(continuare din numărul trecut)

Destinatar: Marta Petreu

Am ajuns, dragă Marta, la pledoaria de apărare finală. Folosesc metafora pentru că Sebastian era avocat. Principala mea rezervă la cartea ta e următoarea: deformează metodic realitatea. Nu te pui în prezentul lui şi nu acorzi cuvintelor înţelesul pe care îl acordau interbelicii. Exemplul cel mai simplu din zona politică sunt cuvintele democrat şi democratic, între care, de altfel, se creează confuzie. "Democrat" avea, în limbajul gazetăresc al vremii, o semnificaţie diferită de cea de astăzi, iar când dai citate în care Sebastian e antidemocrat - laitmotiv al cărţii - altceva trebuie înţeles decât am fi tentaţi: cuvântul democrat, uneori şi democratic, avea în cele mai multe contexte, conotaţia socialist, marxist. Nici liberal sau revoluţie nu erau prea aproape de ceea ce înseamnă azi, ca să nu mai vorbim de dreapta şi stânga, noţiuni mereu greu de suprapus cu programele unor partide care se consideră astfel. Dar nici nume ca Mussolini sau Zelea Codreanu nu aveau încărcătura de azi, după cum nici I.G. Duca nu devenise martirul unei cauze bune, cum îl ştim, ci era omul aflat la putere şi care, să spunem, tocmai suspendase o gazetă care-l criticase, Facla! Ziariştii aveau dreptul să-l critice, ca pe orice alt om. Încă nu se întâmplaseră grozăviile, oamenii nu ştiau exact cu cine au de a face, îşi dădeau cu părerea, la fel ca azi, unii erau mai rapizi şi mai adecvaţi în concluzii, alţii nu. În aceeaşi ordine de idei, a încărcăturii unor cuvinte, exemplul cel mai simplu din zona personală: îl ironizezi la un moment dat pe Sebastian că vorbeşte de "coama leonină" a lui Nae Ionescu, ca şi cum asta ar implica o adoraţie specială. Or, formula era pe atunci, când cei mai mulţi bărbaţi purtau părul dat pe spate, un clişeu şi îl întâlnim, de pildă, în descrierea lui André Breton - Maurice Nadeau ne spune că era celebră "coama lui leonină" - aşadar nimic prea personal aici. Ironizezi continuu, dar efectul e opus celui scontat de tine.


M-am lămurit, pe măsură ce am avansat în lectură, unde e problema: nu atât în omisiunea informaţiilor (uneori e şi aceasta), cât în faptul că pe cele care îţi convin le dezvolţi şi le amplifici adjectival, le faci vizibile şi le deformezi în favoarea ideii tale, iar pe celelalte, care-l ajută pe Sebastian, care te dezmint, le consemnezi atât de în treacăt şi de neconvingător, uneori răsturnate în defavoarea lui, încât devin greu sesizabile pentru un cititor neavizat. Tocmai de aceea cartea ta mi se pare un joc manierist plin de capcane. Faci de multe ori ca articolele semnate de Nae Ionescu - şi din ele sunt scoase numai anumite lucruri, dar asta e altă discuţie - să cadă în răspunderea lui Sebastian. Când citezi din articole, e jale, totul capătă altă valoare decât a textului pe care l-am citit în ziar. Ceea ce nu înseamnă că nu există influenţa lui Nae Ionescu sau afecţiunea, prietenia lui Sebastian pentru Nae Ionescu - pe acestea nu le neagă nici un om de bună credinţă. Oricum, fără ghid, fără să ştii în detaliu lucrurile, poţi să te laşi amăgit de trompe l'�il-ul din tabloul tău. Valul acuzator şi repetiţiile fac din Diavolul... tău mai mult un text liric veştejitor, decât unul academic. Mă voi opri acum numai la două întrebări incomode care sunt mai mult sugerate decât formulate carte. Să încercăm să le cristalizăm totuşi.

