Pasiunea pentru frumos începe din familie. Cum este să crești într-un mediu creativ și să descoperi arta de a face muzică?
Am crescut de mică cu un cult pentru artă. Începând cu arta populară pe care mi-a prezentat-o la cel mai înalt nivel bunica mea, în satul Runcu de pe Valea Buzăului, continuând cu muzica clasică care era nelipsită la radioul din bucătăria părinților și culminând cu adorarea verișoarei mele, Mihaela Runceanu, care era cea mai iubită cântăreață de muzică ușoară. Eu mi-am dorit mereu să fiu violonistă. Nu știu cum mi-a intrat ideea asta în cap, ori pentru că aveam vioară în casă, ori pentru că mama mea era violonistă, și Mihaela la fel, cert este că am senzația că m-am născut direct cu planul ăsta în gând, de care uite că mă țin și acum.

Pasiunea ta pentru vioară începe din copilărie, ce amintiri de neuitat ai?
Cele mai frumoase amintiri sunt cele din copilăria mică, când dădeam concerte pe prispă și invitam vecinii să mă asculte. Era un public care nu judeca greșeli, ci se bucura cu tot dragul de scârțâielile mele simpatice. Atunci am învățat eu că muzica este bucurie, și e parte din natura noastră. Din totdeauna vioara și natura au fost legate, am crescut cu ele, împreună, și le-am iubit în egală măsură.
De asta, de când a început izolarea, am redescoperit natura și am simțit nevoia, ca în copilărie, să cânt sub cerul liber și să împart bucurie pe sunete cu oamenii care vor să primească.

Care a fost prima ta apariție în fața publicului și cum ai simțit atunci scena?
Prima apariție publică a fost la concursul național Cântarea României, alături de fratele meu, Xenti. Atunci ne-am descurcat minunat amândoi, știu că am și luat premiul 2 pe țară, ceea ce era un real succes pentru prima noastră apariție.
Aveam 8 ani și țin minte că nu am avut deloc emoții – spre deosebire de clasele mai mari, când aproape leșinam înainte de recitaluri. Amintirile mele plăcute legate de recitalurile de la școală se opresc prin clasa a șasea, când m-am mutat la București. Lumea aceasta a micilor instrumentiști de muzică clasică e o lume de care se vorbește prea puțin. E un pic greu de imaginat ce trăiește un copil care face muzică, studiază ore peste ore, și ajunge în fața unui juriu morocănos care doar taxează greșeli. Nu simți bucurie nicăieri, nici plăcere – căci ce plăcere să mai simți în muzică atunci când devine gimnastică pe puncte? – simți doar că ai neajunsuri. Noi așa am crescut, și nu ne-a explicat nimeni ce se întâmplă cu noi.

* A urmat liceul de arte unde a și început aventura proiectului Amadeus. Care a fost sursa de inspirație și cum a început totul?
Amadeus a fost motivul pentru care mi-am adus aminte de ce voiam să mă fac violonistă când le cântam vecinilor pe prispă. Amadeus mi-a readus la lumină bucuria.
Adrian Ordean a avut ideea minunată, inspirat fiind de violonista Vanessa Mae, să facă un cvartet feminin care să mixeze muzica clasică cu ritmuri pop-dance. În toamna anului 2000 a făcut o selecție la liceul de muzică George Enescu și la Conservator, ne-am format ca trupă și ne-am apucat de înregistrări. Pe 10 februarie 2001 am avut prima apariție la TV, apoi primele concerte, iar totul a decurs foarte repede și frumos. Aveam o echipă de profesioniști – Adi Ordean, MediaPro Music, Florin Ionescu, apoi Vali Stoian – am învățat enorm de la ei, ne-au sprijinit și au reușit să spargă cu noi toate tiparele.

Nu există nici în prezent un proiect muzical similar Amadeus Electric Cvartet. Pentru că vă urmăresc întotdeauna cu plăcere aș dori să ne povestești ce proiecte urmează?

