Ne-a fost dat să ne regăsim, aici departe, cu prilejul comemorării profesorului Emil Turdeanu (1911-2001), în faţa unei lucrări, un volum de mici proporţii, care evocă o lume universitară revolută, chiar uitată. Este vorba de un "supliment" al revistei Jurnalul literar, Nicolae Cartojan regăsind calea spre Padova de dl. Nicolae Florescu (editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2001). 1)
1. Cunoşteam de mai multă vreme lucrările autorului. Nu credem a greşi prea mult considerînd pe dl. N. Florescu unul dintre cei mai harnici istorici literari de astăzi (dacă nu chiar ultimul!), un adevărat scormonitor de documente literare în cea mai bună tradiţie a şcolii ieşene din care se trage. În plus, cu aceeaşi acribie filologică dl. Nicolae Florescu este, astăzi, directorul unei reviste care încearcă să recupereze cît mai mult din valorile morale şi culturale ale exilului românesc anti-comunist (publicarea dosarului Oliviu Beldeanu, eroul de la Berna sau publicarea corespondenţei generalului Rădescu constituie, în contextul actual din România, o adevărată performanţă!). A salva din uitare şi indiferenţă ceea ce era, altădată, România independentă şi liberă este un mare merit: în măsura în care contemporaneitatea îşi aduce prea puţin aminte de ceea ce a fost.
Volumul de care ne ocupăm - nu fără nostalgii personale - reia, amplificînd, o veche lucrare de licenţă a autorului, coordonată de un onest profesor, I.D. Lăudat - pe care întîmplarea a făcut să-l avem şi noi, ca tînăr suplinitor la Colegiul "Carol I" din Craiova. Ideea conducătorului tezei era, arată autorul, de a "reevalua critic" studiile de literatură românească "medievală", adică veche (sintagma "medievistică literară" nu e prea pretenţioasă? Avut-am noi o literatură "antică"?). Era într-adevăr epoca "valorificării moştenirii literare" de care au profitat intelectuali bine intenţionaţi pentru a readuce în învăţămîntul românesc nume şi valori eliminate de ideologia proletcultistă. I.D. Lăudat, Dan Simonescu: I.C. Chiţimia, Alexandru Piru - printre aceştia şi Iorgu Iordan - au încercat, într-o serie de articole (în cazul lui Iorgu Iordan, un elogiu academic) să redea culturii româneşti, fie şi sub semnul "reconsiderării critice" - nume şi opere de seamă din epoca premergătoare ocupaţiei sovietice, dintre cele două războaie mondiale.
2. Fără îndoială, despre Nicolae Cartojan, astăzi, avem toate datele necesare cunoaşterii personalităţii şi operei sale. Atît reeditările (comentate) ale Istoriei literaturii române vechi, cît şi diversele evocări şi comemorări academice dedicate de-a lungul ultimelor decenii (mai ales după 1964) de către cei care l-au cunoscut şi i-au continuat opera (Dan Simonescu, în primul rînd) - au redat culturii româneşti figura eminentului savant. În Dicţionarul Scriitorilor Români, vol. I, pp. 490-492 dl. Mircea Anghelescu (semnat M.A.) îi face o succintă prezentare bio-bibliografică. Nicolae Cartojan îşi are, astăzi, locul ce i se cuvine în panteonul culturii noastre.
Dar, atunci cînd îşi alcătuia teza de licenţă - în anii '60 - dl. N. Florescu, nu a putut avea la dispoziţie prea multe lucrări anterioare. Aşa cum arată în cuvîntul înainte, tînărul - atunci - cercetător, sub oblăduiri şi încurajări profesionale complice, a strîns "un considerabil material documentar, arhivistic, printr-o investigare (mai) amănunţită a fondurilor de Stat şi particulare" (p. 5) - adică a pornit o adevărată cercetare filologică. În primul rînd s-a adresat celor care l-au cunoscut şi au scris despre el, illo tempore. Apar astfel la lumină uitate pagini de amintiri scrise de Gh. Agavriloaei sau de Dan Simonescu, de N. Condeescu sau fotografii din arhivele lui N. Georgescu-Tistu, excelentul profesor de biblioteconomie, de mult uitat şi el... - în care se face portretul lui N. Cartojan: "generos, înţelegător al tineretului", "plin de optimism reconfortant" (Agavriloaei), "om bun; drept, integru, omenos, sfios" (Simonescu) etc. Aflăm astfel, de sub pana autorului tezei, că adevăratul nume era Cîrtojanu provenit dintr-o familie de moşneni "înrăzeşiţi" de Mihai Viteazul, în urma bătăliei de la Călugăreni, în satul Vida-Cîrtojeni (jud. Vlaşca). Mama sa avea numele Petrescu, probabil - scrie autorul - "o femeie simplă" de la ţară.