1. De ce a scris Sebastian, un evreu, la Cuvântul, care azi, în mintea cititorilor, e doar un ziar de extremă dreaptă? Dacă am înţeles bine, răspunsul tău e: fiind ucenicul lui Nae Ionescu, era şi el de extremă dreaptă moderată. Ce-o mai fi şi asta? Să vedem. În subcapitolul "Sebastian, un extremist de dreapta moderat" afirmi că "lectura articolelor lui" arată "fără nicio putinţă de tăgadă că Sebastian, influenţat adânc de personalitatea şi de ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat şi Ťrevoluţionarť, încadrîndu-se în extrema dreaptă. Nu a fost legionar - a fost doar un extremist de dreapta. Şi, cum extremismul însuşi are grade sau intensităţi diferite, Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat" (p.126, s.m.). Spui şi tu că formula sună aberant, "dar reflectă realitatea articolelor sale". Bănuiesc că cei mai mulţi dintre cititorii cărţii n-au avut posibilitatea să meargă la sursă. Ar fi fost deci firesc să prezinţi Cuvântul, altfel spus contextul: un ziar care, până în toamna lui 1933, era un cotidian "independent politic şi de informaţie", fondat de Titus Enacovici, un inginer, condus de un grup de patru care au îndatoriri egale şi poartă în mod egal răspunderea: Titus Devechi, matematicianul Octav Onicescu, Dem. Theodorescu şi Nae Ionescu, după cum spune chiar acesta din urmă în articolul De zece ani din numărul aniversar, din noiembrie 1933. Ei scriau ŕ tour de rôle editorialele. Să-i vedem, tot în 1933, pe câţiva dintre cei de la ziar, din toate compartimentele: în redacţie, Ion Călugăru şi Paul B. Marian, evrei ca şi Sebastian, ca să nu-i pomenesc decât pe cei mai cunoscuţi azi; în administraţie, Hanna Rösner, S. Ludvig, Didi Iancovici, C. Vabram şi doi armeni, Zareh Lorenian şi N.K. Claudian; apoi directorul tehnic al imprimeriilor, Carol Rohstein, linotipiştii Carol Eidam, Jack Francisc, paginatorul de noapte Salvetz Ion. Proporţia evreilor exclude deci posibilitatea ca ziarul să fi fost, până la acea dată, antisemit şi de extremă dreaptă. Cei 7 ani de convieţuire cu "călăii", alt laitmotiv al poemului tău, sunt, în fond, ani normali de stagiu la orice gazetă. E vorba aşadar numai de câteva luni discutabile, de fapt. Pe prima pagină scria, mai des ca Sebastian, Perpessicius, iar Eliade scria articole culturale care ar putea fi publicate, cu onoare, în orice ziar democratic (în sensul de azi) din 2009. Nu-i aşa că articolul semnat de Sebastian în acelaşi număr aniversar, pe care îl dai ca probă de laudă a extremiştilor, de complicitate cu diavolul, articol cu titlul Familia "Cuvântul" capătă în acest context alte semnificaţii? Fireşte, "familia" îi desemnează pe toţi membrii redacţiei, nu numai pe alogeni. De altfel oricine a lucrat într-o redacţie ştie că aceasta seamănă cu o familie: fiecare are păreri diferite, le semnează în nume propriu, dar între membrii unei redacţii (inclusiv cei de la "tehnic", mai puţin vizibili, dar esenţiali, precum şi colaboratorii apropiaţi, la care el face referire în articol) e un soi de rudenie. Cât despre articolul pe care îl socoteşti un panegiric, el are tonul cel mai firesc, la o aniversare.