Au trecut 20 de ani de concerte prin toată lumea, de muzică multă, de suișuri și coborâșuri, de despărțiri, de schimbări de componență.
Dacă la început noi n-am avut niciun reper, pentru simplu motiv că nu exista, plus că nu era încă internetul, acum noi suntem un reper pentru alți artiști mai tineri, iar classical crossover este deja este un stil muzical distinct, cu o bază de fani foarte mare în toată lumea.
La finalul anului trecut am lansat un album aniversar – Joy, compus integral de Xenti Runceanu, fratele meu, cel care este producatorul nostru muzical din 2010. Albumul e disponibil pe toate platformele de muzică, iar câștigurile sunt direcționate către adăposturile pentru femei victime ale violenței domestice.
Anul care a trecut ne-a apropiat și mai tare de comunitatea noastră de fani, ne-am cunoscut și mai bine, și am încercat să facem cât mai multe pentru ei. De asta am fost chiar mai active decât în alți ani, și în plină pandemie, pe lângă albumul lansat, am lansat 4 videoclipuri, și am făcut un film – concert al noului album pe care îl vom lansa în curând.

Ți-am admirat campania #keepPlaying din social media și m-a impresionat. Care crezi că sunt calitățile unui artist complet?

În primul rând, un artist trebuie să fie generos. Cred că e calitatea fără de care nu te poți numi artist, indiferent cât de bine știi să cânți, să pictezi, să dansezi. Dacă faci ceea ce faci doar să-i impresionezi pe ceilalți, sau sa te îmbeți cu propriul tău ego, oamenii simt imediat, și pleacă.
De aici și veșnicile discuții despre cântăreți excepționali și arătoși care nu au deloc succes, sau alții nu așa virtuoși sau frumoși, dar pe care publicul îi adoră. Dacă suntem un pic atenți, vom vedea că aici e diferența: cel care i se dăruiește total și sincer publicului, acela îl va cuceri.

Ce ai dorit să transmiți prin această campanie media publicului și fanilor tăi?
Totul a pornit din dorința de a cânta, de dorul de a transmite emoție, mesaje, bucurie. De 20 de ani de când cânt în trupa Amadeus am avut pauze de doua-trei luni. Doar atunci când am născut.
Pentru mine a fost un șoc despărțirea de public, fără nicio avertizare, din martie anul trecut. Apoi am realizat foarte repede – când am făcut un Facebook live în câmp, cântând cu vioara Boleroul de Ravel în timp ce soarele apunea – că și pentru public a fost un șoc despărțirea, fără avertisment, de spectacol, de concert, de muzică. Și mi-am dat seama, văzând ce ecou a avut acel live de 5 minute în social media, că oamenii au cea mai mare nevoie de noi exact acum.
Atunci am început o serie de liveuri și videoclipuri filmate cu telefonul în cele mai frumoase locuri din România, totul ca să fac oamenii să zâmbească, să-i mai alin un pic.
Noi, artiștii, avem o misiune atât de frumoasă: să le aducem oamenilor bucurie. Să le colorăm viața, să le aducem aminte de momente frumoase, să le cântăm iubirea în versuri pentru ei făcute. Iar noi exact acum nu trebuie să capitulăm, ci mi se pare ca ar trebui să facem tot ce ne stă în putință să le ridicăm moralul, să le aducem un zâmbet pe buze, să le mai încărcăm bateriile în perioada asta, cea mai urâtă până la urmă – la nivel global – din istoria recentă.

Cât de importantă este viața de familie pentru Andreea Runceanu? Care din cei doi fii ți-a moștenit talentul?
Familia a fost mereu și va fi în continuare pe primul loc în viața mea. Când aveam vreo 14 ani, am văzut un film de-al lui Emir Kusturica care m-a marcat foarte tare, și atunci mi-am promis că atunci când mă voi maturiza, nu îmi voi pierde copilul din mine, cel care vede frumusețea din jur, care se miră în fiecare zi ce frumos e soarele când răsare, care e curios în legătură cu orice, care râde cu poftă, care se joacă. Așa că acum, când sunt mamă de doi băieți (îmi place mie să zic) mari, promisiunea aceea pe care mi-am făcut-o la 14 ani mă ajută enorm să îi înțeleg și să gust din bucuria de a fi un părinte care crește ca om deodată cu ei.
Amândoi sunt talentați, dar nu au dorit să facă neapărat un instrument mai serios. Ascultăm muzică foarte mult împreună, rock, alternative, clasică, mă bucură atât de mult că îi văd așa de curioși să descopere artiști noi (pentru ei), genuri noi.

