămoși comuni care nu sunt cimpanzei. Ardipithecus ramidus a trăit într-o zonă împădurită ceea ce contrazice teoria că mersul biped se datorează schimbării mediului care a devenit mai deschis și cu multe pășuni. Între anii 1992 și 1994 s-au descoperit peste 100 de fosile din specia Ardipithecus ramidus. Un schelet de femelă din specia Ardipithecus ramidus care avea atât trăsături umane cât și de la primate arată că avea o înălțime de 120 cm și 50 de kilograme. Se consideră că femelele și masculii din această specie nu se diferențiau foarte mult, prin urmare nici nu exista competiție între masculi și nu era nevoie să aibă mărimi mai mari.Se pare că specia Ardipithecus ramidus era omnivoră, prin urmare se hrănea atât cu plante și fructe, cât și cu carne, dovadă fiind dinții, foarte apropiați de ai oamenilor de astăzi. Australopithecus anamensis a trăit în Kenya și Ethiopia de astăzi, în urmă cu 4.2-3.9 milioane de ani. Această specie avea atât trăsături omenești și de maimuță. Capătul de sus al tibiei prezintă o zonă extinsă, ca la oameni, indicând mersul biped regulat și posibilitatea de a-și susține toată greutatea într-un picior. Fosilele din această specie s-au găsit în anul 1995. Exemplarele din această specie erau de mărimea unei femele cimpanzeu de astăzi și erau diferențe clare între masculi și femele, în special diferențe date de mărimea corpului. Australopithecus anamensis avea fălci lungi, înguste, cu rânduri paralele de dinți, ca oamenii. Dieta lor era bazată pe plante și semințe. Locuiau în zonele împădurite de lângă lacuri.  Australopithecus afarensis este o specie care a trăit în urmă cu 3.85-2.95 milioane de ani în Ethiopia, Kenya și Tanzania de astăzi. Australopithecus afarensis este una dintre cele mai longevive și o specie umană foarte bine cunoscută. Paloantropologii au descoperit mai mult de 300 de fosile din această specie. Australopithecus afarensis a supraviețuit mai mult de 900 000 de ani, de patru ori mai mult decât există propria noastră specie. Similar cu cimpanzeii, Australopithecus afarensis creșteau foarte repede după naștere și ajungeau la maturitate mult mai repede decât oamenii de astăzi. Acest lucru înseamnă că Australopithecus afarensis aveau o scurtă perioadă de creștere față de omul modern, având un timp mai scurt pentru îngrijirea pe care o primeau de la părinți și mai puțin timp de socializare în copilărie. Această specie avea atât trăsături omenești cât și de maimuță, creierul era o treime din creierul nostru, mergeau regulat în două picioare iar viața le era adaptată atât la urcatul în copacii cât și locuirea la sol, lucru care i-a ajutat să supraviețuiască la schimbările climatice. Această specie a fost descoperită în anul 1978, bărbații măsurau 151 cm înălțime și aveau 42 de kilograme, iar femeile aveau 105 cm și 29 de kilograme. Australopithecus afarensis aveau o dietă bazată pe plante și semințe și probabil, ocazional, mâncau șopârle mici în timpul sezoanelor în care fructele nu erau disponibile. Australopithecus garhi este o specie găsită în Ethiopia, în anul 1990 și a trăit cu 2.5 milioane de ani în urmă. Această specie nu este foarte bine cunoscută, găsindu-se doar un craniu și alte 4 fragmente. Scheletul fragmentat asociat sugerează un femur mai lung decât al altor specii Australopitecus, sugerând o schimbare a mersului biped. Specia Australopithecus garhi a fost asociată cu cele mai vechi unelte descoperite alături de oase de animale. Este posibil ca Australopithecus garhi să fie prima specie care a făcut tranziția la fabricarea uneltelor și mâncatul cărnii.  Paranthropus aethiopicus este o specie descoperită în nordul Kenyei și sudul Ethiopiei. Rămâne încă un mister pentru paleoantropologi pentru că s-au descoperit puține rămășițe ale acestei specii.Paranthropus aethiopicus are fața proeminentă, dinții mari și un maxilar puternic. Forma și mărimea mare a dinților indică o dietă vegetariană.  Australopithecus africanus a trăit în sudul Africii în urmă cu 3.3-2.1 milioane de ani. Este specia care avea un craniu mai rotund ce adăpostea un creier mai mare decât al celorlalte specii, însă avea și trăsături de maimuță, ca de exemplu brațele lungi. Femurul, pelvisul și oasele picioarele arată că erau perfect adaptați la mersul biped, iar umerii și brațele lungi arată că obișnuiau să se cațere în copaci. Prima fosilă s-a descoperit în anul 1924 și a durat 20 de ani pentru ca oamenii de știință să o încadreze ca specie umană. Craniul descoperit arata ca cel al unui copil de 3 ani. Deseori găsite alături de fosilele animale, Australopithecus africanus erau considerați ucigași de maimuțe. Acum știm că erau câteodată mâncați de prădători. Locuitul în grupuri îi ajuta să se protejeze de prădători. Masculii aveau 138 de cm și 41 de kilograme, iar femelele 115 cm și 30 de kilograme.Vânători sau vânat? Nu au fost găsite unelte din piatră lângă aceste fosile, însă pentru multă vreme cercetătorii au crezut că Australopithecus africanus erau vânători. Ulterior s-a luat în calcul ipoteza că leii, leoparzii și hienele erau responsabile de oasele frânte găsite lângă fosilele umane. Prădătorii mâncau inclusiv exemplare din specia umană Australopithecus africanus. În ciuda preferințelor carnivore ale contemporanilor lor, Australopithecus africanus prefera să mănânce fructe, plante, nuci, insecte și ouă.  