Ziarul conţinea de toate (mă raportez doar la ultimele două luni din anul cel mai dificil politic, 1933): articole culturale şi de interes general despre activitatea editorială a momentului, despre arhitectură, despre serviciul de comunicaţie pe apă, despre activitatea sportivă la O.N.E.F., despre istoricul Ministerului Justiţiei, fapte diverse cât cuprinde, rubrica feminină a doamnei "Ma Mie Lola", ştiri de tip magazin ilustrat, de pildă despre viaţa animalelor, de la pisică la elefant, glume, reclame, "secretul siluetei", reportaje de tip "Cum se căsătoresc oamenii", comentarii de artă plastică, filme etc. Nimic din toate astea nu are culoare politică. Iar politicul e extrem de amestecat, dacă nu chiar confuz, interpretabil, aşa cum se văd lucrurile când n-ai încă distanţă faţă de ele. Nu sunt numai articolele lui Nae Ionescu, în ziar, acesta scrie cam o dată, de două ori pe săptămână - dar şi el are poziţii care se schimbă în permanenţă. Într-un număr e lăudat, de pildă, pe larg, Titulescu, pe o pagină e criticat Duca, dar pe alta, din acelaşi număr, e citat fără omisiuni discursul său de la Radio, sau, altă dată, e preluat din Le Temps, fără rezerve, un articol în care e lăudat "noul guvern liberal Duca". I se ia apărarea primarului Dobrescu, care rămâne, până azi, unul dintre cei mai buni primari ai Bucureştiului, şi care fusese eliberat din funcţie fără motiv întemeiat. Cine ar citi neprevenit un număr oarecare din Cuvântul, să zicem numărul aniversar de 100 de pagini, n-ar putea obiecta mai mult decât împotriva oricărui ziar, din orice epocă. În numărul de Crăciun din 1933, chiar înainte de suspendare, semnează, între alţii, Tudor Arghezi, Claudia Millian (soţia lui Minulescu) şi Liviu Rebreanu. Nu era deci chiar atât de clar pentru cei de atunci că revista e nefrecventabilă. Azi găsim, desigur, în ultima perioadă a ziarului articole inadmisibile, dar suntem după judecata istoriei, când faptele, tulburi atunci, s-au limpezit. Am găsit şi o declaraţie a lui Zelea Codreanu în care spune că va răspunde la violenţă cu violenţă, dar e dată ca un soi de drept la replică, şi e în contextul în care multe ziare luau poziţie împotriva violenţei intervenţiilor jandarmilor faţă de legionari (încă o dată, cuvântul avea altă încărcătură în 1933). Însă tu falsifici realitatea şi spui (p.228) că Sebastian uită, în jurnal, "că a fost coleg" cu Zelea Codreanu. Nu, Marta, n-a fost coleg! Există un legionar care a intrat în redacţie, doar în ultimele două-trei luni, Vasile Marin. Dl. Z. Ornea explică de ce toţi redactorii rămân pe loc după apropierea lui Nae Ionescu de legionari, petrecută abia în vara lui 1933: "Nimeni n-a plecat, socotind, probabil că e o tactică de moment care nu va dura" (Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, p. 227).

În şapte ani de scris nu chiar zilnic, dar de vreo două-trei ori pe săptămână, Sebastian are, poate, vreo cinci articole discutabile, eventual blamabile, din vreo mie. La Cuvântul scria de toate, iar în politică era de cele mai multe ori împotriva încălcării legii (era student la Drept, apoi avocat) şi împotriva violenţei. Articolul citat de tine, Omul cu revolverul, chiar asta e, un articol împotriva violenţei şi mă uimeşte că îl citeşti pe dos. Cu o asemenea lectură, orice cuvânt poate deveni un cap de acuzare. În genere, mi se pare că nu detectezi antifraza, ironia (ades autoironia) folosită frecvent de Sebastian, şi transformi în acuze lucruri ce ar trebui luate cum grano salis. Poate că ideea unui corespondent al lui Caragiale, de a pune asterisc după frazele ironice are totuşi o justificare, ca să nu intre omul în bucluc. Uneori e mai grav: când nu detectezi, în registru grav de data asta, antifraza din articolul lui Sebastian despre faptul că evreii trebuie să sufere, că ăsta ar fi rostul lor. Lucrul e spus cu tristă ironie, nu serios! Şi chiar dacă ar fi serios: depinde şi cine o spune. De la psalmist la Yehuda Halevi, să spunem, ideea aceasta e dezvoltată adesea în literatura evreilor.