Ce-ți place cel mai mult să faci în timpul liber?
Mi-a venit să zâmbesc. Am această problemă, cu care mă lupt în dezvoltarea mea personală: nu am timp liber. Mai precis, nu îmi dau voie să am timp liber. Tot timpul găsesc ceva de făcut pentru copii, pentru Amadeus, pentru proiectele mele personale, și uit că și eu am nevoie de relaxare din când în când. Citesc, asta e principala mea preocupare în timpul liber, dar am și niște hobby-uri pentru care mi-aș dori să-mi fac mai mult loc.
Îmi place enorm arta plastică, și să privesc, dar și să pictez, apoi sunt cinefilă, și, deși nu am mai fost într-un club de dans de 2 ani cred, nu am cum să nu amintesc de salsa.

În ce constă, în opinia ta, un stil de viață sănătos? Cum l-ai defini și de ce crezi că este important?
Am răspuns de multe ori la această întrebare în interviuri. Interesant este că, în funcție de perioada de viață în care eram, am avut mereu alt răspuns. Acum, definiția mea ar fi:

Un stil de viață sănătos este cel în care ai grijă de tine așa cum ar avea grijă de tine un părinte bun. Ai mânca regulat și sănătos, ai dormi suficient, ai alege să fii înconjurata de oameni cu caracter frumos, și de la care ai ce învăța, ai învăța în fiecare zi ceva nou, ai fi expusă la frumos, la artă, la cultură, te-ai îmbrățișa când ai avea un eșec, te-ai încuraja când ți-ar fi greu, și nu te-ai judeca atunci când ai face alegeri greșite.
Când mă gândesc la noi toți, îmi imaginez o margaretă deschisă, cu milioane de petale. Fiecare suntem într-un mai mic sau mai mare dezechilibru, fiecare în altă direcție, și tot ce ne dorim este să ne găsim centrul. Și, deși știm că centrul, baza, e în noi înșine, uite cât de greu ne regăsim.

Care sunt artiștii pe care îi admiri profesional și cu care ai dori să colaborezi?
Am un mare regret că nu am reușit să cânt niciodată cu verișoara mea, Mihaela Runceanu. Mi-am dorit mereu ca măcar într-un vis să pot cânta cu ea, și nu s-a întâmplat asta niciodată, deși am visat-o de nenumărate ori.

Sunt atâția artiști cu care aș fi onorată să cânt.. De exemplu, îmi doresc mult să fac un duet cu pianistul de jazz Sorin Zlat. Sper ca anul aceasta să reușim să cântăm împreună.

Dacă ai putea , ce anume ai dori să schimbi la cei din jur? Ce ai dori să le oferi?
Ah, ce tare mi-aș dori să nu mai fie atâta ură și agresivitate, măcar în spațiul public. Probabil oamenii simt nevoia să se descarce, dar sunt sigură că – atunci când sunt agresivi, și normal că primesc tot agresivitate în schimb – nu reușesc decât să se încarce cu și mai multă ură. E un vortex în care intră, și nu mai ies. Ura e ca un bulgăre de zăpada care se rostogolește pe un deal. Când ajunge jos, se face atât de mare încât poate omorî pe cineva total nevinovat.

Le-aș oferi în schimb un pahar de apă și trei linguri de dulceață, m-aș uita cu drag la ei și i-aș întreba ce-i doare.
Trăim într-o lume în care toți urlăm unii la alții în așa hal încât nu ne mai auzim de fapt, și suntem din ce în ce mai singuri.

Ce mesaj ai pentru cititorii noștrii?
Să fie mai buni, chiar și cu oamenii care sunt răi. Iar când le e mai gri, să dea muzica mai tare și să își aducă aminte că viața e cea mai mare minune.