Homo rudolfensis a trăit în nordul Kenyei, posibil Tanzania și Malawi în urmă cu 1.9 – 1.8 milioane de ani. Există doar o singură fosilă foarte bine păstrată care arată un craniu mare, fiind specia cu cel mai mare creier (aproximativ 775 centimetri cubi). Fosila speciei Homo rudolfensis a fost descoperită în anul 1986 de un cercetător rus pe nume Alexeev. Homo rudolfensis probabil folosea unelte din piatră pentru a procesa hrana.Australopithecus sediba a trăit în sudul Africii în urmă cu 1.95 – 1.78 milioane de ani în urmă. Descoperirile recente arată că Australopithecus sediba avea un mix de caracteristici primitive și dezvoltate. Trăsăturile dezvoltate arată că erau foarte asemănători cu oamenii. Schimbările funcționale ale pelvisului, femurul și osul brațului arătau un sistem locomotor foarte apropiat de al nostru. Caracteristicile primitive și dezvoltate arată o adaptare de la viața în copaci la mersul pe două picioare. Fosilele deAustralopithecus sediba arată că schimbările pelvisului și dentiției s-au petrecut înainte de shimbarea proporției brațelor sau capacității craniene. Prima descoperiere a acestei specii s-a făcut pe 15 august 2008 și a fost publicată în revista Science în aprilie 2010. Fosila masculului de 12-13 ani avea 1.3 metri înălțime, un corp mic cu brațe lungi. Diferențele de gen erau asemănătoare cu cele al oamenilor de astăzi.  Homo habilis (poreclit Omul descurcăreț) a trăit în estul și sudul Africii în urmă cu 2.4-1.4 milioane de ani. Această specie, una dintre cele mai vechi din genul Homo are cutia craniană mai mare, o față și dinți mai mici decât Australopitechus sau alte specii umane mai vechi. Totuși păstrează câteva trăsături primitive: brațele lungi și o față moderat ieșită în relief. I s-a dat porecla de omul descurcăreț în anul 1964 pentru că se credea că au fost primii care au făcut unelte din piatră. Exemplarele din specia Homo habilis aveau în 100-135 cm înălțime și 32 de kilograme. Dentiția arată că se hrăneau cu hrană vegetală și nu erau specializați în a mânca hrană tare ca semințe sau carne uscată.Paranthropus robustus a locuit în sudul Africii în urmă cu 1.8-1.2 milioane de ani în urmă. Această specie era caracterizată de dinți mari și mușchi zigomatci puternici care îi ajuta să mestece. Anul descoperirii acestei specii este 1938, exemplarele din această specie aveau 1-1.2 metri înălțime și 40-54 kilograme. Paranthropus robustus avea dinți mari și mușchi puternici ce-i ajutau să mestece, aveau o dietă bazată pe plante, fructe, semințe și chiar carne. Chiar dacă nu au fost găsite unelte din piatră asociate acestei specii, cercetătorii cred că ei foloseau oase pentru a săpa după termite. După o utilizare îndelungată, aceste oase au devenit rotunjte și netede. Specii dispărute: homo habilis  Paranthropus boisei a trăit în Ethiopia, Kenya, Tanzania și Malawi în urmă cu 2.3-1.2 milioane de ani în urmă. Ce celelalte specii ale genului Paranthropus, Paranthropus boisei este caracterizat de un craniu adaptat la un mestecat dificil. Forța era concentrată pe dinții din spate (molari și premolari). Paleoantropologii au găsit fosilele specieiParanthropus boisei în anul 1955. Exemplarele din această specie măsurau 137-124 cm lungime și câtăreau 34-49 de kilograme. Deși femelele și masculii din această specie erau apropiați ca mărime, diferențele de gen erau evidente. Această specie se hrănea cu plante, iarbă și fructe fragile. A trăit în medii dominate de pășuni dar și în apropierea râurilor și lacurilor. Homo heidelbergensis a locuit în Europa, posibil Asia, Africa de est și sud, în urmă cu 700 000 – 200 000 ani în urmă. Această specie de oameni are o frunte largă și o față înfrumusețată față de strămoșii săi. A fost prima specie de oameni care a trăit în climate mai reci, iar corpurile lor scurte și mari erau adaptate reținerii căldurii. Homo heidelbergensis a trăit în timpul descoperirii focului, a folosit sulițe din lemn și este cunoscut ca fiind un vânător activ de animale. A fost prima specie de om care și-a construit o locuință simplă din lemn și piatră.Fosila speciei Homo heidelbergensis a fost descoperită pentru prima oară în anul 1908, în Germania. Este considerat un Homo sapiens arhaic. Masculii măsurau 175 cm și aveau 62 de kilograme, iar femelele aveau 157 cm și 51 de kilograme. Pentru că specia Homo heidelbergensis a migrat către zonele mai reci, corpul său a devenit mai compact și și-a redus suprafața pentru a conserva mai bine căldura. Sunt dovezi că Homo heidelbergensis erau capabili de a controla focul încă de acum 790 000 ani în urmă. Ei vânau animale mari ca cerbi, caprioare, cai, elefanți, hipopotami și rinoceri.  Homo erectus a trăit în Africa, China și Indonezia în urmă cu 1.89 milioane – 143 000 ani în urmă. Este cunoscută ca fiind specia care seamană cel mai mult cu omul de astăzi, având picioare relativ lungi și brațe mai scurte. Trăsăturile sunt dovada adaptării vieții la sol și posibilitatea mersului pe distanțe lungi. Se consideră că este prima specie care a părăsit continentul african, Homo erectus find o specie foarte variată, răspândită pe două continente și posibil cea mai longevivă specie de oameni, de 9 ori mai mult decât durata speciei noastre. A fost descoperită în anul 1891 în Indonezia. Exemplarele din specia Homo erectus aveau o înălțime cuprinsă între 145-185 cm și 40-68 kilograme.Corpul înalt și creierul mare al speciei Homo erectus avea nevoie de multă energie pentru a funcționa normal. Hrănirea cu carne și alte tipuri de proteine erau digerate rapid, eliberând rapid energie. Există speculații că mierea și tuberculii subterani erau o sursă importantă de hrană. Cea mai veche vatră găsită datează de pe vremea speciei Homo erectus și arată că aceasta era folosită pentru a găti și a forma grupuri sociale pentru a ține prădătorii la distanță. Azi, se consideră în general că linia precursorilor adevăraţi ai omului, sau ai celor mai apropiaţi de tipul uman sapiens, este inaugurată de Homo erectus (pithecantropul, sinantropul, etc) "Apariţia omului şi confecţionarea primelor unelte pot fi situate în timp cu aproximativ 500.000 de ani în urmă" (V. G. Childe) Schimbarile ce au dus la dexteritatea mainilor de