Îi taxezi stilul tranşant, uneori dur, şi îl pui pe seama aroganţei şi a influenţelor directorului. Or, era stilul epocii în gazetărie, mai ales în cea politică. Îţi citez părerea unei specialiste în Sebastian şi în perioada interbelică, doamna Dorina Grăsoiu, pe care tu n-o incluzi în bibliografie, deşi cartea Sebastian sau ironia unui destin apărută încă în 1986, cu toată cenzura epocii, e de neocolit în orice studiu serios pe această temă: "mai toţi reprezentanţii generaţiei '27 au debutat ca gazetari, cu foiletoane, reportaje pe pagina întâi a vreunui cotidian: Cuvântul, Ultima oră, Politica etc. E greu de precizat dacă Ťdeformaţiť de disciplina scrisului zilnic - ce impunea cultivarea faptului brut şi presupunea stilul concis, clar, nu Ťfrumosť - au rămas, din acest motiv, adepţii autenticităţii şi ai anticalofiliei şi-n propria beletristică sau, dimpotrivă, formaţi deja la şcoala unei astfel de literaturi, gazetăria n-a făcut decât să le accentueze înclinaţiile" (ed. cit., p. 145). Un asemenea mod dilematic de a pune problema precum şi pomenirea unor păreri diverse lipsesc cu totul din cartea ta. Sebastian îşi exprimă adesea repulsia faţă de viaţa politică, faţă de politicieni pe care, la fel ca presa de azi, îi consideră - pe toţi - incapabili, corupţi etc. Iată un citat de mare actualitate: "Pentru cine politica este, ca pentru noi, în primul rând un spectacol (un spectacol moral şi psihologic fără pereche) criza constituie de-a dreptul o voluptate. Căci, dacă e adevărat că prostia este singurul humor de care e capabil omul politic, atunci politica nu are mai mult humor decât în desfăşurarea unei crize" (Meditaţie despre criză şi automobile, 12 noi., 1933). Sau altul, la fel de actual: "Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist... Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, o dată pentru totdeauna, schimbat sistemul" (Liceul şi clubul politic, 30 noi., 1933). Sau, un fragment pe care tu îl califici drept "răsfăţat", aşa cum ironizezi toate adevărurile lui Sebastian: "Ne ocupăm de cea mai imundă funcţie a prostiei omeneşti: politica. Trăim în atmosfera ei, discutăm cu eroii ei, ne luptăm cu stăpânii ei. Tot ce spune cel din urmă dobitoc de stat suntem obligaţi să ştim ş...ţ Şi toate acestea cu răbdare, fără revoltă, fără repulsie, oprimând în noi gustul violent de a lăsa baltă toate mizeriile acestea, pentru a ne întoarce la cărţile, la preocupările noastre nepolitice". De ce nu le accepţi şi pe acestea? De ce nu-l crezi niciodată? Iată ce spune Sebastian, în 1934: "Vreau doar să amintesc - pentru că toată lumea a uitat - că ziarul Cuvântul a fost antihitlerist şi că până în noiembrie 1933 şîn ian. 1934 a fost suspendat, n.mţ atitudinea sa nu numai că n-a cunoscut în acea privinţă vreo schimbare, dar s-a afirmat cu violenţă polemică dintre cele mai crunte. Am avut toţi câţi scriam în pagina întâi a ziarului dreptul, libertatea şi bucuria de a studia farsa germană şi de a o denunţa ş...ţ şi vă asigur că de acest drept am uzat" (Cum am devenit huligan, ed. cit., p. 292). Are destule articole anti-Hitler (nu ştiu cum reuşeşti că şi pe acestea le întorci împotriva lui, pe motiv că e şi poziţia lui Nae Ionescu - cu atât mai bine!) şi câteva, destul de ambigue, mai degrabă de partea lui Mussolini (care nu era deloc antisemit, pe-atunci!). În presa momentului din România şi din toată lumea vei găsi asta. Ziarul, numit încă şi azi în gracă ephemerida, e menit să trăiască o zi, opinia din el nu e gravată în piatră, e, prin convenţie, trecătoare. Realitatea zilnică are altă formă decât cea istorică. Importantă e bună-credinţa, iar eu n-am detectat la Sebastian altceva. Alunecări da, greşeli da, dar nu ticăloşie.

