Aspecte privind incriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie

Aceasta lucrare a fost prezentata la sesiunea stiintifica a studentilor -Universitatea Mihail Kogalniceanu Iasi-in data de 09-12-2010 - Ionut Andrei Cuzic

În contradicţie cu convenţiile internaţionale şi cu legislaţia altor tări, noul Cod penal al României, în Capitolul VIII, Titlul I din Partea specială intitulat “Delicte contra demnităţii” a incriminat numai fapta de calomnie, fapta de insultă fiind dezincriminată.
Dispoziţiile actualului Cod penal care incriminau faptele de insultă şi calomnie, au fost abrogate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, însă prin Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007) Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 referitoare la abrogarea articolelor 205, 206 si 207 din Codul penal sunt neconstituţionale.
Parlamentul, unica autoritate legiuitoare, ar fi trebuit să rezolve situatia.
Curtea a reţinut că art.146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării lor, acestea işi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.(1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.
În urma publicării acestei decizii a Curţii Constituţionale, în jurisprudenţă, această situaţie a fost interpretată diferit de către organele judiciare. Astfel, unele parchete şi instanţe au concluzionat că infracţiunile de insultă şi calomnie sunt în continuare incriminate, iar alte parchete şi instanţe au apreciat că decizia Curţii Constituţionale nu a avut nici un efect asupra dezincriminării celor două infracţiuni.
Vicepreşedintele Uniunii Judecătorilor din România (UNJR), Dragoş Călin, a afirmat că “este absurd ca pe teritoriul României anumite instante să condamne pentru calomnie, iar altele să nu condamne pe insultă şi calomnie”.
Totodată, judecătorul a subliniat faptul că s-a înregistrat “ o situaţie foarte ciudată legată de articolele 205-207” din Codul penal, abrogate prin Legea 278/2006, apoi Curtea Constituţională “prin decizia celebră” din 18 ianuarie 2007, a gasit abrogarea neconstituţională.
Magistratul a spus că au fost interpretări diferite, având şi soluţii diferite.
“Avem soluţii întemeiate pe articolul 10, litera b, (…), dar şi soluţie de condamnare/achitare pe articolul 18 indice 1 şi condamnare efectivă de admitere a plângerii”, a arătat Dragoş Călin, judecător la Curtea de Apel Bucureşti.
Magistratul a indicat faptul că Procurorul General al României a formulat un recurs în interesul legii, tocmai pentru că sunt interpretări diferite ale textelor legislative, generând hotărâri definitive contrare.
Procurorul General al României, a promovat la 25 august 2010 un recurs în interesul legii, în vederea stabilirii consecinţelor deciziei Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007 asupra activităţii dispoziţiilor 205, 206 si 207 din Codul penal.
Procurorul General considera că insulta şi calomnia nu mai sunt incriminate. Laura Codruţa Koveşi a opinat, în motivarea înaintării recursului în interesul legii, că prin decizia Curţii Constituţionale, s-a declarat neconstituţional numai articolul prin care au fost abrogate ca infracţiuni insulta şi calomnia, şi nu au fost declarate neconstituţionale în sine articolele 205 şi 206 din Codul penal, care explicau în ce constau infracţiunile de “insultă” şi “calomnie”.
Ca atare, a precizat Procurorul General al României, “decizia Curţii Constituţionale a determinat suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituţionale, astfel încât, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, faptele de insultă şi calomnie pot fi din nou incriminate de către legiuitor.
O alta interpretare ar echivala cu atribuirea competenţei Curţii Constituţionale, care ar devein legislator pozitiv, drept care însă nu îi este conferit nici de Constituţie, şi nici de propria lege organică”.
Secţiile Unite de la instanţa supremă au dezbătut, luni, 18 octombrie 2010, recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, prin care a solicitat să constate caracterul neunitar al jurisprudenţei şi să pronunţe o decizie obligatorie, privind articolele 205, 207 din Codul penal, care vizează infracţiunile de insultă şi calomniei, care să asigure aplicarea unitară a legii în această materie.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) au hotărât că infracţiunile de insult şi calomnie nu trebuie reincriminate, judecătorii urmând a-şi motiva decizia dată după ce au fost sesizaţi de Procurorul General al României în legătură cu soluţiile diferite ale instanţelor.