azi au avut loc cu 600.000 de ani mai devreme decat se stia  Homo neanderthalensis a trăit în Europa și Asia centrală în urmă cu 200 000- 28 000 ani. Omul de Neanderthal este o specie foarte asemănătoare cu noi, dar care a dispărut între timp. Trăsăturile definitorii ale craniului includ un nas mai mare pentru umidificarea aerului rece și uscat, obraji cu oase unghiulare. Creirul lor era la fel de mare ca al nostru, uneori chiar mai mare, proporțional cu mărimea corpului. Omul de Neanderthalfolosea o serie de unelte sofisticate, controla focul, locuia în adăposturi, confecționa și purta haine, mânca plante și câteodată confecționa obiecte simbolice. Există dovezi că omul de Neanderthal incinera persoanele decedate și ocazional marca mormintele cu flori. Nicio altă primată sau specie de om nu a avut un comportament atât de sofisticat și simbolic.Atât fosilele cât și evidențele genetice arată că omul de Neanderthal și omul modern (Homo sapiens) au evoluat dintr-un strămoș comun acum 500 000-200 000 ani în urmă. Probabil cele două specii au avut o mică interacțiune până la răcirea climei și răspândirea lor pe întreg continentul Europei. Omul de Neanderthal a fost descoperit în anul 1829 și a fost primul specimen de om descoperit. El cântărea 54-65 de kilograme și măsura 164-155 cm înălțime. Omul de Neanderthal avea o constituție mai greoaie decât omul de astăzi și își păstra căldura mult mai eficient, permițându-le să locuiască în medii cu climat rece și în timpul epocii de gheață. Bărbații erau mai înalți și mai grei decât femeile, însă diferențierea de gen nu era extremă, la fel ca astăzi. Comparativ cu oamenii care trăiau în Africa, omul de Neanderthal a fost obligat să găsească alte variante de a se hrăni, deoarce plantele nu existau pe durata iernii. Există dovezi că el vâna iarna și mânca animale pentru că erau disponibile pe întreaga durată a anului. Dieta lor cuprindea inclusiv delfini, moluște, foci și pește. Fosilele arată că aceștia se accidentau des din cauza interacțiunii lor cu animale mari.  Homo floresiensis a trăit în Asia (Indonezia) în urmă cu 95 000- 17 000 de ani și este una dintre cele mai recente specii de om descoperite până acum. În ciuda corpului și creierului mic, Homo floresiensis folosea unelte din piatră, vâna elefanți mici și rozătoare mari și probabil folosea focul. Statura mică se datorează procesului evolutiv pe o insulă mică și izolată cu hrană limitată și lipsa prădătorilor. Cele mai mici specii de om și elefant se găsesc în Insula Flores, Indonezia. Primele fosile s-au descoperit în anul 2003 și indică exemplare de 106 cm și 30 de kilograme. Există evidențe clare că Homo floresiensis vâna elefanți mici și folosea unelte pentru doborî prada. Homo sapiens a evoluat din Africa, acum este răspândit pe tot globul. A apărut acum 200 000 de ani. Omul modern avea un corp mai înalt și un creier mai mare, de aproximativ 1300 cm cubi. Fosilele și ADN-ul confirmă că Homo sapiens este una dintre cele 200 de specii de primate, fiind înrudit cu marea familie a maimuțelor. Noi nu am evoluat din maimuțele de astăzi, însă împărțim o parte dintre trăsături cu ele. Mai degrabă am evoluat din Homo heidelbergensis, strămoșul comun pe care l-am împărțit cu omul de Neanderthal. Spre deosebire de celelalte specii umane, Homo sapiens nu are un anumit specimen care a dat numele acestei specii.Homo sapiens este cunoscut în trei varietăţi principale, denumite după localităţile unde urmele lor au fost descoperite: Cro Magnon (tip antropologic înalt şi care se crede că ar fi strămoşul populaţiilor europene autohtone), Chancelade (oameni mici de statură, tip de tranziţie spre cel al eschimoşilor actuali) şi varietatea Grimaldi, cu caractere negroide. Preistoricul Homo sapiens nu folosea doar unelte din piatră, le și specializa, făcea o varietate de unelte mici, complexe. Homo sapiens a făcut tranziția la gătirea hranei și schimbarea mediului înconjurător. A descoperit controlul și înmulțirea anumitor plante. Descoperirile speciei Homo sapiens a dus la domesticirea animalelor. Satele au devenit orașe și cu cât hrana era mai disponibilă, populația a început să crească considerabil. Am avut atâta succes încât am creat un punct de cotitură a vieții pe Pământ. Cu cât mediul a devenit mai imprevizibil, creierul mare ne-a ajutat să supraviețuim. Am făcut unelte specializate, am folosit uneltele pentru a face alte unelte, am mâncat o varietate de plante și animale, avem controlul asupra focului, locuim în adăposturi, am construit rețele largi de socializare, câteodată incluzând oameni pe care nu-i cunoscusem înainte, am schimbat resurse, am creat muzica, arta, podoabe personale, ritualuri și o lume simbolică foarte complexă. Oamenii moderni s-au răspândit pe tot globul și numărul nostru a crescut rapid. (material publicat de zoo.ro) De la dreapta spre stânga: Australopithecus Afarensis, Homo Erectus şi Neanderthal  Compararea craniului de cimpanzeu cu craniile unui hominid timpuriu (australopithecus) și un hominid târziu (uman). Săgeată roșie indică schimbarea creastei sprâncenelor:  Modificarea mărimii cavităţii creierului printre hominizi, care arată o tendință generală de creiere mai mari în evoluția umană:   Oamenii de ştiinţă au constatat că originea oamenilor moderni este în Africa pentru că acolo au fost găsite cele mai vechi oase. Geneticienii au ajuns la aceeaşi concluzie constatând vasta diversitate genetică din Africa, care ar fi putut să apară numai prin mutaţiile suferite de ADN de-a lungul mileniilor. Însă nu este acelaşi consens cu privire la rutele urmate de strămoșii noștri în călătoria lor pornind din Africa și colonizând întreaga planetă. Migrațiile timpurii au lăsat în urmă dovezi, cum ar fi un craniu uman care a aparţinut unui individ în urmă cu 92.000 ani, descoperit la Qafzeh, Israel. Aceste populaţii din Africa, primi reprezentanţi ai omului modern, ar fi putut porni în odiseea lor urmând o rută de migrare nordică, trecând prin Valea Nilului în Orientul Mijlociu. Dar grupuri de indivizi aparţinând aceleaşi populaţii, pornind din Africa după câteva zeci de mii de ani, ar fi putut urma, de asemenea, o cale diferită: peste capătul sudic al Mării Roșii. Oamenii de stiinţă spun că aceste grupuri de populaţie mai recente au dat naştere la cele 5,5 miliarde de oameni care trăiesc în afara Africii în zilele noastre.   