Sebastian discută rămânerea lui la Cuvântul în 1933 şi dau citatul pe care tu - tocmai pe acesta - îl omiţi: "Personal, am încercat de două ori să lămuresc lucrurile. O dată, plecând. (Era în dimineaţa în care apăruse ciudatul articol Şi un cuvânt de pace - noiembrie 1934 şsic! E vorba de 1933, n.m.ţ care părea mai mult un cuvânt de război.) I-am spus deschis profesorului tot ce aveam pe suflet şi i-am cerut dezlegarea de a pleca". Răspunsul lui Nae Ionescu: "Cuvântul antisemit? Cuvântul fascist? Nu simţi că e absurd?" (ed. cit. p 294). Ca să verifice, Sebastian scrie articolul Ion Trivale, de elogiu al evreilor, şi anume în armată, ca şi în literatură: "Peste câteva zile, publicam în prima pagină, spre stupoarea antisemiţilor, articolul Ion Trivale. Situaţia mi se părea acum pe deplin clară" (ibid.). Din acesta, publicat în ultima lună de la Cuvântul, de ce nu citezi? Cartea ta e făcută din adevăruri unice, dar reluate mereu, enunţate în formulări de tipul "e clar că...", "e fără echivoc", " sigur că...", " vădit". Pentru tine o fi clar, pentru mine mai puţin.

2. De ce a publicat prefaţa? Răspunsul tău: din masochism, din supunere faţă de "stăpân". Iată: "romanul este unul, repet, de dragoste şi supunere a discipolului în faţa Ťstăpânuluiť". Adaugi, legat de conţinutul prefeţei, "adică, la o declaraţie masochistă, un răspuns de stăpân sadic". Pentru răspunsul tău îţi iei o seamă de "argumente" din relaţia între personajele din romanul De două mii de ani, într-o halucinantă şi totală echivalare cu persoanele din realitate. Întreabă pe orice romancier ce raport există între personajele dintr-un roman şi posibilele lor modele din realitate şi dacă echivalările sunt la scara de 1: 1. Chiar dacă ai vrea asta, ca romancier, n-ai avea cum să reuşeşti. Dau un singur exemplu, dar ele sunt numeroase: "Simultan cu sclavia, pentru alter egoul lui Sebastian apare însă şi o compensare: eroul este sclav, dar nu al oricui, ci sclavul unui mare spirit ş...ţ aşa că se simte foarte bine ca supusul lui Blidaru, pentru că alături de acesta..." etc. (p. 134). De unde concluzia: "Din aceste citate şi situaţii romaneşti se văd clar câteva lucruri. Se vede, în primul rând, relaţia de dependenţă masochistă în care s-a prins Sebastian". Mai tragi şi o a doua concluzie, că autorul şi-ar fi mutat problematica din articole în roman (ce ar fi rău în asta?) şi în fine: "În al treilea rând e clar că Nae Ionescu şi Sebastian aşteptau împreună marea răsturnare, ca să poată clădi, de asemenea împreună, căci pe deplin compatibili, pe Ťcenuşa ť lumii vechi, lumea cea nouă Ťun nou pământť". Iată că din situaţia unui personaj de roman tu vezi, şi încă clar, masochismul autorului. Şi, complet aiuritor, dintr-un personaj de roman, Blidaru, tu stabileşti comportamentul modelului său din realitate. Chiar şi în psihanaliză ai putea, dacă eşti specialist, şi încă unul talentat, să deduci doar ceva nesigur, discutabil, despre autor, dar nu şi despre modelele personajelor! Or, tu stabileşti comportamentul lui Nae Ionescu din personajul Blidaru!

Şi, cel mai grav lucru, dragă Marta, nu-i dai cuvântul lui Sebastian să se apere. Fiindcă nu pot să cred că nu te-a izbit în Cum am devenit huligan următorul paragraf: "Nu ştiu cum îl cheamă pe eroul romanului meu. Nu l-am întrebat până acum. Totuşi, o parte din critică l-a denumit cu de la sine putere, după o sugestie a prefeţei, Iosef Hechter. ş...ţ Pornind de la acest nume, s-a stabilit caracterul autobiografic al cărţii. Iosef Hechter e Mihail Sebastian. Eroul cărţii se cheamă Iosef Hechter. Deci eroul cărţii e Mihail Sebastian. Silogismul e scurt şi identificarea complectă. Ea a dus şi la alte descoperiri detective. S-a răspândit zvonul că, fiind autobiografic, De două mii de ani e un roman cu cheie. Pentru fiecare personaj s-a găsit câte un echivalent în lumea bucureşteană. Am aflat astfel că Abraham Sulitzer e cutare, Pîrlea cutare, Vieru cutare, S.T. Haim cutare, Dronţu cutare... Îmi dau seama că e inutil să protestez împotriva unei astfel de curiozităţi barbare şi inventive. Nu e roman pentru care să nu circule câteva perechi de Ťcheiť. Gust de indiscreţie, gust de iniţiere în culise, gust de mahalagism literar". (Cum am devenit huligan, ed. cit. p. 336).