Lucrarea d-lui Florescu aduce o serie de informaţii biografice interesante - chiar dacă nu operative, critic. Contemporan cu N. Cartojan se aflau atunci, colegi "în ultimele clase de la Sf. Sava, Charles Drouhet, Ion Petrovici, D. Caracostea (cu I. Petrovici participa la şezători literare). În Facultatea de litere a avut şansa de a cunoaşte pe Titu Maiorescu şi pe C. Rădulescu-Motru; alături de ei, pe O. Densusianu; pe Demostene Russo şi, mai ales, pe N. Iorga ("au jucat un mare rol în structurarea metodei de cercetare a viitorului istoric literar" p. 26). Înţelegem că D. Russo l-a introdus în studiul bizantinologiei iar O. Densusianu în "limba veche românească" şi, mai ales, în literaturile medievale ale occidentului.
3. Dar personalitatea cea mai pregnantă în formaţia ştiinţifică a lui Cartojan a fost Ion Bianu, al cărui "elev favorit" fusese în liceu şi cu care, împreună - aproape simultan - student şi profesor, intră în Universitate. Colaborarea lor a fost exemplară: Albumul paleografic este rezultatul ei. N. Cartojan continuă pe Ion Bianu, preluînd de la acesta Textele de limbă din sec. al XVI-lea şi editînd, în facsimil Textele de literatură veche, dorind chiar a întregi Bibliografia românească veche cu o Bibliografie românească modernă. Tot Ion Bianu, pe care îl numea "binefăcătorul meu" este cel care-l numeşte "bibliograf-paleograf" la Biblioteca Academiei Române (1906). Sub conducerea sa, îşi trece teza de doctorat (Alexandria în literatura românească cu comisia formată din O. Densusianu, D. Russo, R. Ortiz şi D. Onciul şi tot Bianu este cel care, în 1921, după stagiul de studii la Berlin (1912-1914) şi după războiul mondial, îl aduce ca asistent - detaşat la Universitatea Bucureşti (după examenul de docenţă). Dl. N. Florescu îşi urmăreşte personajul în arhivele Universităţii din Bucureşti - şi găseşte numirea ministerială a lui Cartojan, în 1926, la conferinţa "de literatură veche", înfiinţată anume pentru el. În acest fel, N. Cartojan devine succesorul lui Ion Bianu la catedra de literatură română veche şi, la propunerea aceluiaşi Ion Bianu, membru corespondent al Academiei Române (1929-1930). Lucrarea fundamentală Cărţile populare în literatura românească (Epoca influenţei sud-slave) a fost în deosebi apreciată. Recomandarea academică scrisă de N. Iorga a evidenţiat, în deosebi, valoarea acestei lucrări.
4. În Universitate - ca şi în Academie - N. Cartojan, la 47-48 de ani, s-a dovedit un adevărat spiritus rector. Elevi şi colaboratori sînt trimeşi la studii în străinătate, mai ales în ţările slave: I.C. Chiţimia, Pandele Olteanu, Mihai Pop pleacă în Polonia şi în Cehoslovacia, Emil Turdeanu la Paris şi apoi, în Bulgaria - îndemnaţi de Maestru să se instruiască în studiile medievale. În acelaşi timp, pe lîngă catedra sa, N. Cartojan înfiinţează o "asistenţă" de neo-greacă în care lucrează Ariadna Camariano, iar pe N. Georgescu-Tistu îl îndreaptă către "conferinţa" de bibliologie. O întreagă şcoală de studii medievale româneşti lua fiinţă, la Bucureşti, în jurul profesorului N. Cartojan. Dl. N. Florescu a urmărit îndeaproape, documentat, activitatea universitară complexă a celui care - după B.P. Haşdeu - a întemeiat studiile riguroase de literatură veche la Universitatea din Bucureşti. Alături de aceasta, şi activitatea sa culturală - mai ales aceea de editor - la "Scrisul românesc" - a scriitorilor clasici români. Colecţia "Clasicii români comentaţi" durează din 1920 pînă în 1935. Este urmată de o serie de manuale şcolare: profesorul universitar - fost, multă vreme, profesor de liceu - se interesa de învăţămîntul românesc şi de cultura elevilor. Se adăoga la acestea Colecţia Texte de literatură veche românească în care au apărut volumele lui Dan Simonescu, I.C. Chiţimia, Al. Rosetti. Şi, în sfîrşit, revista Cercetări literare (1934-1943), cea dintîi revistă de istorie literară, dedicată mai ales literaturii vechi româneşti (recenziile revistei, în Germania, în Franţa, sînt laudative; dl. Florescu presupune că ecoul, în Franţa, aprecierile lui André Mazon, cunoscutul slavist, s-ar datora şi "intermedierii" lui Emil Turdeanu).
5. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că N. Cartojan, după cursul său universitar Introducere în istoria literaturii vechi, este autorul celei mai cuprinzătoare Istorii a literaturii române vechi (vol. I-III 1940-1945), pînă astăzi actuale şi apărute, de atunci, în două reeditări succesive (Dan Zamfirescu-Dan Simonescu, Dan-Horia Mazilu). Era o operă modernă, similară cu opere occidentale (mai ales franceze) de istorie literară cu capitole de comparativism literar (în domeniul Evului Mediu european) şi cu formulări pertinente ale unor capitole (La răspîntia a două lumi, Suflet românesc în limbă slavă, Zorile literaturii române). Asemenea luări de poziţie dovedeau cît de profundă şi de clarvăzătoare era măestria autorului în materie - dar, trebuie să adăugăm, şi influenţa geniului lui N. Iorga şi O. Densusianu. Şerban Cioculescu avea deplină dreptate considerînd, într-o recenzie publicată în Revista Fundaţiilor Regale, opera lui N. Cartojan "O nouă istorie a literaturii noastre vechi" (de bună seamă, în raport cu cea a lui N. Iorga). Dl. Florescu o consideră operă "sincronizată" cu tendinţele europene contemporane în istoria literară. (v. p. 66-71). N. Cartojan era, în 1944, un savant recunoscut "în plan european" - iar asemănarea cu N. Iorga - cel din 1940 - este, în bună măsură, justificată. Şi unul, şi celălalt au dispărut în culmea gloriei lor universitare ştiinţifice. N. Cartojan moare în decembrie 1944.
6. Am insistat atît de atent asupra monografiei d-lui Florescu pentru că, în realitate, cartea sa discutată acum este un fragment din istoria culturii româneşti ante-belice. Urmărind viaţa şi opera savantului, autorul a adus în actualitate strădaniile multor cercetători de valoare în construirea unei filologii româneşti. Numele lor: I. Bianu - întemeietorul unor colecţii de texte vechi, N. Georgescu-Tistu, cunoscutul bibliolog, P.P. Panaitescu - profund cercetător al istoriei culturii noastre medievale, Ariadna Camariano, bizantinologă, pentru a nu mai vorbi despre Emil Turdeanu, Dan Simonescu, Mihai Pop, Pandele Olteanu. Elevii lui N. Cartojan, la rîndul lor, au şi ei, astăzi, demni continuatori în cercetările filologice vechi.
7. Ceea ce însă ar fi trebuit adăugat, atunci - ceea ce nici astăzi nu se ştie - este faptul că N. Cartojan, emul al lui I. Bianu, se lega, prin mentorul său, de filologia transilvană a lui Timotei Cipariu - dar, ca cercetător al "cărţilor populare", profesorul de literatură veche de la Bucureşti, îl continua pe B. P. Hasdeu. N. Cartojan s-a aflat, în lucrările sale filologice, la confluenţa Ardealului cu Valahia! Venea de departe, îndruma şi conducea spre mai departe.
În "demersul monografic" - cum îl denumeşte autorul - se poate întrevedea, dincolo de personajul central, savantul Cartojan, o întreagă epocă de glorie a filologiei româneşti, de la origini pînă în 1944.
Este principalul merit, şi rezultatul cel mai însemnat al lucrării d-lui N. Florescu.



În momentul în care încheiem această prezentare, aflăm, cu profundă îndurerare, despre dispariţia profesorului Dim. Păcurariu, şi el transilvănean cu studii temeinice la Cluj, şi el bibliograf şi istoric literar merituos, şi el un adevărat filolog în buna tradiţie a filologiei româneşti. Şi Dim. Păcurariu unise Transilvania şi Valahia, în studiile sale...
1) Nu am înţeles titlul volumului: Nicolae Cartojan regăsind calea spre Padova! la Padova, N. Cartojan a fost trimes de Academia Română spre a readuce în memoria Universităţii Patavine figura Stolnicului Constantin Cantacuzino (1943). Acolo, cu un an înainte, în 1942, Ramiro Ortiz, fostul său coleg de universitate, îi acordase titlul de doctor honoris causa. Două episoade fără însemnătate majoră în viaţa şi în opera lui N. Cartojan.