1. Leagănul African Cei mai mulţi paleoantropologi şi geneticieni sunt de acord că oamenii moderni au apărut cu circa 200.000 de ani în urmă în Africa. Cele mai vechi fosile umane moderne au fost găsite în Omo Kibish, Etiopia. Site-urile arheologice din Israel dețin cele mai vechi dovezi ale oamenilor moderni din afara Africii, doar că se crede că acest grup uman nu s-a dus mai departe şi a dispărut cu aproximativ 90.000 de ani în urmă. 2. Ieşirea din Africa Datele genetice arată că un mic grup de oameni moderni a parasit Africa de bunăvoie cu 70.000 până la 50.000 de ani în urmă şi în cele din urmă această populaţie înlocuieşte toate tipurile anterioare de oameni, cum ar fi omul de Neandertals. Toţi non-africanii sunt descendenți ai grupurilor care au pornit în aceste călătorii, care poate au migrat prin partea de sus a Mării Roșii sau peste porţiunea îngustă din sud. 3. Primii australieni Descoperirile unor vechi artefacte efectuate la două site-uri din Malakunanja si fosile de la Lacul Mungo au arătat că oamenii moderni au urmat un traseu de coastă de-a lungul Asia de Sud și au ajuns în Australia cu aproape 50.000 de ani în urmă. Descendenții lor, aborigenii australieni, au rămas izolaţi genetic pe acest continent-insulă până de curând. 4. Primii europeni Paleoantropologi au crezut mult timp că popularea Europei a urmat o rută din Africa de Nord, prin Levant. Dar datele genetice arată că ADN-ul populaţiilor euroasiatice de astăzi se aseamănă cu cel al populaţiilor de la vest de India. Este posibil ca o migrație din interiorul Asiei să pătrundă în Europa în urmă cu 40.000-30.000 de ani. ![One view of the expansion of anatomically and behaviourally modern humans out of Africa around 50 thousand years ago (KYA). Times and routes are very uncertain. [Genome Research Limited]](https://web.archive.org/web/20201027205526im_/http://www.sanger.ac.uk/research/projects/humanevolution/gfx/map_world_human_spread_wtsi_don_1000x478_72.jpg) 5. Popularea Asia În urmă cu aproximativ 40.000 de ani, grupurile de oamenii împinși în Asia Centrală de alte noi valuri de populaţii au ajuns în stepele ierboase de la nord de Himalaya. În același timp, alte grupuri de oameni au călătorit prin Asia de Sud și China, ajungând în cele din urmă în Japonia şi Siberia. Indicii genetice arată faptul că oamenii din nordul Asiei în cele din urmă au migrat spre America. 6. În Lumea Nouă Data exactă a sosirii primilor oameni în America este încă subiectul unor dezbateri aprinse. Dovezi genetice sugerează că acest fapt s-a întâmplat cu 20.000-15.000 de ani în urmă, atunci când nivelul mării era mai redus datorită ultimei glaciaţiuni şi Siberia era conectată cu Alaska. Apoi calota glaciară s-ar fi extins peste America de Nord spre interiorul continentului, forțând noii sosiţi să călătorească în jos, pe coasta de vest a continentului nord-american. O POPULAŢIE MISTERIOASĂ S-A ÎMPERECHEAT CU STRĂMOŞII NOŞTRI O analiza genetică recenta indica faptul ca oamenii moderni s-au imperecheat cu denisovani, neanderthalieni si cu inca o populatie misterioasa despre care nu avem inca informatii. Secventierea genomului provenit de la doua rude disparute ale omului sugereaza ca aceste grupuri "arhaice" s-au imperecheat atat intre ele, cat si cu oamenii. Un genom provine de la Omul de Neanderthal (neanderthalieni), iar celalalt de la alt grup uman arhaic, Omul din Denisova (denisovani). Descoperirea sugereaza ca incrucisarea s-a produs intre membrii mai multor grupuri stravechi asemanatoare cu oamenii, care traiau in Europa si Asia in urma cu peste 30.000 de ani. Geneticianul Mark Thomas, de la University College London, este de parere ca "toti oamenii a caror origine provine din exteriorul Africii au 2% din genomul neanderthalian, iar anumite populatii din Oceania, precum cele din Papua Noua Guinee si aborigenii australieni, au aproximativ 4% din ADN rezultat in urma incrucisarii stramosilor lor cu denisovani". Pe de alta parte, David Reich, genetician specializat pe probleme evolutive de la Harvard Medical School din Boston, sustine ca aceste concluzii au fost bazate pe o secventiere genomica de proasta calitate. Echipa sa de cercetatori, impreuna cu Svante Paabo de la Max Planck Institute for Evolutionary Anthropology din Leipzig, a creat o versiune mult mai completa a genomurilor de denisovan si neanderthalian, de o calitate care se poate compara cu cea a genomului omului modern. Reich a declarat ca cel mai surprinzator fapt a fost acela ca "noile secventieri ale genomurilor au indicat ca denisovanii s-au mai imperecheat si cu o alta populatie arhaica disparuta, care traia in Asia acum mai bine de 30.000 de ani si care nu sunt nici oameni, nici neanderthalieni". Paleoantropologul Chris Stringer, care nu a fost implicat in cercetare a afirmat ca "nu avem nici cea mai mica idee despre ce populatie e vorba", totusi a speculat ca aceasta populatie ar putea fi inrudita cu Homo Heidelbergensis, o specie care a parasit Africa acum aproximativ o jumatate de milion de ani si care mai tarziu a dat nastere neanderthalienilor din Europa. "Poate ca ei au trait si in Asia", a adaugat Stringer. (sursa: The Times of India, Ziare.com) CRONOLOGIE