Dar să revenim la chestiune. De ce a acceptat Sebastian prefaţa? Autorul însuşi a dat un răspuns, din nou trecut cu vederea: fiindcă el însuşi a cerut-o şi fiindcă n-a vrut să-şi cenzureze profesorul. Şi fiindcă pentru el important era că asemenea pagini au fost scrise, publicarea fiind o chestiune secundară. Răspunsul meu e altul: din eleganţă maximă, e un fel subtil de a da peste nas unuia care te ponegreşte. E un gest de nobleţe şi o chestiune de curaj să accepţi să publici aşa ceva despre tine. Poate că şi din speranţa că autorul prefeţei îşi va da seama cât l-a nedreptăţit. Se pot da (şi s-au dat) şi alte răspunsuri. Ar fi fost cinstit să le pomeneşti. Dacă tot cauţi răspunsuri psihologice, ai fi avut unul în mărturisirea pe care i-o face el lui Baltazar într-o scrisoare din 31 iulie 1931: "Leg foarte greu o prietenie. Dar o pierd şi mai greu. Un prieten pierdut e un fel de a mă despărţi de mine însumi, e un obraz al meu care se duce şi pe care mai târziu n-am să-l cunosc în lume". (Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Bucureşti, EPL, 1962, p. 170). Prietenia bărbătească, rezistentă în timp, pe care Sebastian o căuta la Baltazar, la Eliade, la Camil Petrescu, la Nae Ionescu e un sentiment uman firesc. De ce nu există şi pentru tine? Sebastian era om, înainte de a fi evreu sau român sau asimilat, aşa cum şi Ionesco era om, înainte de a fi, el, francez sau român sau amândouă la un loc. Că unii ţin mai presus de orice la calitatea de om, la prietenie, că ei se deschid pur şi simplu spre ceilalţi pare de neînţeles pentru tine.

Este ciudat şi că din toate mărturiile lui Camil Baltazar, zeci de pagini pline de căldura prieteniei, elogioase, reuşeşti să alegi, să confecţionezi, mai punând de la el, mai de la tine, o frază cu un portret negativ: "Bunul său prieten Camil Baltazar l-a socotit la rândul lui Ťoareşicum pedantť şi purtând veşnic Ťo mascăť, Ťo faţadă olimpianăť care-i ascundea Ťfrenetica instabilitateť şi pesimismul" (p. 78). Cine nu l-a citit pe Baltazar rămâne cu senzaţia că acesta e portretul-emblemă lăsat de el posterităţii. Cum de n-ai ales şi o contragreutate, dau una din alte câteva zeci: "În critica noastră literară, care la noi se practică de cele mai multe ori cu o quasibună-credinţă şi cu o memorie prea des amintitoare de ranchiune şi cancere personale, Mihail Sebastian aduce o nobleţe de ţinută, o bună credinţă şi o onestitate care nu se resimte niciodată de o susceptibilitate personală" (Camil Baltazar, Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974, p. 260). Când Arşavir Acterian spune că ar vrea să cunoască un jurnal intim al lui Socrate, Cezar, Novalis, şi imediat apoi, dar în altă înşiruire ale "unui Mircea Eliade, Emil Cioran, Stendhal, Sebastian, Horia" etc. îl califici pe Arşavir în "turmentare vădită" pentru că Sebastian ar fi pasămite pentru el "un reper de personalitate la nivelul lui... Socrate". Dar a dori să citeşti pe de o parte un jurnal al lui Socrate şi pe de alta, cu aceeaşi îndreptăţire, pe al unui coleg de generaţie nu implică echivalarea pe care i-o impuţi tu, cu ironice puncte de suspensie. Ce manierism logic e aici, Marta?

