Nu voi scrie acum despre o carte, cum fac de obicei în spaţiul acestei rubrici de „lecturi libere”, ci despre cineva care, în urmă cu foarte mulţi ani, m-a îndemnat (şi îndrumat) să scriu despre cărţi. Despre Sami Damian va fi vorba, redactor pe atunci la „Gazeta literară” unde eu, încă student, aveam să debutez cu nişte recenzioare.
El mi-a ales subiectele, cărţile despre care să scriu. Am scris cum m-am priceput. A citit ce scrisesem, a făcut câteva îndreptări, şi m-a publicat, producându-mi o mare bucurie. Dar am mai evocat împrejurările în care am debutat în „Gazetă” şi nu are rost să repet ce am mai spus. Am avut norocul să-l întâlnesc acolo pe S. Damian, criticul ultraavizat în ce privea literatura momentului, omul plin de bunăvoinţă şi de tact, prevenitor, generos dar şi exigent.
Un mic text discret dintr-un număr trecut al României literare mi-a dat de veste că Sami Damian a murit. Erau amintite acolo câteva elemente de biografie, se menţiona stabilirea lui Damian în Germania, la Heidelberg, în 1974, erau enumerate cărţile pe care le-a scris şi, la urmă, era exprimat regretul pentru „pierderea dureroasă” pe care critica noastră a suferit-o. Nimic mai adevărat, dar asemenea enunţuri nu sunt totuşi convenţionale, nu sunt prea reci? Mie aşa mi se par. Aşa mi s-au părut, oricum, în cazul de faţă. Poate şi altora li s-au părut la fel, dar nu suntem mulţi, din păcate. Suntem tot mai puţini cei care l-au cunoscut ei înşişi pe S. Damian, care au făcut parte din aceeaşi lume literară cu el, astăzi ca şi apusă. E drept că el plecase din ţară de mult, dar a revenit adesea, mai cu seamă după 1989, i-au apărut aici o mulţime de cărţi, a participat la discuţii, s-a angajat în polemici, prezent deseori în România literară, în „22” şi în alte publicaţii. Aşa este, dar toate acestea au trecut, uitarea e mai puternică şi de la sine înţeleasă.
Primele manifestări în critică ale lui S. Damian au fost marcate de spiritul sociologizant al anilor ’50, imposibil de evitat în condiţiile de atunci. Ţineai să publici, te supuneai normelor. Se va despărţi de acel spirit pe măsură ce climatul general devenea altul, îngăduind cercetarea propriu-zis literară, valorizarea estetică. Studiile masive despre romanele lui G. Călinescu, despre Marin Preda, despre „direcţii şi tendinţe în proza nouă” se înscriu în acel orizont al redescoperirii esteticului, chiar dacă S. Damian se preocupă îndeosebi de idei şi concepte şi de felul cum acestea sunt răsfrânte de opera epică. Critic mai mult al ideilor în anii de început, S. Damian evoluează totuşi către o abordare complexă a literarului, atent la structuri şi la procedee, la tehnici, la aspecte stilistice, dar nu mai puţin, în continuare, la încadrarea istorico-socială. Dimensiunea morală a scrisului de asemenea îl preocupă, felul în care se manifestă „psihologia succesului”, poziţia adoptată de scriitori într-o etapă istorică sau alta. E scrutător lucid, nuanţat al cauzalităţii sociale, înţelege de ce s-a produs un eveniment sau altul, de ce s-a mers într-o anume direcţie, înţelege fără a fi însă neutru. E prea adesea pledant şi polemic, adversar inflexibil, înverşunat al mentalităţilor obscurantiste, al naţionalismelor şi al reflexelor totalitariste, în special de dreapta, respinge „malversaţiile ivite în cultură” şi ia totdeauna apărarea valorilor democraţiei, a deschiderilor europene, pro-Occident, în fine. Eseurile din Duelul invizibil (1977), Fals tratat de psihologia succesului (1995), Replici din burta lupului (1997), Aruncând mănuşa (1999) aduc mărturia capacităţilor polemice ale lui S. Damian. Cine a vorbit despre blândeţea lui fără limite se vede că nu le-a citit.
Anii liberalizării ideologice relative de la mijlocul deceniului şapte al veacului trecut fac să se manifeste în voie o dispoziţie oarecum tăinuită până atunci a lui S. Damian: aceea de a încuraja experimentele, inovările, revoltele faţă de clişee, faţă de normele neclintite. Oniricii îi dobândesc girul (D. Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu, Florin Gabrea) şi în general tinerii care inovează, desfid canoanele, convenienţele. Deci nu doar pe onirici îi încurajează, ci şi pe alţi tineri în ale căror texte desluşeşte un sunet nou: Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Sorin Titel, George Bălăiţă, D. R. Popescu, Sânziana Pop. Toţi aceştia reprezintă pentru el cursul nou al prozei, sincronizat, măcar în unele cazuri, cu experienţele europene sau sud-americane pe care le vrea transpuse şi la noi. În ambianţa tinerilor se simte bine, leagă prietenii cu aceştia dintre care unele, cel puţin la început, nu au temeiuri neapărat literare. Cu D. Ţepeneag se cunoscuse în mediile şahiste, amândoi pasionaţi, şi eminenţi, jucători de şah. La una din confruntările pe tabla de şah, mai vorbind şi de altele, au descoperit că au amândoi preocupări literare, că se îndeletnicesc, fiecare, nu doar cu şahul, ci şi cu scrisul. Cu atât mai bine.