Este vorba despre Universitatea Virtuală de Afaceri (UVA), modulul Marketing, pe care l-am studiat în perioadele februarie – mai 2004 şi mai – iulie 2005. Proiectul a fost unul comun al Facultăţii David Ogilvy şi al Scolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. În urma cursurilor absolvite, am primit diplome la sfârşitul fiecărui an, această facultate pe net recunoscută de minister ca fiind studii de scurtă durată. Deşi “facultatea” era un titlu promoţional sens al cuvântului, SNSPA a permis echivalarea tuturor disciplinelor din cadrul proiectului, pentru studenţii care aveau din respectivele discipline în programa de masterat. Mie nu mi-a folosit prea mult ca diplome sau note, dar a fost educaţia de care aveam nevoie realmente, ca student.

Proiectul era suficient de în avangardă în anii universitari 2003-2004, 2004-2005 şi 2005-2006 când a funcţionat ca experiment mai degrabă din ce am observat. Profesorii erau practicieni în domeniu, iar suporturile de curs şi caietele de seminarii erau impecabil realizate de oameni care se observa clar că sunt experţi în domeniu.

Marea majoritate a cursurilor pe care le-am urmat m-au pregătit oferindu-mi suportul strategic pentru mediul de afaceri, aşa cum ar trebui să fie pe de-o parte şi aşa cum era în România vremurilor acelea, pe de altă parte. Practic, a doua lună după ce am terminat al doilea semestru la UVA, am început să câştig bani din servicii de consultanţă oferite pe piaţa de marketing.

Comparând experienţele educaţionale pe care le-am avut: „facultatea pe bune” şi facultatea „virtuală”, consider că UVA a fost o şcoală adevărată de comunicare de afaceri în care s-a învăţat ce era necesar. Asta, ca o mare deosebire faţă de abordarea total filosofico-ideologico-sociologico-aberantă în afara unei realităţi concrete abordate la secţia de comunicare şi relaţii publice care se face în majoritatea facultăţilor şi secţiilor, în cadrul căreia cel puţin jumătate din lucrurile studiate au fost doar ca să justifice existenţa pe statul de plată a unor incompetenţi care nu ar fi în stare să-şi câştige existenţa practicând ceea ce teoretizează.

Pot să spun că cel mai valoros lucru pe care speram să-l obţin de la secţia de comunicare şi relaţii publice (a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi”) pe care am finalizat-o era cartonul frumos colorat care certifică faptul că am nişte competenţe pe care specialişti din piaţă şi chiar experţi la nivel internaţional deja confirmau că le am.

Oricum, la câte diplome am, pot să le folosesc ca suport pentru stabilizarea frigiderului… Atunci când am ceva de arătat, pot să fac o demonstraţie concretă a abilităţilor mele în direcţiile mele de specializare în 3 minute faţă în faţă, oricui este interesat. Iar mare parte, ca temelie, din această pregătire a fost asigurată tocmai în cadrul Universităţii Virtuale de Afaceri, care din păcate, ca multe alte iniţiative lăudable în România, nu mai funcţionează.

Cursurile erau într-un limbaj PRACTIC, adică ceva care iei şi pui în aplicare după ce ai lăsat cartea din mână, nu ceva într-un limbaj academic prăfuit cu scopul de a masca necesitatea de a consuma tuş mult pentru idei puţine. Din punctul acesta de vedere, nu îţi trebuia un NIVEL pentru a înţelege aceste cursuri, ci de VOINŢA de a le folosi.

Vorbeam deunăzi pe Skype cu o veche prietenă de-a mea, pe care am cunoscut-o în facultate, şi cu care, chiar dacă nu am fost coleg, am avut un profesor comun. Părerea mea şi părerea ei despre acel profesor erau radical diferite. Mie mi se părea unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut vreodată, deschis, atent şi binevoitor cu studenţii. Ei i s-a părut un profesor de treabă, dar nu foarte disponibil. Am început să discutăm de unde ne-am format fiecare percepţiile. Eu, în timpul cursurilor şi al seminariilor, aveam o mulţime de întrebări şi idei, care îmi veneau în minte imaginându-mi situaţii concrete în care ar fi fost aplicate respectivele tehnici, metode, tactici, strategii, despre care profesorul vorbea. Apoi, îl căutam în timpul orarului afişat pentru consultaţii acordate studenţilor. Ghici ce! Eram de fiecare dată singurul! Aşa că îmi acorda mult timp, ca să îmi răspundă pe îndelete. Ea mi-a pus întrebarea: „dar ce întrebări ar fi putut să-ţi vină ‽ ‽ ‽ ‽ “. LOL. Am rămas speechless. Aşa se întâmplă cu studenţii care iau teoretic chiar şi aspectele practice ale unui curs şi eventual se gândesc la cai verzi pe pereţi în timp ce profesorul vorbeşte.

Eu înţeleg că sunt profesori care vorbesc aberaţii inaplicabile, dar ca să îi discerni de cei care îţi oferă informaţii strategice şi practice, trebuie întâi să te gândeşti la ce spun.

Mi se pare că asta este ceea ce mulţi elevi, respectiv studenţi nu înţeleg. Că a se pregăti vreme de un an pentru nişte examene ridicole sau pentru a face o lucrare de vreo 70-80 de pagini NU este mare scofală. Apoi dau de greu când se angajează şi se plâng de prea multă muncă. În momentul în care iei ceea ce înveţi la facultate aşa cum este şi pui în practică – aşa cum reuşeşti, ai posibilitatea să înveţi din greşeli. Încă se mai poate învăţa enorm din greşeli în România pe domenii precum marketing, PR şi HR unde NU AI VOIE SĂ GREŞEŞTI.

În Occident, ai făcut o greşeală faţă de un client, eşti istorie. NU. ÎN România, ÎNCĂ se mai poate învăţa din greşeli pe aceste domenii iar studenţii care pleacă prin alte ţări gândind că având fiţele din ţară vor reuşi să îşi găsească un loc uită cât de important este că CEEA CE SE MERITĂ CU ADEVĂRAT SĂ FACI, MERITĂ SĂ FACI MAI PUŢIN BINE LA ÎNCEPUT. Marea majoritate a clienţilor pe care i-am avut până acum (cu vreo câteva excepţii) au fost extrem de mulţumiţi în ceea ce priveşte serviciile mele, iar acolo unde am greşit, la început, am învăţat din ce am greşit şi am folosit experienţa pentru a ajuta alţi clienţi mai departe.