BAZATĂ PE CULURILE UMANE Există o cronologie a cuaternarului bazată pe culturile umane: - paleolitic - prima epocă din istoria omenirii, cunoscută sub denumirea de epoca pietrei cioplite sau paleolitic: palaios = vechi și lithos = piatră (cuvinte grecești), cuprinde cea mai lungă perioadă de timp (aproximativ între 1.000.000 și 10.000/8000 î. Hr.); corespunde Pleistocenului. Unealta de piatra, de obicei de silex, era obţinută prin lovire sau prin cioplire, prin tehnica percuţiei directe sau mediate. - mezolitic - încadrată aproximativ între 10.000/8.000 și 5.500 î.Hr., este perioada de retragere și dispariție a glaciațiunii Würm, precum și a variațiunilor climaterice care au condus și la schimbări ale vegetației și faunei. - neolitic - pe teritoriul tării noastre este cuprins între 5.500 şi 2.500 î.Hr. (în funcţie de regiuni, este cuprins între 8.000 şi 3.000 î.Hr.) este penultima epocă a preistoriei și cea mai scurtă. Este caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a cuprului, prin apariţia agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei; începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic. - epoca bronzului - este o perioadă din preistoria României împărțită în Epoca bronzului timpuriu (cca. 3500-2200 î.H.) - o epocă de tranziţie către epoca bronzului propriu-zisă, Epoca bronzului mijlociu (cca.2200-1600/1500 î.H.) și Epoca bronzului târziu (cca. 1600/150-1100 î.H.) - epoca fierului - Fierul a fost introdus în Europa în jurul anului 1000 î.Hr., probabil din Asia Mică iar apoi s-a răspândit spre vest în următorii 500 de ani. Expansiunea greacă iar apoi cea a imperiului roman a a pus capăt epocii fierului; iar prin introducerea scrisului întregii preistorii. În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade: cultura Hallstatt (Hallstatt C si D) și cultura La Tène (începând cu 450 î.Hr.). Perioada Hallstatt A și B este considerată ca făcând parte din epoca bronzului. Epoca fierului se încheie în Europa Centrală după cucerirea romană. PALEOLITICUL EURPOEAN Hărţile de mai jos prezintă paleoliticul european în urmă cu 18.000 de ani, aflat în strînsoarea ultimei ere glaciare. Calota de gheaţă cu grosime de până la 2 km acoperă o mare parte din Europa de Nord şi din Munţii Alpi. Nivelul mării era cu cca. 125 m mai coborât decât în prezent şi zona litoralului difera uşor faţă de cel din ziua de azi. De exemplu, Marea Britanie şi Irlanda ar fi fost legate de Europa continentală.   Temperatura aerului era, în medie, cu 10-12 grade mai scăzută şi umiditatea era mult mai mică. În porţiunea dintre limita gheţii şi limita pădurilor se afla o zonă secetoasă unde dunele dominau peisajul.   Cam prin anul 12.000 î.H. s-a produs încălzirea şi gheaţa s-a retras, pământul devenind mult mai prielnic susţinerii vieţii. Multe specii de animale au avansat pentru a popula spaţiul nou creeat.  În cele trei zone în care condiţiile climatice şi de relief au fost mai favorabile locuirii umane, populaţiile au evoluat suficient de mult astfel încât ADN-ul lor a suferit în mod natural mutaţii, şi în consecinţă pot fi definite în haplogrupuri diferite (haplogrup - o populație care descinde dintr-un strămoș comun). După modul în care s-au răspândit aceste haplogrupuri din cele trei bazine în care s-au refugiat pe durata glaciaţiunii, propagându-se în întreaga Europă, putem vorbi de haplogrupurile R1b, I și R1a   - Haplogrupul R1b este comun pe coasta de vest a Atlanticului, Scoția.  - Haplogrupul I este comun în Europa Centrală și până în Scandinavia.  - Haplogrupul R1A este comun în Europa de Est şi, de asemenea, s-a răspândit în Asia Centrală și în India și Pakistan.  În continentul european, mai multe caracteristici geografice au putut afecta posibilitățile de extindere şi rutele de migraţie. Europa în sine este o mare peninsulă conectată la Asia. Marea Mediterană precum şi mai mulți munţi din Europa (Alpii, Pirineii şi Balcanii) formează la sud o barieră. Pierre Taberlet împreună cu mai mulţi specialişti au analizat rutele generale de colonizare a Europei. Ei au descoperit ca rutele probabile de colonizare prezintă unele similitudini; regiunile nordice au fost, în general, colonizate de către populaţiile din peninsula Iberică și populaţiile refugiate în Balcani, precum și faptul că liniile de colonizare au ocolit peninsula italiană, izolând această peninsulă, din cauza barierei formate de lanţul muntos alpin. Posibile rute postglaciare de colonizare:   “O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”, a spus profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg, în cadrul unei conferinţe găzduite de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din Bucureşti, transmite RADOR. Comunicarea lui s-a numit “Originea poporului român – de la mit la realitate”. “Mitul este originea latină. Strămoşii românilor, care aveau acest fond genetic, trăiau aici cu peste 5000 de ani în urmă. Probe ce demonstrează că este vorba de cea mai veche populaţie europeană s-au găsit în Peştera cu Oase şi la Cioclovina”, a precizat geneticianul. Există însă şi elemente genetice comune cu populaţiile din Anatolia, unde au trăit hitiţii, cu grecii, cu italienii şi cu bascii. Profesorul Alexander Rodewald conduce un colectiv care a făcut studii genetice pe oseminte vechi şi actuale din România pentru a stabili originea poporului român. Probabil că Eva mitocondrială a trăit cu aproximativ 200.000 de ani în urmă, crede savantul german. Prelevarea ADN din oseminte a fost foarte dificilă din cauza vechimii probelor. Dinţii, cel mai frecvent folosiţi pentru studii genetice, erau foarte tociţi fiindcă localnicii măcinau grâul şi meiul cu pietre dure. Astfel, făina conţinea pulberi de silex foarte abrazive. Cu toate că au avut loc mutaţii