Încă de pe vremea copilăriei mele (care văd că se tot îndepărtează, fir-ar ea să fie!) am fost oarecum frapat și pe alocuri fascinat de pleiada de “vorbe de duh” pe care nația noastră le-a conceput în de-a cursul istoriei. Proverbe, zicători, anecdote, bancuri și înjurături… Multe dintre cele din urmă (nu-i așa?), fiind demne de adevărate Oscaruri lingvistice. Lăsând la o parte vorbele din popor bazate pe “mamă”, care sunt cele mai vaste, și trecând fugitiv prin familie, morți, răniți, veri primari și alte rude îndepărtate, găsim unele foarte interesante, cred eu, și anume cele CULINARE. Am observat un adevărat cult, vis-a-vis de analogiile și temele “alimentare”.
“A freca menta”, spre exempu este una dintre multele sintagme cărora, sincer, nu le înțeleg geneza. Așadar, cel care a inventat vorba asta atât de cunoscută, ce “declick” o fi avut? Și mai ales, de ce menta? Ba, mai mult de atât, de ce SĂ O FRECI? Oare, plictisindu-se atât de tare, nu a găsit altă activitate mai “dezplictisantă”? Iei niscai frunze de mentă și le freci între degete sau, mă rog, între ele să… ce? E clar, omul era dus! La fel ca și cel care a inventat “a freca ridichea” sau cel cu “frecatul icrelor”. “Mă freci la icre”, a.k.a “mă enervezi” mă face să mă uit ca “vițelul la poarta nouă” (o altă vorbă la fel de… interesantă) sau, mai nou, “mă uit ca râma la sudură”.
” ‘tu-ți ceapa ta!”. De unde vine ” ‘tu-ți” știm cu toții, însă de ce ceapa? De ce cineva ar vrea să ia ceapa omului și să-și bage… ADN-ul în ea, oare? Adică te iei la harță, se încing spiritele și la final, “dai cu mucii în fasole (!)” și închizi discuția: ” ‘tu-ți ceapa ta, dară…”. De remarcat și acest “dară” pe care îl înțeleg la fel de puțin.
Rămânând la înjurături, care nu conțin explicit organe de reproducere sau defecare, ajungem la o adevărată “capodoperă”, și anume “du-te-n moaș’ta pe gheață”. Măi neică, aici e de lucru! Ca să se ducă în cea care l-a moșit, îi găsim noi un intrând ceva, dar de ce pe gheață? Care o fi logica și mai ales de ce e considerată asta o înjurătură, nu? Poate fi o acțiune interesantă, care să mai spargă monotonia zilnică, zic…
“Ești tufă de Veneția!” a.k.a “ești prost!”. Oare cine a făcut testul I.Q. al tufei de Veneția ca să facă o așa analogie spectaculoasă? Pe același calapod pun și vorbele “ești pilaf”, “ești varză” sau chiar “varză cu carne” (adică să fii varză înseamnă că ești prost, dar CU CARNE ești prost rău, rău…), “ești în plop!” și “ești în pom!”. What the fuck? – ca să mă exprim literar…
“Beat muci” cred că nu mai are nevoie de prezentări. Sincer să fiu, mie “mucii” nu mi-au dat niciodată senzația de alcoolemie ridicată, dar știi cum e, ține de gusturi!
După cum observăm, cel puțin la nivel culinar, avem nevoie de înjurături și vorbe de duh noi. Dacă la nivel de rudenie sau de organe, lucrurile nu s-au schimbat cu trecerea vremii, ele rămânând tot acolo, ei bine, la nivel de mâncăruri ar putea să apară noi “revelații”. Acum avem pizza, paste bologneze, somon fumé, Créme Brúlée, pui Gong Bao, shaorma de la Dristor… Cine știe ce “tăvăli-mi-aș pachețelul de primăvară prin sosul dulce-acrișor al shaormei maică-tii” o să auzim în scurt timp?!
“Foaie verde cucuruz, zî-i mă bade-un rythm and blues!”
Per total a fost o excursie de vis, pe care aş reedita-o oricând! Cu plecare din Barcelona, pe data de 11 aprilie şi întoarcere pe 19 în acelaşi loc, am vizitat 9 oraşe a 6 ţări: Spania (Barcelona), Tunisia (Tunis), Malta (Valletta), Italia (Messina si Taormina din Sicilia, Roma şi Genoa), Vatican şi Franţa (Marseille). În postările viitoare voi detalia activităţile din fiecare ţară.