Purtătorul de cuvânt al instanţei supreme, judecătorul Georgeta Barbălată, a declarat, că magostraţii de la Secţiile Unite ale instanţei au decis că “urmarea deciziei Curţii Constituţionale din 18 ianuarie 2007 (când s-a decis neconstituţionalitatea abrogării articolelor 205, 206 şi 207 din Codul penal-n.r.) nu prezintă reincriminarea insultei si calomniei”.
“Consecinţa deciziei Curţii Constituţionale nu este aceea de reincriminare a insultei şi calomniei”, a spus magistratul care nu a dat mai multe detalii referitoare la decizia Secţiilor Unite ale instanţei supreme, precizând că urmează redactarea încheierii şedinţei.
Considerăm că prin dezincriminarea celor 2 fapte penale se încalcă principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin art.21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzut în art.6 şi respectiv art.13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art.16 din Constituţie. Curtea Constituţională reţine că liberul acces la justiţie nu înseamnă numai posibilitatea de a te adresa instanţelor judecătoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat, corespunzător gravităţii şi periculozităţii sociale a vătămării ce s-a produs . Înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii ca valoare supremă în statul de drept, determină încălcarea caracterului efectiv al accesului la justitie în această materie.
În opinia separată la Decizia Curţii Constituţionale (judecatorii Ion Vida şi Kozsokar Gabor) se afirmă:
“Având în vedere aceste prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului, apreciem că în prezent nu se impune apărarea prin mijloace de drept penal al demnităţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la propria imagine, şi în consecintă, dezincriminarea faptelor de insultă şi calomnie nu contravine niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemă de oportunitate şi de justificare practică”.
Nu putem împărtăşi o asemenea motivare, deoarece obligativitatea constituţională a unui drept fundamental nu poate fi la discreţia legiuitorului, care s-ar situa în acest caz în afara Constituţiei.
Alături de legislaţiile altor state democratice, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi unii autori, considerăm ca utilă incriminarea faptelor de insultă şi calomnie.
Aceste fapte penale ocrotesc relaţiile sociale privind demnitatea şi onoarea, ca valori supreme în statul de drept. Însăşi Declaraţia universală a drepturilor omului şi-a fixat ca deziderat “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile”, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.
Ca urmare, chiar în art.1 al Declaraţiei universale a drepturilor omului se consfinţeşte acest deziderat, astfel: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”.
În democraţiile avansate apărarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi în mod deosebit a demnitătii umane, fără nicio deosebire, este recunoscută ca o îndatorire fundamentală a oamenilor, a societăţii, precum şi a statului.
Spre exemplu, în art.11 din Convenţia Americana pentru drepturile omului (1969) se dispune:
“A. Fiecare are dreptul să i se respecte onoarea şi să i se recunoască demnitatea.
B. Nimeni nu poate fi supus unei intervenţii arbitrare sau abuzive în viata privată, în familia, casa sau corespondenţa sa, sau unor atacuri nelegale la adresa onoarei şi a reputaţiei sale.”
C. Fiecare are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea intervenţii sau atacuri”.
Aşadar, dreptul persoanei la protecţie prin lege a demnităţii şi onoarei sale este recunoscut nu numai prin legislaţia altor state, dar şi prin acte juridice internaţionale.
Convenţiile europene impun, de asemenea, statelor semnatare armonizarea legislaţiei în vederea apărării şi garantării demnităţii umane, a onoarei şi reputaţiei.
Aceste valori umane supreme: demnitate, onoare, şi reputaţie trebuie să fie protejate prin lege nu numai faţă de intervenţii arbitrare şi abuzive, dar şi de atacuri nelegale.
Onoarea, reputaţia şi demnitatea şi în mod deosebit dreptul la propria imagine, sunt atribute ale fiinţei omeneşti, fiind esenta acesteia şi totodată condiţii indispensabile ale unei corecte convieţuiri sociale, ce necesită protecţie juridică.
Literatura juridică în materie vorbeşte de o imagine favorabilă sau de o imagine nefavorabilă, ori de o imagine dezirabilă sau indezirabilă, în funcţie de consecinţele acesteia sub toate aspectele. Imaginea publică, viata intimă, privată si familială este esenţială nu numai pentru oamenii politici, demnitari, funcţionari publici etc., ci şi pentru oricare altă persoană. Pentru a reacţiona contra tuturor actelor şi faptelor prin care se aduc atingeri acestor valori fundamentale, legiuitorul le-a incriminat în cadrul infracţiunilor de calomnie şi insultă.
Indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit – simpli cetăţeni, oameni politici, ziarişti etc.- faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor agresaţi. Dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloace de drept penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care presupune respect fată de fiecare membru al comunităţii şi preţuirea în justă masură a reputaţiei fiecăruia.
De aceea, valorile menţionate, trebuie ocrotite de Codul penal pentru că au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată în art.1 alin.3 din Constituţia României, ca una din valorile supreme:
Art.1. al.3 din Constituţie prevede “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme”.
Or, este evident că prin abrogarea dispoziţiilor art.205 şi 206 C.pen. garantarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei persoanei nu se mai realizează prin mijloace penale şi cu cheltuielile statului (protecţie gratuită)
Pe de altă parte, mijloacele legislaţiei civile de apărare a demnităţii omului sunt insuficiente pentru a garanta fată de actele şi faptele acelora care dispunând de sume mari de bani pot plăti despăgubiri civile sau o eventuală amendă civilă fără a fi afectaţi şi fără a se realiza efectul preventiv scontat ori sancţionator al acestor măsuri.
Astfel fiind, prin dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, demnitatea, onoarea, şi reputaţia persoanelor nu beneficiază de nicio altă ocrotire juridică reală şi adecvată.
Nu se poate reţine opinia unor autori că ocrotirea se poate realiza prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecatoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile de insultă şi calomnie, de a obţine daune morale în cadrul unui proces civil, deoarece o asemenea formă juridică de ocrotire nu este regementată în Codul civil, ci este instituită pe cale jurisprudenţială.
Abrogarea articolelor privind insulta şi calomnia încalcă principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin art.21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute în art.6 şi respectiv 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art.16 din Constituţie, care consacră principiul egalităţii în drepturi.
Dezincriminarea faptei de insultă contravine totodată prevederilor art.50 din Constituţie care garantează protecţia socială a persoanelor cu handicap; prin infracţiunea de insultă se sancţionează şi fapta celui care “atribuie unei persoane un defect, boală, sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate”, ori prin abrogarea art.205 C.pen. persoanele cu handicap sunt lipsite de protecţie penală şi care este gratuită.
Obligaţia constituţională de prevenire a unor infracţiuni grave sau foarte grave se realizează şi prin temerea indusă de incriminarea insultei şi calomniei, temere care de multe ori stopează actul insultător sau calomniator ce ar putea degenera în fapte penale mai grave printr-o ripostă neproporţională.
Apărarea demnităţii unane prin dispoziţiile art.205-207 C.pen. se realizează nu numai prin caracterul constrângător al sancţiunii, ci şi prin caracterul preventiv, educativ şi reparator şi în mod deosebit, prin gratuitatea, oficialitatea şi calitatea administrării probelor , care asigură efectivitatea accesului la justiţie pentru toţi, indiferent de posibilităţile materiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, ca efect esenţial al dispoziţiei cuprinse în art.13 din Convenţia europeană, că recurgerea la un proces abilitează instanta naţională să ofere o “reparaţie adecvată”, procesul trebuind să fie efectiv atât în reglementările legale, cât şi în practica de aplicare a acestora. Or, înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii, ca valoare supremă în statul de drept, determină încălcarea caracterului efectiv al accesului la justiţie în această materie.
Parlamentul nu-si poate exercita competenta de incriminare şi dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie.
Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art.30 alin.(6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut – “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art.57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini, şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credintă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care “ Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoresti” , precum şi în art.19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, tinând seama de drepturile sau reputaţia altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultă ca nu există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei, care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni. Majoritatea ţărilor europene (Elveţia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Grecia, Finlanda, Cehia, si altele) continuă să pedepsească insulta şi calomnia.
Dezincriminarea insultei şi calomniei şi, prin aceasta, lipsirea de protecţia legii penale a unor valori supreme, contravine şi normelor internaţionale şi principiului proporţionalităţii. Dacă nu sunt descurajate insulta şi calomnia prin pedepsirea lor ca infracţiuni, reacţia celor ofensaţi ar conduce la conflicte permanente care ar face imposibilă convieţuirea socială.