importante, provocate de migraţiile din epoca fierului, după invazia romană şi a popoarelor migratoare, mai ales a slavilor, chiar dacă s-au produs mixturi etnice în perioada cuceririi otomane, totuşi elementele genetice dominante sunt de origine traco-dacică. Acelaşi lucru a fost dovedit şi prin cercetările genetice ale doamnei Georgeta Cardoş, cercetător ştiinţific biolog la Institutul Naţional de Cercetare “Victor Babeş”, care a investigat mormintele domnitorilor moldoveni de la Rădăuţi. Geneticienii au demonstrat astfel că urmaşii lui Bogdan I nu erau cumani, aşa cum susţineau recent unii istorici din ţara noastră. Alexander Rodewald, care a făcut studii de antropologie la Munchen, afirmă că o mutaţie genetică apare într-un grup etnic la 100-1000 de ani. Cercetătorii coordonaţi de el au făcut evaluări genetice şi pe morminte din Bucureşti şi din Ploieşti, zone geografice în care au avut loc frecvente afluxuri de populaţie. Comunităţile etnice mici şi izolate, cum ar fi cele din regiunea Sarmisegetuza Regia, nu sunt relevante fiindcă, în timp, ajung inevitabil la endogamie. Aceste investigaţii se află încă la început şi presupun costuri foarte mari, pe care Institutul de la Hamburg nu le poate acoperi. (sursa: ziuaveche.ro) (sursa: Alex Imreh) PALEOLITICUL ROMÂNESC Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior și Epipaleolitic. - Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000-700.000) este marcat de apariția uneltelor rupestre, așa-numitele "Pebble culture" (Cultura de prund din România). Acest tip de pseudo-unealtă era obţinută prin lovirea la un capăt a unei pietre de râu spre a o folosi drept unealtă. Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.  - Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000-120.000) este caracterizat prin apariția primelor adevărate unelte (toporului de mână sau cioplitoare). Acestă unealtă a fost atribuită lui Pithecanthropus erectus. De o importanta majora este descoperirea unui numar de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilitatii hominidului de a stapanii focul pe teritoriul ce astazi se numeste Romania.  - Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 - 35.000) este caracterizat prin persistența culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatră au început să se diferențieze în funcție de funcționalitatea acestora, și apare prima unealtă din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor a cărui prezenţă pe teritoriul României este documentată arheologic (ex. în Peştera din Ohaba Ponor)  - Paleoliticul superior (42.000-8.000 î.H.) - În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo sapiens sapiens) rămas în Europa, a fost descoperit în Peştera cu Oase de lânga Anina. Numit Ion din Anina, rămășițele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximație ca având cca 42.000 de ani. Apar primele cutite si dalti, sulite si sageti.  5.600 î.Hr. - ULTIMA GLACIAŢIUNE ŞI ÎNCEPUTUL POTOPULUI Într-un interviu pentru ABC News, el a spus că în urmă cu 12.000 de ani, mare parte din lume era acoperită de gheaţă, iar Marea Neagră era un lac cu apă dulce, înconjurat de terenuri arabile. Dar când gheţarii au început să se topească, într-o perioadă de încălzire globală, în jur de anul 5.600 î.Hr., apa a crescut nivelul oceanelor. Acest lucru a provocat inundaţii pe întreaga planetă, iar apa a năvălit în Marea Neagră, prin strâmtoarea Bosfor.  El a verificat un studiu din 1997 al lui William Ryan şi Walter Pitman care, potrivit dovezilor arheologice şi antropologice, susţine că tone de apă curgeau în fiecare zi, iar potopul a durat cel puţin 300 de zile. Peste 95.000 de km pătraţi de pământ au fost inundaţi, iar nivelul lacului (Marea Neagră) a crescut cu sute de metri, unindu-se cu Mediterana şi provocând migraţii masive ale animalelor.  Potrivit studiului lor, forţa apei era de 200 de ori mai mare decât a cascadei Niagara, ştergând totul din calea sa. Potopul a transformat Marea Neagră dintr-un lac cu apă dulce, într-o mare cu apă sărată. Principalele fapte reale pe care le găsim în teoria lui Ryan şi Pitman şi in alte lucrări sunt următoarele: - acum 7500-9000 de ani, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, pentru ca de acum 7500 de ani să devină o mare sărată; - nivelul mării era cu minim 120 de metri mai scăzut decât astăzi; - existau locuinţe la 100 metri sub nivelul actual al mării, descoperite de Ballard; - acum circa 7500 de ani, într-o perioadă de timp scurtă, dispar moluştele de apă dulce şi apar moluştele de apă sărată tolerante la 2-4% sare; - în strâmtoarea Bosfor, formată în acea perioadă, moluştele rămase în mâlul de pe fund au fost de apă sărată; - la capătul de sud al Bosforului, la intrarea în Marea Marmara, există o deltă formată de vărsarea unui râu cu apă dulce ce curgea prin Bosfor dinspre Marea Neagră în perioada de acum 10000-9000 de ani; - revoluţia neolitică apare în Asia Mică acum 10000 de ani şi se transmite gradual: în Egipt, Balcani şi nordul Mării Negre acum 8000 de ani; în Italia, estul Spaniei şi sudul Franţei acum 7000 de ani; în India, şi în Extremul Orient acum 6000 de ani; iar în Insulele Britanice şi zona Balticei acum 5000 ani. (sursa: revista-informare.ro) Cercetătorii susţin, pe baza datării cu carbon şi imaginilor realizate cu ajutorul sonarului, că potopul lui Noe a fost de fapt acel eveniment cataclismic. "Am fost acolo să căutăm potopul. Nu doar o creştere a nivelului mării, ci o inundaţie gigantică, care a rămas acolo. Pământul care a fost inundat a rămas inundat", spune Ballard. O echipă condusă de Ballard a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la mai puţin de 20 km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Mai exact, era vorba despre o stâncă cioplită şi de două unelte de piatră dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor lemnos. În plus, submarinul a reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine conservate de apa mării, pe care se văd semne de prelucrare artificială.    