Două vorbe despre receptare, în speranţa că vor fi alţii care s-o discute pe larg (capitolul Sebastian, un caz de receptare mistificată, chiar "profund mistificată", formulare pe care o repeţi, după metoda semnalată, adică descântecul). Aici te incluzi şi pe tine, pentru că ai scris despre Sebastian fără a merge la bibliotecă "să verificăm ce a publicat tânărul ziarist vreme de şapte ani". Iar cei care, presupui tu, au citit, au avut bune motive să ascundă ceea ce pentru tine e adevărul îngrozitor: "Mistificarea a fost dusă la bun sfârşit după 1990, prin complicitatea şce termeni poliţieneşti foloseşti mereu!, n.m. I.P.ţ celor care au ştiut adevărul, dar fie l-au tăcut, fie au scris neadevăruri pioase şi conjuncturale. Mi-e greu să cred că Z. Ornea, care ştia totul despre interbelic, nu ştia cum stau lucrurile cu Sebastian; în orice caz, situându-se pe linia neadevărului..." Şi aşa mai departe, continui în acest ton, acuzând-o şi pe doamna Cornelia Ştefănescu, menajându-l doar pe Vicu Mândra ("nu-i bag de vină şsic!ţ editorului că a adus lucrurile din condei"). Şi eu cred că Z. Ornea ştia: ştia exact ce a spus şi nu vedea lucrurile ca tine. Iar mie mi-e greu să cred că n-ai avut la dispoziţie, ca orice cercetător al lui Sebastian, bibliografia întinsă pe zeci de pagini din cartea doamnei Grăsoiu, în care sunt consemnate articolele lui Sebastian de la Cuvântul (dacă sunt scăpări, sunt neglijabile, sunt scăpări, nu sunt omisiuni voite cu ţintă politică. Desigur, în 1986 o discuţie deschisă pe temă era exclusă.)

Problema e alta: pentru tine "mistificare" înseamnă că nu aderă cu toţii la adevărul tău: Sebastian de extremă dreaptă în politică, masochist (în sensul clinic) în dragostea ridiculizată faţă de Nae Ionescu. Doamna Dorina Grăsoiu, în cartea ei onestă şi cu o documentaţie fără cusur, socoteşte destinul lui Sebastian nu tragic, ci ironic. Cartea Diavolul şi ucenicul lui... o confirmă strălucit, ţine de ironia sorţii. Cine şi-ar fi închipuit că cea mai nedreaptă carte la adresa lui Sebastian va fi scrisă după apariţia Jurnalului şi într-o epocă tolerantă, în care nimeni nu mai avea de împărţit ceva personal cu el?

În încheiere câteva citate adunate de pe o singură pagină concluzivă, 255. Sublinierile îmi aparţin:

"n-a fost nici un etern democrat, nici o victimă inocentă",

"şi-a îndreptat atenţia şi delicateţea strict spre cercul lui de prieteni şi de aliaţi"

"Nu a fost o victimă inocentă, ci a fost victima foştilor lui complici",

"cunoscându-i îndelungata compatibilitate cu călăii",

"un caz de fidelitate masochistă faţă de primii şi singurii oameni pe care i-a socotit prieteni",

"a considerat că ş...ţ a făcut, prin cronicile lui literare, operă de Ťecarisaj moralť. Inducem de aici că se considera hingher, că pe scriitorii români îi socotea câini vagabonzi, iar cultura română, un sat al câinilor fără stăpân"!

Eu, una, am rămas fără grai. La asemenea fraze, nu mai are rost să replic.

M-am străduit să fiu limpede, să-ţi aduc contraargumente răspicate, ceea ce nu e uşor la o carte la care aproape fiecare paragraf ar trebui discutat. Puteam să-ţi imit tonul şi metodele psihanalitice, dar am refuzat o asemenea cale. De ce ai ales-o tu nu pot, în ruptul capului, să înţeleg! L-am apărat pe Sebastian cum am putut eu mai bine. În caz că n-am reuşit să fiu convingătoare, vina e a mea, nu a lui. Dacă tu crezi în continuare că analiza ta e perfectă, incontestabilă, atunci nu-ţi pot ura decât ca, într-un viitor oarecare, o altă Marta Petreu să-ţi analizeze ţie viaţa şi scrisul, exact aşa cum ai făcut-o tu, aici, cu Sebastian.

Cu tristeţe, una din cititoarele cărţii Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian.