Nicolae Tzone ne oferă un volum reprezentînd un dialog cu Alexandru Lungu. Doi poeţi de vîrste apreciabil diferite comunică pe lungimea de undă a prieteniei înfiripate spontan cu prilejul unei întîlniri la Satu Mare, în 1999 (,senzaţia pe care o trăiam era că îl ştiu de decenii întregi"), cînd dl. Tzone îl ,sechestrează cu multă dragoste într-un hol frumos de hotel" pe cel căruia începe a i se adresa cu apelativul familiar Alex, ,luîndu-l bărbăteşte la întrebări": ,Ehei, chestiunea s-a legat cu sfoară şi cu clei. Căci eu aveam atîtea lucruri de întrebat, iar memoria lui se dovedea a fi de-a dreptul fabuloasă. Oameni excepţionali veneau din amintire şi înviau instantaneu în pupile şi în auz. Şerban Cioculescu, Tonegaru, Streinu, dar şi Bogza, Brunea-Fox, Ştefan Baciu, Sesto Pals, Paul Păun, Gherasim Luca, Tomaziu, Vona, Gabriela Melinescu - dar nu numai ei - ni se aşezau alături, ca prieteni vechi". Rezultă de-aci un soi de autobiografie a scriitorului, artistului plastic, medicului Alexandru Lungu, coincidentă cu o imagine a unui amestec de timpuri istorice abrupte. Născut în sudul Basarabiei interbelice, trecut, ca elev, prin mai multe oraşe ale ţării, d-sa îşi începe activitatea literară într-o serie de publicaţii azi puţin cunoscute. Prepoem, ,o revistă din Bucureşti care a apărut cam prin'38", îl publică pe tînărul de 16 ani, aflat la Năsăud ca elev în clasa a VI-a a Liceului George Coşbuc, cu ,patru sau cinci poezii, însoţite de un cuvînt de prezentare mai mult decît elogios". Abandonînd Prepoemul din pricina impresiei că periodicul ar fi căpătat o coloratură legionară, junele colaborează în continuare la Curentul literar, ,unde printre redactori se afla şi un poet, azi uitat, dar, după părerea mea, demn de a fi luat în consideraţie: Aurel Tita, cu care intrasem în corespondenţă". Din cercul revistei Viaţa Basarabiei, novicele i-a cunoscut pe Sergiu Matei Nica şi pe Nicolae Costenco. Viaţa Basarabiei îl publică într-un număr care a apărut la Chişinău şi ulterior într-unul sau două numere tipărite la Bucureşti, cu texte ce i le-a dus direct lui Pan Halippa. Din aceeaşi aurorală perioadă datează şi alte colaborări ale d-sale: ,Poeme, dar şi mici recenzii, articole diverse mi-au fost acceptate şi în pagina a doua a ziarului Viaţa, condus de Rebreanu. Responsabil de pagină era Dan Petraşincu. Se zice că era redactor aici Anişoara Odeanu, însă nu prea era de văzut în redacţie. Tot aici lucra şi Ernest Verzea, cu care m-am împrietenit, de altminteri, prieteni fiind şi în ziua de azi". Dar înainte de aceasta un episod semnificativ îl reprezintă mica revistă Caietele Zarathustra, înfăptuită la Buzău unde Alexandru Lungu s-a înscris ca elev în clasa a VII-a a Liceului Hasdeu, nevoit a se refugia din Ardealul de Nord, cedat Ungariei. Caietele Zarathustra au fost o realizare comună a lui Alexandru Lungu şi a lui Ion Caraion: ,Exista un ziar local, care apărea săptămînal, Acţiunea Buzăului, şi în mica tipografie a acestuai ne-am întîlnit, eu şi Caraion. Eram în aceeaşi clasă, dar el era la uman, eu eram la real. întîi am scos vreo două numere, Acţiunea Literară, sub aripa Acţiunii Buzăului, o foaie de hîrtie îndoită, o chestie mică.(...) La un moment dat, eu şi Caraion am iniţiat Caietele Zarathustra. Profitînd de faptul că exista tipografia, că mai mult sau mai puţin Acţiunea Buzăului avea nevoie de noi, pentru că directorul era mai tot timpul extrem de ocupat, fiind şi corespondent al ziarului Timpul, am încercat să facem ceva numai al nostru". Tirajul Caietelor era de vreo două sute de exemplare, redacţia încăpînd în camera de elev a intervievatului, pe strada Sărăţeanu, nr. 9. Alexandru Lungu rememorează un bun obicei al epocii, în prezent, din păcate, dispărut: ,M-am pomenit odată cu un plic, o scrisoare din partea unei Agenţii de Publicitate, udne eram rugaţi, scurt pe doi, să le înaintăm din fiecare apariţie zece exemplare, ei urmînd să ne trimită tăieturi din tot ce se scrie despre Zarathustra. Şi primeam, dragă, primeam cîte zece tăieturi de la nu ştiu ce revistuţe, de la nu ştiu ce ziar... Le primeam regulat, cinstit". Noi nu mai putem primi aşa ceva... Şi îşi mai aminteşte poetul-medic un fapt ce nu i-a făcut cinste companionului d-sale: ,Ion, cu firea lui - poate părea crud ceea ce voi zice - avea o răutate funciară, care nu se manifesta întotdeauna, dar cîteodată o simţeai extrem de ascuţit (...), a tipărit în România literară o evocare în care a vorbit despre Zarathustra fără să mă pomenească". Se mai întîmplă să nu fii amintit tocmai acolo unde te aştepţi mai puţin, o ştim din proprie experienţă...

Un veritabil triumf al lui Alexandru Lungu îl constituie apariţia volumului său de debut, Ora 25, în 1945. Aflat în dramatica vară 1944 ,în disperare", în comuna Scorei de lîngă Făgăraş, ,unde, în mintea şi spiritul adolescentului care eram se ciocnea beţia unei libertăţi totale cu apăsarea, totuşi importantă şi cu ecouri grave, a războiului, pentru că avioanele care treceau spre Ploieşti şi Bucureşti treceau pe deasupra Scoreiului", tînărul literat începe elaborarea acestei creaţii pe care a intitulat-o iniţial Madona cu pulpele goale. ,Vladimir Streinu mi-a zis. "E puţin şocant, lasă poemul în carte, dar Ora 25 e foarte frumos". Ora 25 era titlul altui poem din volum şi atuncea l-am trecut în titlu de carte". La un moment dat, autorul Paginilor de critică literară şi prietenul nedespărţit al acestuia (pe deasupra cumnatul său) Şerban Cioculescu, i-au spus: ,Lungule, doamna Claudia Minulescu a publicat instituirea unui concurs de poezie pentru un premiu care se va numi Ion Minulescu". Urmarea? I s-a acordat lui Alexandru Lungu măgulitorul premiu: ,Am fost contactat şi am fost invitat la doamna Millian, mai întîi la un fel de avanpremieră a premierii şi apoi la premierea propriu-zisă, care a avut loc în casa Ion Minulescu. A fost o ceremonie copleşitaore pentru tînărul, foarte tînărul care eram atunci". Au luat cuvîntul Streinu şi Cioculescu, fiind prezent şi Adrian Maniu care făcea parte din juriu, ca şi Perpessicius, care însă, fiind bolnav, n-a putut veni. Premiul i-a fost înmînat cîştigătorului de către Bazil Munteanu, care l-a ,luat tare" spre a proba... ,verosimilitatea" producţiei laureate: ,"Arată-mi buletinul de populaţie, mi-a cerut imperativ. Legitimează-te!" De ce procedase aşa? Citisem, între altele, poemul Dintr-un jurnal de război. Au urmat, ca un torent, alte întrebări ale lui: "- Unde ai făcut războiul?" "- N-am făcut războiul." "- Păi n-ai fost recrutat?" "- Nu, pentru că am făcut medicina şi am beneficiat de scutire..." "- Nu se poate! Nu se poate să nu fi făcut războiul şi să scrii un asemenea poem, cu stări la care nu se poate să nu fi fost prezent, direct, epidermic." "- îmi pare rău, i-am răspuns dar asta este." După care i-am arătat buletinul de populaţie şi el a rămas aşa, foarte uimit". Se reedita într-un fel performanţa lui Camil Petrescu, dar pe fondul unei intuiţii ce suplinea implicarea biografică, tot astfel cum Camil Baltazar stîrnea mirarea pentru poemele sale ,de sanatoriu" fără ca poetul să fi fost ftizic. Uneori simulacrul estetic poate atinge corzile ingenuităţii...

Din şirul amintirilor lui Alexandru Lungu nu putem a nu reţine cîteva evocări de scriitori surprinşi ,pe viu", captivante în exactitatea lor ce nu exclude generozitatea, prin empatia lor ce nu exclude observaţia omului de formaţie ştiinţifică. Iată un Geo Bogza balansînd între patetism şi răsfăţ, între poetică şi determinare clinică: ,El era puţin ipohondru, adică îşi exagera micile tulburări. îmi dădea, eu fiind medic, mai tot timpul tot felul de telefoane: "Lungule, ce să fac, zăpuşala asta mi-a făcut creierul terci. Eşti doctor, fă-mi ceva, dă-mi ceva...". Asta ţinea de psihologia lui hiperbolică. Geo era un hiperbolic. Mă gîndeam de multe ori ce legătură ar putea exista între constituţia sa biologică, ieşită din comun, şi opera lui. Cred că la Bogza marile desfăşurări, marile unduiri ale frazei sale, predilecţia pentru cultivarea hiperbolei se aflau în oarecari legături, adînci şi oculte, cu constituţia lui de hiperhipofizar. Oasele acelea mari, mari, ca la nimeni altcineva... Era, neîndoielnic, un produs al propriei geologii". în relaţie cu Paul Păun, poetul-medic îşi aminteşte un soi de farsă pe care i-a jucat-o cu ocazia unei expoziţii de desene pe care a avut-o suprarealistul în 1945, la Bucureşti: ,Avînd complice o colegă şi prietenă din anul II din medicină, Felicia Ionescu, care era, de felul ei, destul de năzdrăvană, i-am propus următoarele: "Hai să facem o chestie, mergem la expoziţie, şi, fără să vorbim cu artistul, îi comunicăm ceva." Am pregătit împreună cu ea vreo 40 sau 50 de etichete, după modelul etichetelor şcolare, de o anumită mărime, pe care am scris foarte frumos, cu majuscule, caligrafiat, diverse, cum să le zic... strigăte: "Paul Păun nu este păun, este înger!"" Dau un exemplu aşa, poate că nu era chiar textul ăsta, dar erau numai texte de genul ăsta: "Urîm lumina, iubim întunericul din desenul cutare..." Şi aceste etichete - în timp ce Paul Păun, care era un tip destul de retras şi de taciturn, stătea acolo, la o masă într-una din încăperi - noi, în sala astălaltă, le-am lipit de tablouri". Se vede şi de aci că suprarealismul e contagios! Autorul Florilor de mucigai apare în ipostaza, cunoscută şi de subsemnatul, care l-a vizitat în 1954, de om slobod la gură. Luat de Tonegaru, prin '47-'48, într-o vizită la Mărţişor, Alexandru Lungu asistă la scene caracteristice: ,Tocmai se publicase o carte la Fundaţiile Regale a lui Cioculescu, o monografie despre poezia lui Tudor Arghezi. Şi Tonegaru îi spune lui Arghezi: "Maestre, aţi văzut că a apărut... Ce frumoasă carte...", la care Arghezi, cu stilul lui, zice: "Păi, da, aşa sînt criticii ăştia, abia aşteaptă ca poetul să facă un căcat şi tabără precum cîinii să-l mănînce." între timp coana Paraschiva s-a apropiat şi i-a spus lui Arghezi că a venit camionul cu lemne. "De unde?", a întrebat poetul. "De la Primărie." Tonegaru, după ce am plecat, nu s-a putut abţine să nu spună: "Vezi cum se fac treburile... Vezi că în Informaţia - Arghezi publica la Informaţia tablete - acum patru sau cinci zile a apărut un articol în care i-a făcut praf pe cei de la primăria sectorului, că nu sînt gospodari, că sînt aşa şi pe dincolo... Şi primarul i-a trimis, ca să-i astupe gura, un camion de lemne"". Referitor la perioada îndelungatului d-sale exil sînt de menţionat opiniile lui Virgil Ierunca, pe care Alexandru Lungu declară a-l fi ,cunoscut bine" şi care s-a manifestat din capul locului faţă de mai tînărul confrate ,mai mult decît amabil", solicitîndu-i colaborarea la Limite şi Ethos: ,Ierunca îmi scria: "Asta e poezia care ne trebuie." La un moment dat, într-o altă scrisoare, îmi mărturisea: "cei doi mari pe care-i iubesc eşti dumneata şi Horia Stamatu, dar uite că nu apuc, nu am timp să scriu despre voi."Am o corespondenţă destul de bogată cu el. După ce le-am trimis primul număr din Argo, Monica ne-a scris: "Mai vrem! Mai vrem!", iar Virgil a adăugat: "Trăiască Argo, în care poezia nu guvernează, ci domneşte"".

Dorim însă a încheia pe o notă ce ne îngăduie o confruntare şi o generalizare. Alexandru Lungu mărturiseşte, relevant, că pentru d-sa, la vîrsta ce-o atinsese în 1946, ,erau toţi poeţi mari, în special dadaiştii, suprarealiştii, pentru că, totuşi, într-o bună măsură îmi trag rădăcinile lirice de acolo" şi că a ascultat conferinţa din Bucureşti a lui Tristan Tzara (de la care Caraion s-ar fi ridicat plictisit de pe scaun şi ar fi plecat), cu atenţia cuvenită unui om pe care-l privea ,ca pe o arătare magică" ori ,ca pe un idol viu". Ne regăsim şi noi în siajul unor amintiri analoage. Ne-a copleşit în fragedă tinereţe contactul cu diverşi scriitori, nu doar cu cei de primă mărime, Blaga, Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, dar şi cu alţii în care veneram o vocaţie, o dăruire, o faţă prestigioasă a istoriei literare: Adrian Maniu, Camil Baltazar, Virgil Gheorghiu, Simion Stolnicu, Emil Botta, Dimitrie Stelaru. Ne-am întîlnit cu toţi aceştia ca şi cu alţii pătrunşi de-o emoţie în care, alături de-o vie curiozitate şi de respect, palpita simţămîntul continuităţii, al unei integrări în afara căreia efortul literar riscă a se deculturaliza, a pluti în deriva trufaşă a unei iluzii. Cei mai tineri poeţi de azi mi se năzare ori într-adevăr sînt altfel? Nu ştiu ce să cred. în orice caz n-aş vrea să alunec pe schema pe cît de repetitivă pe atât de fastidioasă a gîlcevei dintre generaţii. Se va vedea dacă subliniata lipsă de atenţie a tinerilor actuali faţă de înaintaşi e rodul unei mutaţii benefice de conştiinţă sau doar al unei regretabile slăbiciuni...