Echipa a găsit un ţărm antic, despre care se crede că ar fi dovada evenimentului. Cercetătorii au datat cu carbon scoicile de pe acel ţărm, acum aflat sub apele Mării Negre, şi au aflat că evenimentul a avut loc în jurul anului 5.000 î.Hr. Echipa lui Ballard a găsit pe fundul Mării Negre şi epava unui vas, precum şi vase de lut antice. Deşi nu crede că va găsi vreodată Arca lui Noe, el este sigur că va găsi aşezarea unei comunităţi care a fost ştearsă de pe faţa Pământului. Ballard şi echipa sa se vor întoare în Turcia vara următoare pentru noi investigaţii. (sursa: România TV)  TRECEREA SPRE NEOLITIC ŞI PRELUCRAREA METALELOR Pe parcursul ultimilor 8.000 de ani, clima a fost mult mai asemănătoare cu cea de azi. Chiar și în timpul perioadelor cele mai reci, trei regiuni din zona mediteraneeană au avut climă temperată: peninsula Iberică, italiană, precum şi în Balcani.  Se crede că grupurile de populaţii care trăiau în sud-estul Europei au făcut trecerea de la vânatori-culegatori la cultivatori cam în urmă cu 8.000 ani iar în Marea Britanie cu aproximativ 4.000 de ani în urmă. În 1850 la Turdaş se descoperea o aşezare a cărei suprafaţă era estimată la 100 ha. În urma cercetărilor efectuate în anul 2011 pe o suprafaţă de 11 ha, se poate spune că localitatea descoperită reprezintă primul oraş din sud-estul Europei, cu o vechime de cel puţin 6.200 de ani.  Europa în 4.500-4.000 îH:  Europa în 4.000-3.500 îH:  Studiul de paleogenetică care a bulversat România Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spațiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică. Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei.      Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendeței romane a poporului român, să vedem ce este paleogenetica și ce a presupus această cercetare, realizată în Germania, pentru a fi cu bine dusă la capăt… Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica este o „fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoșii reali. Iar strămoșii noștri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie și la altele, chiar și mai șocante? Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), Prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire. În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziție, pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comșa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului). În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Științe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Ftisiologie București. Și cum o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2006) are și cheltuieli importante, precizez faptul că acestea au fost finanțate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul instituției, de DAAD – Germania și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene. Munca efectivă de cercetare a fost realizată de doamna Dr. Georgeta Cardoș, în cadrul lucrării de doctorat a domniei sale, o muncă dificilă și de lungă durată în care condițiile de securitate ale probelor genetice au fost atât de stricte, pentru a preveni contaminarea, încât până și curățenia din laborator a fost realizată exclusiv de doamna Dr. Georgeta Cardoș. Având la dispoziție toate aceste informații, putem înțelege foarte ușor complexitatea demersului și prestigiul științific incontestabil al persoanelor și instituțiilor implicate. Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spațiul românesc deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român. Dar pentru a evalua în ansamblu șocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm: - Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi; - Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană; - S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor. (sursa: Alex Imreh) ASEMĂNĂRI SURPRINZĂTOARE ÎNTRE OMUL PREISTORIC ŞI OMUL MODERN Publicaţia online Listverse prezinta cateva dintre aceste asemanari, ce ar putea parea surprinzatoare: Sanatatea dentara Astazi, ne preocupam foarte mult de igiena noastra orala. Dentistii ne amintesc deseori de importanta periajului si a atei dentare, asa ca am putea sa ne intrebam, pe buna dreptate, cum se descurcau stramosii nostri fara pasta de dinti, apa de gura sau dentisti?  In mod surprinzator, cercetatorii au descoperit ca oamenii preistorici aveau o sanatate dentara foarte buna, dintii fiind mult mai sanatosi si mai puternici decat cei ai omului modern. Antropologii sustin ca alimentatia era cea care ii ajuta in acest sens. Dezvoltarea agriculturii a dus la consumul de produse bogate in zaharuri si carbohidrati, substante care au inceput sa cauzeze probleme dentare. Dieta Omul modern incearca din rasputeri sa afle cat mai multe informatii despre alimente si sa echilibreze balanta produselor vegetale si a celor de origine animala. Unul dintre cei mai influenti antropologi, Glynn L. Isaac, a descoperit ca dieta preistorica semana foarte mult cu obiceiurile alimentare moderne.  Si omul preistoric incerca, chiar inconstient, sa aiba o dieta echilibrata, cu carne si legume. Ba mai mult, avea un set de instrumente speciale pentru manipularea carnii si un altul pentru nuci si plante comestibile. Operatia pe creier nterventia chirurgicala pe creier necesita, fara doar si poate, o abordare complexa. Tocmai de aceea, obisnuim sa credem ca ea poate fi realizata doar cu ajutorul cunoasterii si a tehnologiei moderne.  Exista insa dovezi care sugereaza faptul ca stramosii nostri preistorici efectuau astfel de operatii pe creier pentru a vindeca dureri de cap si convulsii, interventii care aveau, de cele mai multe ori, succes. Dr. Giorgo Sperati a studiat mai multe craniotomii si a mentionat apoi ca jumatate dintre pacientii preistorici care au suferit o astfel de interventie supravietuisera si traisera ani buni dupa operatie. Regenerarea testului osos din jurul zonei craniene operate facea dovada acestui aspect. Arheologii sustin ca prima operatie pe creier s-ar fi realizat in jurul anului 8.000 i.Hr. Cancer Percepem cancerul ca pe o boala a erei noastre, asociindu-l cu poluarea, substantele toxice, testarea nucleara, expunerea la radiatii sau imagistica medicala. Cu toate astea, cel mai faimos arheolog din lume, Louis Leakey, tine sa contrazica aceasta convingere. Cercetatorul a descoperit in Kanjera, Kenya, specia Homo Kanamensis. Leakey a observat un nodul neobisnuit la maxilar si, dupa alte testari, s-a stabilit ca acela era de fapt cancer osos.  Vocabularul Suntem tentati sa credem ca intre noi si omul preistoric exista o bariera lingvistica de netrecut. Insa conform cercetarilor din Marea Britanie si Noua Zeelanda, cuvinte fundamentale in vorbirea de astazi dateaza inca din perioada mezoliticului, de acum 15.000 de ani. Unele cuvinte folosite azi, asociate unor concepte ca "mana" sau "peste", seamana foarte tare cu cele folosite de oamenii preistorici.  Aceste cuvinte "inrudite" suna la fel, au acelasi inteles in cadrul mai multor culturi si s-au pastrat de-a lungul timpului, suferind doar mici modificari. (sursa: Publicatia online Listverse, Ziare.com) Pentru prima data in ultimii patru mii de ani, o limba veche, proto-indo-europeana (PIE), a putut fi auzita, dupa decenii intregi de cercetare. Aceasta limba ar fi fost vorbita intre anii 4.500 si 2.500 i.Hr. de catre stramosii nostri din intreaga Europa si Asie. Chiar daca nu exista nicio inregistrare scrisa a limbii, cercetatorii au reusit sa recreeze o versiune aproximativa, bazata pe cunoasterea textelor antice in limbi indo-europene, cum ar fi latina, greaca si sanscrita. Intr-o inregistrare, Dr. Andrew Byrd, expert in lingvistica la Universitatea din Kentucky, a citit parabola cu oile si caii in limba PIE. Pilda, scrisa in 1868 de catre lingvistul german Dr. August Schleicher, a fost preluata de cercetator si tradusa in PIE, ca o modalitate de a experimenta vocabularul. (sursa: Ziare.com) Prin varsta obtinuta prin datarea C-14, de 4.225 ± 60 B.P., painea din perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca bronzului de la Celei-Corabia este cu certitudine cea mai veche din Romania si probabil, conform bibliografiei pe care am avut-o la dispozitie, din Europa, avand in vedere ca resturile de paine carbonizata de la Glastonbury din Anglia sunt atribuite epocii fierului, iar cele cu boabe de grau in structura lor dintr-o asezare de la marginea lacului Ledro, langa Trentino (Italia) apartin epocii bronzului. Mai pot fi mentionate unele resturi de paine cu jumatati de seminte de orz in constitutia lor din asezarile lacustre de la Robenhausen si Wangen (Elvetia). (Marian Cârciumaru - Descoperirile mele)   Bibliografie: M. Carciumaru, 1983, Consideratii paleoetnobotanice si contributii la agricultura geto-dacilor, Thraco-Dacica, IV, p. 126-134.Marin Carciumaru, 1996, Paleoetnobotanica. Studii în Preistoria şi Protoistoria României (Agricultura preistorică şi protoistorică a României), Editura Glasul Bucovinei, Helios, Iaşi, 1996, 201 p., 61 fig., 21 pl., 30 tab.; ISBN 973-98011-5-3. D. Tudor, C. Toropu, C. Tatulea, M. Nica, F. Baciu, 1983, Santierul arheologic Sucidava-Celei, Materiale si cercetari arheologice, Brasov, p. 327-343. 1.500 î.Hr. - CEA MAI MARE FORTIFICAŢIE DIN EPOCA BRONZULUI Conform specialistilor, sapaturile se vor intinde cel mai probabil pe 15-20 de ani datorita complexitatii acestuia. “Santierul nu trebuie sa fie doar un sit de cercetare, el trebuie sa fie o scoala de arheologie pentru tinerii arheologi”, crede Alexandru Szentmiklosi. in prezent, la lucrari participa studenti din Timisoara, Iasi, Berlin si Warzburg. Ei sunt coordonati de echipa de cercetare formata din specialisti din Muzeul Banatului Timisoara (prin dr. Alexandru Szentmiklosi), Muzeul de Preistorie din Berlin (prin dr. Bernard Heeb), Dickinson College, Statele Unite (prin prof. dr. Sarah Sherwood), Universitatea I. W. Goethe din Frankfurt (prin prof. dr. Radiger Krause) si Institutul de Arheologie al Academiei Romane (prin dr. Florin Gogaltan). Din primele cercetari se pare ca zona a fost populata de tracii timpurii. Acestia se ocupau cu agricultura dar si cu cresterea animalelor. Asezarile lor erau formate din locuinte semi-ingropate, facute din gropi relativ circulare, cu o structura din lemn si acoperite cu paie. Exista semne ca aveau zone de cult, existau ritualuri de depuneri de obiecte: vase ceramice, obiecte de metal si chiar alimente, iar populatiile faceau schimburi comerciale intre ele. Finantarea investigaţiilor arheologice este asigurată nu doar din fondurile Muzeului Banatului,ci şi printr-un grant de 30.000 de euro, oferit de Fundaţia “Thyssen” din Germania. O primă etapă a cercetărilor (începute în perioada interbelică de către Ioachim Miloia şi Marius Moga şi reluate mai târziu de Florin Medeleţ şi cecetătorii Universităţii de Vest) va permite, speră directorul de şantier Szentmiklosi, elaborarea unei imagine tridimensională a rămăşiţelor construcţiei, dar şi, în perspectivă, includerea sa în patrimoniul UNESCO. (sursa: RDCN Frontul de Eliberare a Daciei - Roman )   ORAŞUL SECRET DE SUB SARMIZEGETUSAPractic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu. Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul. Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie. (sursa: Dumitru Manolache - Gardianul)    Bibliografie: |